SAMT (TĂCERE)

SAMT (TĂCERE)

Din punct de vedere literal, samt înseamnă evitarea vorbirii și păstrarea tăcerii, însă sufiții folosesc termenul pentru a descrie păstrarea tăcerii sau stăpânirea de sine prin tăcere pentru a evita vorbele inutile sau dăunătoare, pe care o persoană le poate folosi atunci când vorbește. Având în vedere versetul care spune „Și el nu va rosti nici un cuvânt, fără să aibă lângă el un supraveghetor pregătit” (50:18), termenul samt înseamnă, de asemenea, că o persoană trebuie să vorbească doar atunci când este necesar și numai pentru buna plăcere a lui Dumnezeu, rostind vorbe care sunt plăcute lui Dumnezeu. Cuvintele Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, „Fie vorbești de bine, fie păstrezi tăcerea”[1] reprezintă o definiție concisă și fermă a termenului samt și oferă cadrul de referință cu privire la momentele în care omul ar trebui să vorbească sau să tacă. De asemenea, ar trebui să amintim și o altă zicală, atribuită tot lui, care spune: „Fie ca vorbirea ta să fie înțelepciune și tăcerea ta o reflectare.”[2]

A vorbi prea mult, mai ales vorbe goale, a fost întotdeauna condamnat și privit ca un păcat ce conduce oamenii la pieire. Cei care au fost inițiați în călătoria spirituală către Dumnezeu au fost avertizați fără încetare să nu vorbească prea mult și să nu rostească vorbe deșarte, căci acestea sunt păcate ale vorbirii. S-a subliniat că a mânca prea mult, a dormi prea mult și a vorbi prea mult sunt asemenea unor lanțuri în jurul gâtului, în jurul gleznelor, în jurul mâinilor – căci toate acestea duc la comiterea de greșeli și păcate. Vorbele atribuite lui Calif "Umar, Dumnezeu să-l găsească plăcut, întăresc această idee: „Cel care vorbește mult, greșește mult.”[3]

Atât cărțile de bune maniere, cât și epistolele privind Sufismul au abordat și au explicat ideea de a păstra tăcerea, fiecare în funcție de propria perspectivă, și au atribuit acestei virtuți o importanță deosebită, prin faptul că o consideră o bogăție pentru inițiat, o comoară secretă pentru cei care au a ajuns punctul final al călătoriei și un semn al bunelor maniere pentru orice credincios.

Asta nu înseamnă că un credincios trebuie să păstreze tăcerea în orice circumstanță. Un credincios ar trebui să se folosească de vorbe atunci când oferă un sfat sau când încurajează faptele bune și se opune răului. Atunci când învață și îndrumă, atunci când dă la o parte ceea ce este dăunător, atunci când încurajează și oferă informații utile. Religia noastră ne spune să ne folosim de vorbe pentru a încuraja și a dovedi adevărul și dreptatea, astfel încât toți să își poată primi plata cuvenită, iar în astfel de cazuri, ne interzice să păstrăm tăcerea. Putem spune că oricât de primejdios și condamnabil este a vorbi fără a avea în vedere aprobarea lui Dumnezeu și buna Lui plăcere și prin urmare, urmărind un scop legitim, este la fel de primejdios și condamnabil ca cineva să nu vorbească atunci când timpul și locul impun contrariul. De aceea, deși se recomandă la modul general să păstrezi tăcerea, uneori, este mai recomandat să vorbești. Cu alte cuvinte, tăcerea nu este mereu de aur, uneori e pe locul doi, ca argintul. Este extrem de important ca o persoană să știe când și unde să păstreze tăcerea și când și unde să vorbească. În Tradiția Profetică, cel care tace atunci când sunt încălcate drepturile, iar adevărul este profanat, este considerat asemenea unui „diavol mut”; cei care folosesc vorbe goale și deșarte sunt considerați prietenii sau tălmacii lui Satan.

A vorbi atunci când trebui și a rămâne tăcut atunci când cuvintele sunt de prisos sunt acțiuni care demonstrează atât un comportament etic, cât și un comportament care indică faptul că omul își cunoaște locul pe „piața gândirii și vorbirii”. Cu privire la acest lucru, s-a spus:

O, frate, dacă marfa ta e cupru,

Nu-l vinde pe piață.

