Shukr (Recunoștința)

M. Fethullah Gulen

Shukr (Recunoștința)

Însemnând în mod literal bucuria resimțită și recunoștința arătată pentru binele făcut cuiva, sufiții folosesc shukr pentru a desemna folosirea corpului, abilităților, sentimentelor și gândurile oferite unei persoane, astfel ca aceasta să-și împlinească scopul creației sale: să fie recunoscătoare Creatorului pentru ceea ce El i-a dăruit. O astfel de mulțumire trebuie să se reflecte în acțiunile omului sau în viața de zi cu zi, în vorbire și în inimă, recunoscând că toate lucrurile vin direct de la El și simțind recunoștință pentru ele.

Omul poate să-i mulțumească lui Dumnezeu în cuvinte numai depinzând de Puterea și Forța Sa, precum și de acordarea Sa de favoruri și recunoscând că tot binele și toate bunătățile vin de la El. Întrucât El singur creează tot binele, frumusețea și bunătatea, precum și mijloacele prin care acestea pot fi obținute, numai El le trimite la momentul potrivit.

Întrucât numai El determină, împarte, creează și transmite toate proviziile noastre în fața noastră ca „mese cerești”, numai El merită recunoștința și mulțumirile noastre. A atribui dobândirea bunătăților Sale mijloacelor sau cauzelor noastre sau altora, proclamând astfel că El nu este adevăratul Proprietar, Creator și Dătător al oricărui dar, este ca și cum ai da un bacșiș imens slujitorului care ne pune în față un festin magnific, ignorând gazda care este responsabilă pentru pregătirea festinului și pentru trimiterea darurilor. O astfel de atitudine reflectă pură ignoranță și ingratitudine, așa cum se menționează în: Ei cunosc ceea ce este văzut din viaţa aceasta, însă ei sunt neştiutori faţă de Viaţa de Apoi! (30:7)

Adevărata recunoștință din inima cuiva se manifestă prin convingerea și recunoașterea că toate bunătățile sunt de la Dumnezeu și, apoi, ordonarea vieții în consecință. Omul îi poate mulțumi lui Dumnezeu verbal și prin viața sa de zi cu zi numai dacă este personal convins și recunoaște de bunăvoie că existența, viața, trupul, aspectul fizic și toate abilitățile și realizările sale sunt numai de la Dumnezeu, la fel ca toate recompensele obținute și consumate. Aceasta este afirmată în: Oare nu vedeţi voi că Allah v‑a supus vouă câte sunt în ceruri şi câte sunt pe pământ şi v‑a copleşit pe voi cu binefacerile Sale – atât cele văzute cât şi cele ascunse? (31:20) și: Şi v‑a dat El din toate câte le‑aţi cerut. Şi de aţi socoti binefacerile lui Allah, nu le‑aţi putea număra. Dar omul este cu adevărat nelegiuit şi necredincios(14:34).

Recunoștința fizică sau mulțumirea cu organele corpului este posibilă prin folosirea corpului, facultăților și abilităților omului în scopurile pentru care au fost create și întru îndeplinirea îndatoririlor de slujire care revin fiecăruia. Pe de altă parte, unii au afirmat că recunoștința verbală înseamnă recitarea zilnică a porțiunilor din Coran, a rugăciunilor, cererilor și Numelor lui Dumnezeu. Recunoștința inimii presupune să fii sincer și direct și sigur sau convins de adevărul credinței Islamice. În ceea ce privește recunoștința fizică, înseamnă respectarea tuturor actelor de închinare. Deoarece recunoștința se referă direct la toate aspectele sau ramurile credinței și închinării, este considerată ca fiind jumătate din credință. În ceea ce privește această incluziune, ea este menționată împreună cu răbdarea, ceea ce înseamnă că, potrivit unor oameni, recunoștința și răbdarea sunt considerate cele două jumătăți ale vieții religioase.

