Salik (Inițiatul)

Inițiatul din altă perspectivă

Inițiatul este cel care urmează o cale. În terminologia sufită, cuvântul „inițiat” desemnează pe cel care se îndreaptă spre Dumnezeu cu o anumită disciplină pentru a-I face buna plăcere, neutralizând astfel tendințele din natura sa care îi îndepărtează de Dumnezeu, sau încercând să elimine distanța dintre el și Dumnezeu. Există două tipuri de inițiați:

· Primul este inițiatul care, fără a fi nevoit să îndeplinească cerințele de a parcurge o cale spirituală, de a trece prin anumite perioade de suferință sau de a sta cu un ghid pentru o perioadă fixă ​​de timp, poate trece prin toate stările și popasurile într-o singură încercare și să ajungă în punctul cel mai înalt destinat lui, fiind atras de Însuși Dumnezeu. Acesta este inițiatul care este atras sau simte atracție către Dumnezeu.

· Inițiatul care se străduiește, care urmează o cale spirituală către Dumnezeu fie în lumea sa interioară, fie prin lumea exterioară, în conformitate cu cerințele călătoriei.

Cu toate acestea, în ciuda acestor două categorii de bază, pot exista interconexiuni și tranziții între aceste două metode diferite de inițiere, sau pot apărea stări sau condiții diferite în calea atracției. De exemplu, cineva care se simte atras către Dumnezeu poate pierde acest sentiment la un moment dat, pentru a-l recăpăta mai târziu fără a fi nevoit să intre pe o cale. Sau un inițiat atras care își pierde sentimentul de atracție îl poate simți din nou după ce a început să urmeze o cale. Făcând legătura între astfel de chestiuni și eroii practicii sufite, aș dori să discut despre inițiatul care merge către Adevărul Suprem în lumea sa interioară sau prin lumea exterioară.

Primul pas către inițiere este intenția. Intenția este începutul fiecărei acțiuni; este atât începutul, cât și piatra de temelie a inițierii, fără de care orice acțiune este lipsită de spirit și astfel este imposibil drumul către Dumnezeu. Dacă o intenție pură este consolidată prin dependența de ajutorul lui Dumnezeu și ascuțită prin rezoluție și statornicie, atunci inițiatul poate reuși în orice încercare cu permisiunea lui Dumnezeu și va putea depăși orice obstacol; într-adevăr, într-o zi va ajunge la punctul final în funcție de capacitatea proprie. Cu toate acestea, este clar că este nevoie de un ghid perfect pe această cale, deoarece este una care se extinde prin multe conace, popasuri și văi adânci; uneori este o autostradă, alteori o potecă. Multe dificultăți îl așteaptă pe călătorul de pe acest drum. Din acest motiv, vai de inițiatul al cărui ghid sau maestru este un pretendent sau unul insuficient care pretinde că este ghid! Următorul cuplet de Niyazi-i Mısri[i] exprimă frumos acest lucru:

Nu lăsați orice ghid să vă conducă, pentru că el poate face avansul prea dificil;

Este foarte ușor pentru cel al cărui ghid este perfect

să avanseze pe această cale.

Inițierea este un alt mod de a descoperi și de a experimenta adevărurile de credință și de a fi musulman în conformitate cu adevărata natură a omului. Inițiatul le-a recunoscut parțial în timp ce era cel ce caută și s-a familiarizat cu unele dintre manifestările în diferite grade, în timp ce era cel care voia. Liniștea inimii, elixirul despre care mulți vorbesc fără să-i cunoască adevărata esență, este băută cu paharul în timpul inițierii. Venerația reverențioasă față de Dumnezeu poate fi experimentată și în acest fel. În plus, ceea ce este experimentat devine profunzimea naturii umane în diferite grade; cu alte cuvinte, credința, care a fost obținută la orizontul teoriei, este înțeleasă și experimentată la orizontul practicării de-a lungul unei astfel de călătorii făcute în atmosfera inimii și a spiritului. După ce s-a ridicat la anumite înălțimi printr-o călătorie constantă pe această cale și s-a maturizat în virtuți și caracteristici demne de laudă, inițiatul urmează o linie de-a lungul căreia ființele spirituale se mișcă și ajung la scene care se află dincolo de orizont. Inițiatul își ridică cunoștințele teoretice la nivelul de cunoaștere experimentată a lui Dumnezeu și este plin de lumini atât în ​​interior, cât și în exterior, așezând pavilionul său de glorie în popasul care este cel mai potrivit pentru starea și poziția lui.