Lasă piața celor care vând bijuterii.

Omul care păstrează tăcerea în prezența celor înțelepți și a celor ce au o spiritualitate profundă demonstrează că are bune maniere și un respect deosebit pentru înțelepciune și spiritualitate profundă. Cu privire la acest lucru, haykhu’l-Islam Yahya Efendi[4] spune:

Ia aminte la vorbele celor cu stări spirituale profunde.

Nu le compara vorbele cu cele ale altora.

Tu, predicatorul, știi că fiecare vorbă diferă una de alta.

De asemenea, se subliniază tăcerea însoțită de supravegherea propriei persoane în prezența celor care au ajuns punctul final al călătoriei și care au fost răsplătiți cu compania lui Dumnezeu. Această tăcere a oamenilor inimii, care pot recunoaște oamenii merituoși și valoroși, înseamnă respect pentru ambele inimi în care se coboară inspirațiile Divine și pentru Cel Care a oferit mulțumire acestor inimi. Ei rămân tăcuți atunci când trebuie și pregătesc terenul pentru ca adierile inspirației să se poate simți, pregătindu-se nu pentru bogățiile lumești, ci pentru roadele ce nu se strică niciodată, roadele Paradisului.

Uneori, se întâmplă ca subiectul discutat să fie atât de profund, încât transcende orizontul nostru de percepție, iar noi ar trebui să păstrăm tăcerea și să îi rugăm și pe cei din jurul nostru să facă la fel. Expresii precum „Nu e cazul să ne arătăm nevoia, căci starea în care ne aflăm vorbește de la sine” sau rugăciunea tăcută „Ia aminte la starea nenorocită în care ne aflăm și nu ne lăsa singuri!” sunt vocile unei asemenea tăceri. Jalalu’d-Din ar-Rumi face următoarea invitație:

Privește palida mea față, dar nu-mi spune nimic!

Privește-mi nenumăratele dureri, dar din dragoste pentru Dumnezeu,

nu-mi spune nimic!

Privește-mi inima însângerată

și lacrimile ce curg șiroaie!

Dar nu lua în seamă ceea ce vezi și nici nu întreba cum și de ce!

Oamenii obișnuiți sunt atenți la ce vorbe rostesc și păstrează tăcerea fizic, însă cei care au o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu își stăpânesc atât limba, cât și inima, și astfel experimentează supravegherea propriei persoane în tăcere. Cât despre cei care îl iubesc pe Dumnezeu, ei păstrează lăuntric dragostea și dorul și astfel reprezintă tăcerea credincioșiei. Primul grup dintre acestea trei este ferit de greșeli în vorbire și se apără împotriva cenzurii și a reproșurilor. Al doilea grup primește, în plus față de ceea ce aduce cu sine tăcerea, daruri spirituale ce vin pe calea reflecției și a supravegherii eului. Cât despre al treilea grup, acesta este menționat în următoarele versuri:

Dacă spui că Îl iubești, atunci nu suspina sub greutatea iubirii!

Nu le arăta altora chinul tău, suspinând!

Astfel, ei pot să își păstreze secretele în tăcere și să afișeze un exemplu de credință profundă.

O, Dumnezeule, fă-ne slujitorii Tăi, sinceri în credință și în practicarea Islamului și fă-ne asemenea celor pe care Tu i-ai răsplătit cu sinceritate; revarsă binecuvântările și pacea Ta asupra Profetului nostru Mahomed, care stă în fruntea celor răsplătiți cu sinceritate, asupra Familiei și Companionilor lui, care Te iubesc și pe care îi iubești.

[1] al-Bukhari, „Adab” 31; Muslim, „Iman” 74. [2] al-Ghazzali, Ihya’ ‘Ulum ad-Din, 1:3; 2:228. [3] at-Tabarani, al-Mu‘jam al-Awsat, 2:370; al-Bayhaqi, Shu‘ab al-Iman, 4:257. [4] Shaykhu'l-islam Yahya Efendi (1553-1644) a fost unul dintre cei mai cunoscuți Sheih al Islam din Statul Otoman. Titlul de Sheih al Islam a fost cel mai înalt titlu din domeniul religios. Yahya Efendi a fost, de asemenea, un poet foarte cunoscut.