În Discursul Său etern, Dumnezeu Atotputernicul poruncește în mod repetat recunoștința și, ca în frazele Nădăjduind că veţi fi mulţumitori. (2:52) și Şi Allah îi va răsplăti pe cei mulţumitori (3:144), o prezintă ca pe un scop trimis al creației și al religiei. În versete precum: „Dacă veţi fi mulţumitori(15), vă voi înmulţi [binefacerile Mele], iar de veţi fi nemulţumitori(16), pedeapsa Mea va fi aspră!” (14:7), El a promis răsplată abundentă celor recunoscători și a amenințat pe cei nerecunoscători cu o pedeapsă teribilă. Unul dintre Numele Sale este Atotmulțumitorul, care ne arată că modalitatea de a obține toate recompensele sau favorurile este prin recunoștință, pe care El o întoarce cu recompensă abundentă. El îi înalță pe profeții Avraam și Noe, pacea fie asupra lor, spunând: (Avraam) El a fost mulţumitor faţă de binefacerile Lui şi El l‑a ales şi l‑a călăuzit pe drum drept și, cu siguranță, el (Noe) a fost un slujitor recunoscător (17:3).

Deși recunoștința este un act religios de mare importanță și un „capital” semnificativ, puțini oameni sunt cu adevărat recunoscători: Dar puţini dintre robii Mei sunt mulţumitori. (34:13). Foarte puțini oameni trăiesc în deplină conștientizare a datoriei de mulțumire, spunând: Să nu fiu eu un slujitor recunoscător (Domnului meu)? și să încerce cu tot posibilul să își îndeplinească datoria de mulțumire și să-și ordoneze viața în consecință.

Gloria umanității, asupra lui fie pacea și binecuvântările, ale cărui picioare s-au umflat din cauza lungilor sale sesiuni de rugăciune peste limita obligației (tahajjud), a fost un erou inegalabil al recunoștinței. Cu o ocazie, i-a spus soției sale ‘A’isha: Să nu fiu un slujitor recunoscător Domnului meu?[1] Întotdeauna i-a mulțumit lui Dumnezeu și le-a recomandat recunoștința discipolilor săi, și se ruga lui Dumnezeu în fiecare dimineață și seară, spunând : O, Doamne. Ajută-mă să Te menționez, îți mulțumesc și să Te închin în cel mai bun mod posibil.[2]

Recunoștința este mulțumirea profundă și devotamentul celui care, primind bunătățile sau favorurile Sale, își îndreaptă aceste sentimente către Cel care îi dă o astfel de binecuvântare și, ulterior, se întoarce către El cu dragoste, apreciere și recunoaștere. Dictonul profetic de mai sus exprimă acest lucru cel mai direct.

Oamenii sunt recunoscători pentru multe lucruri: pentru provizii, casa și familia cu care au fost favorizați; pentru bogăție și sănătate; credință, pentru cunoașterea lui Dumnezeu și plăcerile spirituale care le-au fost acordate; și conștiința cu care Dumnezeu i-a favorizat pentru ca ei să se poată deschide la cunoașterea că trebuie să fie recunoscători. Dacă cei care sunt recunoscători pentru o astfel de conștiință își folosesc neputința și lipsa ca „capital” și Îi mulțumesc continuu, ei vor fi printre cei cu adevărat recunoscători. Este povestit de la Mesagerul lui Dumnezeu, asupra lui fie pacea și binecuvântările, că:

Profetul David, pacea fie asupra lui, l-a întrebat pe Dumnezeu Atotputernic: Doamne. Cum pot să-ți fiu recunoscător, deoarece a-ți mulțumi este în sine o altă favoare care necesită mulțumire? Cel Atotputernic i-a răspuns: Acum Mi-ai mulțumit cu adevărat!

Cred că acesta este ceea ce se exprimă în: Nu am fost în stare să-ți mulțumim așa cum mulțumirea în fața Ta o cere, o, cel Atotmulțumit de toți.

Credinciosul poate fi recunoscător recunoscând și apreciind favorurile divine, pentru că simțirea recunoștinței față de Cel care acordă favoruri depinde în mare măsură de recunoașterea și aprecierea cuvenite a acestor favoruri. Credința și Islamul (inclusiv Coranul) îl fac pe om să recunoască și să aprecieze favorurile și, astfel, să se întoarcă către Dumnezeu cu recunoștință. Această persoană poate fi mai conștientă de aceste favoruri și că ele ne sunt date de Dumnezeu din mila Lui pentru neputința și incapacitatea noastră de a ne satisface propriile nevoi, în lumina credinței și a practicilor Islamice. Această conștientizare ne îndeamnă să-l lăudăm pe Cel care ne dăruiește favorurile și recompensele pe care le consumăm. Trezirea la sensul: Iar cât despre îndurarea Domnului tău, despre ea vorbește! (93:11), ne face să simțim o nevoie profundă de a fi recunoscători și mulțumitori.

