Sohba și Musahaba (Conversație și Comuniune)
Sohba (Conversație) înseamnă a ține discursuri eficiente pentru a îndruma oamenii spre Cel Preaputernic, a-i lumina pe ceilalți cu cuvinte și gânduri, a folosi opiniile bune ale altora despre tine pentru a le ghida inimile spre veșnicie și a-ți dori întotdeauna binele în dreptul altora. Cunoscutul poet sufit turc, care a trăit în secolul al XIII-lea, Yunus Emre, subliniază importanța vitalității conversației și comuniunii (musahaba) în acest sens, spunând: „Conversația sfinților îndreaptă sufletul pe calea cea bună”.
În ceea ce privește legătura dintre îndrumător și începător pe calea sufismului, există două lucruri care îl conduc pe începător spre adevăr: conversația și comuniunea îndrumătorului cu discipolii săi și slujirea acestora în loja în care predă îndrumătorul. A sluji reprezintă un mijloc prin care începătorul este răsplătit cu atenția specială a îndrumătorului, iar conversația sau comuniunea, care au fost considerate metode importante folosite de îndrumător și care sunt extrem de benefice, reprezintă o cale de a simți și experimenta adevărul cu toate simțurile lăuntrice și exterioare. Cu toate acestea, a beneficia de pe urma îndrumătorului astfel încât începătorul să fie „colorat” de către el depinde de rangul îndrumătorului. Fiecare îndrumător își influențează discipolii în funcție de nivelul sau rangul său. Îndrumătorul desăvârșit și măreț este Însuși Cel Atotputernic. De aceea, maestrul creației, pacea și binecuvântările fie asupra sa, a îmbrățișat culoarea cea mai aprinsă, universală, după ce El i s-a adresat în timpul Revelației. Versetul (2:138), „[Aceasta este] Legea lui Allah! Şi cine are o lege mai bună decât Allah?! Noi Lui Îi suntem slujitori!”, indică acest lucru. După el, vin toți ceilalți profeți, învățații desăvârșiți și sfinții, care au culori diferite, în funcție de rangurile lor și de capacitatea fiecăruia de a accepta culoarea. Toți învățații și sfinții care au venit și care vor veni după Mesagerul lui Dumnezeu au fost și vor fi dependenți de el și de îndrumarea lui, atât în privința acceptării culorii, cât și în privința colorării discipolilor lor. Cu toate acestea, așa cum am mai menționat, atât colorarea celorlalți, cât și acceptarea culorii depinde de capacitatea fiecăruia:
Toți beneficiază de darurile revelatoare ale lui Dumnezeu
în funcție de capacitatea fiecăruia;
Un șarpe își primește otrava din ploaia de aprilie, iar o scoică o perlă.
A fi slujitor înseamnă a căuta buna plăcere și aprobarea lui Dumnezeu, cu intenții pure și sincere, și a se lăsa pe mâna unei persoane la care Dumnezeu privește cu plăcere, pentru a fi învățat și îndrumat. Cât despre comuniune, aceasta înseamnă a participa la cursurile unui sfânt de-a lui Dumnezeu cu o inimă deschisă spre favorurile și binecuvântările Divine și a împărtăși aura sfințeniei în care sunt revărsate manifestările Divine ale harului. Companionii Mesagerului lui Dumnezeu au fost cei mai avansați în privința slujirii și au fost răsplătiți cu cea mai revelatoare comuniune. Acest lucru se datorează faptului că cel care i-a învățat și cu care au avut comuniune a fost cel mai mare din întreaga creație și o singură privire era de ajuns pentru a înzestra sufletele cu capacitatea necesară de a se înălța către orizonturile înalte ale desăvârșirii. De asemenea, ar trebui să subliniem faptul că discipolii lui, acei eroi ai statorniciei, care și-au pus inimile, simțurile, conștiința și puterea voinței pe orbita soarelui, au avut capacitatea și purtarea necesare.
Sfinții lui Dumnezeu sunt răsplătiți cu colorarea celor din jurul lor într-o anumită măsură. Raza de activitate a acestui favor este foarte largă, de la un sfânt de-al lui Dumnezeu a cărui lumină poate fi asemuită cu o lumânare în întuneric la aceia a căror lumină ar putea fi asemuită cu cele mai strălucitoare stele care luminează întreaga galaxie. Mai mult, așa cum am menționat și înainte, ca și în cazul îndrumătorilor sau sfinților lui Dumnezeu, cei care beneficiază sau primesc lumina de la ei au capacități diferite. Asta înseamnă că amploarea sau nivelul de colorare care vine dinspre îndrumători variază în funcție de numărul capacităților. Așadar, există tot atâtea stadii sau niveluri de a fi colora și a fi colorat, câți profeți, îndrumători spirituali și inițiați sunt, de la cel mai măreț om al creației, care este asemenea celei mai lustruite oglinzi a Luminii Luminilor, la cel care ce tocmai a pășit pentru prima dată pe drumul călătoriei spirituale. Comuniunea sau conversația celui care a fost universal răsplătit cu colorarea altora a fost atât de influentă și o binecuvântare atât de mare pentru el încât nimeni nu a putut și nici nu va putea să o dobândească. Trebuie să luăm în considerare faptul că cei care au fost răsplătiți cu conversația și compania lui, care au spus „Primul lucru pe care Dumnezeu l-a creat este lumina mea”[1], au fost și sunt numiți Ashab (termen care înseamnă prieteni cu care el intră în comuniune), și nu cu un alt nume chiar dacă ei au fost cei norocoși care au călătorit către Dumnezeu cu cea mai mare nerăbdare și care au căutat mai presus de toate, buna Lui plăcere și aprobarea Lui.