Se întâmplă uneori ca un călător cu o inimă luminată și acest grad de cunoaștere a lui Dumnezeu să se regăsească în diferite stări și maniere și să fie învăluit de culorile care aparțin tărâmurilor de dincolo; astfel căile către plăcerile spirituale și viziune sunt deschise călătorului. Cu toate acestea, sunt mulți care sunt înșelați de aceste întâmplări și rămân la jumătatea drumului. Numai călătorii atenți depășesc această stagnare prin permisiunea lui Dumnezeu și își continuă călătoria. Astfel de evenimente nu sunt nici scopul închinării, nici scopul inițierii. Cine le percepe ca pe un obiectiv în sine nu poate cunoaște Scopul Adevărat, iar cel care își are obiectiv în acestea nu poate obține altceva decât oboseală. Din acest motiv, eroii cunoașterii lui Dumnezeu încearcă să rămână departe de astfel de lucruri, chiar și în visele lor, temându-se că astfel de manifestări care apar fără cerere i-ar putea duce la pierzanie; in același timp răspund cu recunoștință darurilor Divine de care își dau seama în conștiința lor. Dacă acestea sunt ofrande de la Cel Atotmilostiv și favoruri de la Dumnezeu Atotputernic care sporesc zelul și năzuința inițiatului – nu este posibil să spunem că sunt cu adevărat așa sau nu – călătorul ar trebui să creadă că se confruntă cu o nouă ploaie de recompense și astfel să fie plin de mulțumiri și entuziasm, schimbând actele de închinare formală în acte de devotament profund, îmbogățindu-și viața cu adâncurile nopții (petrecând o parte din noapte în închinare), și toate actele sale ar trebui să demonstreze că el este un slujitor atent al lui Dumnezeu — ar trebui să facă toate acestea, dar să nu se simtă niciodată mândru de acestea, să nu urmărească niciodată faima sau să se simtă superior altora, deoarece acest lucru va întuneca manifestările care vin în valuri de pe Tărâmul Milei cu funingine și rugină de egoism, aroganță, ostentație și dorință de faimă. Călătorul ar trebui să realizeze că toate aceste daruri și favoruri vin datorită conștientizării neputinței, sărăciei și nevoii sale înnăscute în fața lui Dumnezeu și, prin urmare, nu ar trebui să și le însușească. Ar trebui să se concentreze pe Sursa Reală a acestor recompense și să se teamă că ele ar putea fi un test; astfel, el ar trebui să caute întotdeauna refugiu în Dumnezeu și să considere că astfel de daruri pot fi un mijloc de încurajare pentru a se închina în continuare și mai bine. Drept urmare, călătorul ar trebui să încerce să se închine mai conștient și într-o constantă conștientizare a omniprezenței lui Dumnezeu. El ar trebui să se închine lui Dumnezeu prin conștientizarea că tot ceea ce face în numele închinării nu este altceva decât un răspuns neînsemnat la bunătățile pe care le-a primit în avans.

Asta este ceea ce se așteaptă de la un călător către Adevărul Suprem care întotdeauna se controlează, critică și autosupraveghează. Un astfel de călător își cunoaște locul și întotdeauna simte și își exprimă incapacitatea de a cunoaște, de a se închina, de a menționa și de a-i mulțumi lui Dumnezeu așa cum ar trebui El să fie venerat, cunoscut, menționat și cum ar trebui să-I fie mulțumit, spunând:

Preaslăvit ești Tu, nu am putut să Te închinăm

așa cum cere închinarea Ție, O, Preaînchinatule.

Atot-Glorificat ești Tu, nu am fost în stare să Te cunoaștem

așa cum îți cere cunoașterea, O, Preacunoscutule.

Atotglorificat ești Tu, nu am fost capabili să Te menționăm

așa cum menționăm că Ți-o cere, O, Preapomenitule.

Atotglorificat ești Tu, nu am fost în stare să-ți mulțumim

așa cum mulțumirea Îți cere, O, Cel Cărui Îi Preamulțumim.