Toată lumea este înclinată în mod natural să-l laude pe cel bun și pe cel care îi face bine. Cu toate acestea, până când acest sentiment nu este trezit, nu există conștientizarea că suntem favorizați de altcineva, la fel cum peștii nu sunt conștienți că trăiesc în apă. În plus, aceste favoruri pot fi atribuite mijloacelor și cauzelor folosite pentru a le obține. Dacă înseamnă orbire și surditate să nu vedem și să apreciem favorurile pe care le primim continuu, atunci trebuie să fie o abatere de neiertat să le atribuim diferitelor mijloace și cauze oarbe, surde și fără de simțire. Afirmațiile Profetice: Cine nu este recunoscător pentru puțin nu este recunoscător pentru abundență[3], și: Cine nu mulțumește oamenilor nu mulțumește lui Dumnezeu[4], exprimă orbirea și surditatea față de favoruri și ne amintește de importanța de a fi recunoscători. Versete precum: Pomeniţi‑Mă pe Mine şi o să‑Mi aduc aminte de voi! Şi să‑Mi fiţi mulţumitori, să nu fiţi fără credinţă faţă de Mine! (2:152) și: Adoraţi‑L pe El şi aduceţi‑I Lui mulţumire (29:17) ne spun că este Dumnezeu Cel Căruia merită cu adevărat să Îi fie mulțumit și, de asemenea, să ne amintească de Unitatea Sa absolută.

Recunoștința poate fi împărțită în trei categorii. Prima categoria constă în mulțumire pentru acele lucruri pe care toată lumea, indiferent de religie sau atingere spirituală, le dorește. A doua categorie constă în recunoștință pentru acele lucruri care, deși aparent sunt dezagreabile sau neplăcute, dezvăluie adevărata lor natură celor care le pot vedea ca favoruri care necesită recunoștință.

A treia categorie de recunoștință este alcătuită din mulțumirea arătată de cei care sunt iubiți de Dumnezeu și privesc favorurile sau recompensele din perspectiva Celui care le dăruiește. Ei își petrec viața într-o plăcere spirituală care începe cu observarea manifestării lui Dumnezeu prin favorurile Sale și au cea mai mare plăcere în a se închina Lui. Deși sunt întotdeauna încântați de mulțumirea spirituală care curge din dragostea lor față de El, ei sunt extrem de atenți la relația lor cu El.[5] Acești oameni se străduiesc în mod constant să păstreze binecuvântările divine care le-au fost dăruite și mereu caută ceea ce au ratat. În timp ce își adâncesc în mod constant credința, dragostea și recunoștința pe drumul către El, „plasele vederii” lor sunt pline de diferite binecuvântări și daruri.[6]

O, Doamne! Include-ne printre slujitorii Tăi pe care îi iubești și pe care i-ai înzestrat cu o sinceritate desăvârșită, cei care sunt aproape de Tine. Și oferă binecuvântări și pace Profetului celor iubiți, înzestrat cu o sinceritate desăvârșită și aproape de Tine.

[1] al-Bukhari, “Tahajjud,” 6; Muslim, “Munafiqun,” 79–81. [2] an-Nasa’i, “Sahw,”60. [3] Ibn Hanbal, al-Musnad, 4:278, 375. [4] Abu Dawud,” Adab, 11; at-Tirmidhi, “Birr,” 35. [5] Ei nu fac nimic care să contravină faptului că sunt favorizați cu acele plăcere grație apropierii lor de El. Ei sunt atenți și stăpâni pe sine, astfel încât aceste bunătăți să nu îi ducă către ceva incompatibil cu autocontrolul. (Tr.) [6] Adică, facultatea văzului este satisfăcută datorită faptului că văd în mod continuu manifestările Frumuseții și Harului Său. (Tr.)