Toți cei care ascultă sau care sunt în preajma unui îndrumător, observă în purtarea lui credința pe care o are în Cel Unic, Stăpânul, cunoașterea și dragostea lui față de El și nivelul relației sale cu El. Influențați de toate aceste binecuvântări pe care credincioșii la început de drum le observă la îndrumător, ei se regăsesc într-o atmosferă spirituală tainică și de nedescris. Cei care se înalță spre „Soarele Sorilor”, atrași de forța centripetă a îndrumătorului, beneficiază atât de cunoașterea lui despre Dumnezeu, cât și îi calcă pe urme pentru a ajunge la fiecare punct pe care el l-a depășit deja.
Cred că acesta este și motivul pentru care oamenii se strâng în jurul unor îndrumători spirituali, care reprezintă surse de strălucire, și se dezvoltă ca instituții sau școli spirituale specifice. De aceea, la începutul perioadelor islamului, sufiții musulmani care căutau să-și întărească sau să-și consolideze relațiile individuale cu Cel Preastrălucitor, s-au reunit în loja dervișilor sau în instituții similare, unde Adevărul Suprem putea fi „observat”, dincolo de toate conceptele de modalitate. În acele clădiri ale luminii, pe care ei le considerau asemănătoare cu Suffa (sala adiacentă Moscheii Profetului) din Medina și unde stăteau Companionii care se dedicaseră în timpul vieții sale, studierii Coranului și Sunnei, ei au căutat modalitatea de a transforma un atom în soare, o picătură într-un ocean și de a preschimba întunericul corporalității în lumină. Întrucât acesta a fost principalul motiv pentru care, de-a lungul secolelor, au apărut lojile dervișilor și diferitele ordine spirituale, nu putem afirma că acestea nu sunt în concordanță cu spiritul islamului. Mai mult, deoarece toți oamenii au slăbiciuni sau defecte de caracter pe care nu le pot depăși singuri, a fi în compania altora care urmăresc același scop, atrage ajutorul și protecția specială a lui Dumnezeu. Un membru al unei comunități sau al unui grup gândește cu mai multe capete, se întoarce la Dumnezeu cu o inimă colectivă, întărește rugămințile unei singure voci cu rugămințile mai multor voci și își transformă notele individuale în melodia unui cor. Conform vorbelor lui Bediuzzaman, prin participarea la faptele din altă lume ale unei comunități, poate transcende nivelul normal de dobândire în acte de ascultare față de Dumnezeu.
Cei care s-au reunit în jurul aceluiași sentiment, credință și țintă au o asemenea profunzime în ceea ce privește întoarcerea lor la unison către Dumnezeu, o asemenea bogăție a conștiinței și a sentimentelor și o asemenea profunzime a credinței și conceptelor lor, încât nici măcar cei cu cea mai mare capacitate sau cei desăvârșiți nu pot dobândi cea mai mică dintre binecuvântările care le ies în cale în comunitatea lor. În atmosfera iluminatoare a comuniunii, a beneficia și a aduce beneficii, a lumina și a fi luminat, a simți și a genera sentimenteapar diferit și într-o abundență specifică acelei atmosfere.
De fapt, cel mai important scop al comuniunii se referă la faptul că credința trebuie să fie susținută o cunoaștere a lui Dumnezeu, o cunoaștere a lui Dumnezeu care se bazează pe oricare dintre gradele de siguranță, călătorind la nivelurile de viață ale inimii și spiritului sub îndrumarea Adevărului lui Admad[2], iar aceste călătorii sunt însoțite de o observație conștientă. Cea mai importantă înzestrare a celor la început de drum în timpul unor astfel de călătorii și observații este că abilităților lor lăuntrice sunt trezite cu acțiunile inimii și ale vocii, de exemplu, recitarea Numelor lui Dumnezeu și meditația, și demonstrarea că merită darurile Divine. Întrucât a merita astfel de daruri este o abilitate care poate fi dobândită doar urmând Mesajul maestrului creației și, prin urmare, mărturisind adevărul acestui mesaj și calitatea de a fi Mesager a celui care l-a adus și l-a predicat, dovedește clar că el a fost cu totul sincer în toate cuvântările și acțiunile sale.
A beneficia de comuniunea sau conversația îndrumătorilor spirituali depinde, într-o anumită privință, de smerenia și sentimentele de nimicnicie ale celor aflați la început de călătorie și de eliberarea lor de sub influența firii lor trupești. Dacă cei care călătoresc către adevăr nu au reușit să se elibereze complet de sub influența firilor lor trupești, să ajungă până în punctul în care pun preț mai mare pe poruncile lui Dumnezeu și să dobândească buna plăcere și aprobarea Lui față de propriile opinii și dorințe, pot cădea în eroarea de a crede că datorită propriilor persoane, au fost răsplătiți cu anumite daruri sau că ei au fost cei care și-au îmbunătățit anumite abilități. În loc să-I fie mereu recunoscători lui Dumnezeu, ei pot deveni îngâmfați. Mai mult, dacă se întâmplă uneori ca ei să fie răsplătiți temporar cu sentimentul de atracție și de a fi atras (de către Dumnezeu și către El Însuși), ei pot cădea în prăpastia rostirii cuvintelor de mândrie, care nu sunt în concordanță cu legea Shari‘a și prin urmare, vor suferi pierderi după pierderi, cu toate că o călătorie spirituală ar trebui să fie un mijloc prin care să câștigi și iar să câștigi.
De fapt, cei care nu intră în conversație sau comuniune cu discipolii lor în conformitate cu legile căii Mesagerului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra sa, nu își pot menține întotdeauna echilibrul în spiritul islamului și pot manifesta atitudini relaxate sau pot rosti vorbe care nu corespund cu rangul sau poziţia lor. Ei pot merge atât de departe încât să prefere sfinții în locul profeților și favorizând principiile și atitudinile stabilite de întemeietorul ordinelor lor față de cele ale căii profetice, comit niște erori atât de mari, încât îi putem compara cu cei care aleg să primească lumina de la o lumânare în detrimentul soarelui. În plus, acei nefericiți care preferă sfinții în locul profeților, firește că vor considera că îndrumătorii sau maeștrii lor sunt mai mari decât companionii, care au fost cei mai de seamă și cei mai distinși studenți ai Mesagerului. Asta ne arată că comuniunea a fost înlocuită cu bârfa, că spiritualitatea s-a întunecat în propria sa casă, că elementele fundamentale care provin din sursele Divine au fost înlocuite cu cele ale alegerilor și dorințelor personale și că nu mai există puterea sfântă a atracției pe care îndrumătorii spirituali și aura lor trebuie să o aibă. Tot așa se tânguie și Muhammed Lutfi Efendi:
Cei care au fost viteji s-au topit ca untul;
personajele iubite s-au transformat în țărână.
Spinii au crescut în locul florilor;
fagurii s-au micșorat și s-au golit de miere.
Comuniunile și conversațiile care seamănă cu pălăvrăgeala din cafenele nu aduc nimic în numele darurilor Divine și nu îi ajută niciodată pe discipoli să dobândească adevărul. Mai degrabă, Șeitan se interpune în regularitatea lor și trimite scântei. Așadar, acțiunile care se prezintă sub masca unei interacțiuni spirituale în aceste locuri, care par a fi cămine ale spiritualității, dar au alungat de mult sinceritatea și sentimentul de a fi văzut de Dumnezeu, reprezintă doar o înșelătorie sau chiar decădere și a aștepta răsplata specială a lui Dumnezeu nu este altceva decât o simplă iluzie. Cei care frecventează astfel de locuri ca și cum ar merge la o întrunire, doar se alătură unui ritual lipsit de spirit. În plus, dacă ei consideră că cearta cu alții și critica, zvonurile scandaloase și calomniile și prețuirea opiniilor rele despre ceilalți sunt slujbe religioase, atunci se înșală amarnic; locurile pe care le frecventează sunt doar locuri de ipocrizie, iar îndrumătorii lor nu sunt sufiți, ci mai degrabă tâlhari habotnici. Cine știe oare dacă nu astfel de atitudini au făcut ca Destinul să permită interzicerea acestora și închiderea căilor care au dus la prăbușirea lor?
Au suflat vânturile de toamnă, viile s-au veștejit
și nu mai există superbii trandafiri din grădini.
(Muhammed Lutfi Efendi)
O, Doamne! Dă-ne Tu un sfârșit bun și fericit în tot ceea ce facem și salvează-ne de umilirea în această lume și de pedeapsă în Viața de Apoi. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului Mahomed, și Familiei și Companionilor săi, cei nobili, buni și pioși.
Kommentare