Mai mult decât atât, un astfel de călător simte întotdeauna agonie, rușine, frică și anxietate din cauza greșelilor pe care le-a făcut sau le-ar fi putut săvârși și a păcatelor pe care le-a săvârșit sau le-ar fi putut săvârși în cunoștință de cauză sau în neștire, precum și a manierelor și a comportamentului său care nu Îi sunt pe plac lui Dumnezeu. El se află într-o stare în care este pe cale să sufere interogatoriul mormântului în acel moment; îi este frică ca și cum acțiunile sale ar fi pe cale să fie cântărite în Viața de Apoi. Călătorul caută refugiu în Dumnezeu cu cea mai mare pocăință și moare din nou în ceea ce privește dorințele sale trupești, simțind o nouă trezire în considerarea atașamentului lui mai profund față de Dumnezeu, de parcă ar fi auzit sunetul trompetei (în care urmează să se sufle pentru învierea morților), încercând să construiască o lume nouă în orizontul inimii și spiritului lui. Aceasta ar trebui să fie o lume în care călătorul se va gândi constant la Dumnezeu, îl va menționa pe Dumnezeu, se va întoarce către Dumnezeu, va vorbi cu Dumnezeu și va primi brize ale renașterii de pe tărâmurile de dincolo. Credinciosul va fi mereu în compania ghidului lui, pe deplin supus spiritului maestrului creației, Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, în pavilionul regal, așezat în apropierea lui Dumnezeu. Acesta este un popas în care existența se termină în inexistență și inexistența va deveni o existență nouă, mereu proaspătă. Ceasurile indică întotdeauna miezul zilei la acest popas, estul și vestul sunt unul în altul, ziua și noaptea sunt contopite împreună, și nu se poate distinge fizicul de metafizic. Spațiul este înlocuit cu absența spațiului, iar timpul este înlocuit cu atemporalitate. Cei ce sălășluiesc în acest popas înțeleg că totul aparține și este originar la Dumnezeu și că ei sunt pe calea de întoarcere la El, pentru a se termina în El. Piepturile încep să ardă cu focul simțirii apropierii Lui și cu conștientizarea că întâlnirea cu El este aproape. Buzele încep să murmure lucrurile care se așteaptă să vină de la El, lucrurile de care sunt conștienți și le experimentează parțial; ei rămân în așteptare cu o speranță uriașă. Ca și cum ar birui orice ar trebui biruit, inima spune: „Dumnezeul meu! Îți cer plăcerea de a privi spre Fața Ta și dorința de a mă întâlni cu Tine!” Ei sunt într-un zbucium din cauza așteptării vederii Chipului Lui perfect frumos, sursa tuturor frumuseților și din cauza dorinței de a se întâlni cu El. Cu o dragoste de neoprit și un zel inepuizabil, inima rostește: „Cer cel mai mare dintre grade și cel mai mare dintre obiective!” şi începe să aștepte realizarea întâlnirii mult-așteptate. Cine știe de câte ori pe zi o astfel de persoană se închipuie ca fiind așezată la masa acestei întâlniri, sorbind înghițituri din apa respectului și considerației Divine, exprimându-și dorul, spunând:

Paharnicule, întinde vinul: este timpul să încetăm cu postul;

Îmbunătățiți această ruină: este timpul să afișați favorurile.

Muhammed Lutfi

Apoi, oftând și gândindu-se că venirea vremii pentru „încetarea postului” depinde de Dumnezeu, călătorii își revin.

Chiar dacă în prezent sunt puțini la număr, inițiații sunt mijloace de mândrie pentru locuitorii cerurilor; acești locuitori îi urmăresc și se mândresc cu apropierea lor de Dumnezeu. După cum se spune în versetul „Şi Domnul tău nu ar fi nimicit cetățile, cu nedreptate, dacă locuitorii lor ar fi săvârșit fapte bune.” (11:117), inițiații sunt baricada rezistenței împotriva posibilelor calamități și mijloace de siguranță.

Fie că se numără printre cei care sunt atrași de Dumnezeu Însuși, fie dintre cei care urmează o cale spirituală, ori fie dintre cei care își bazează călătoria pe acceptarea neputinței și sărăciei înnăscute umane, inițiatul este individul ai cărui ochi sunt ațintiți asupra ușii către Adevărul Suprem, care avansează în aderarea la calea profetică, încercând să fie echipat cu cunoașterea lui Dumnezeu și atent în relațiile cu Domnul său; o astfel de persoană acționează întotdeauna întru conștientizarea omniprezenței lui Dumnezeu. Este ca și cum ar fi pe cale să se întâlnească cu El; în fiecare stare a lor, ei simt dorința de a se întâlni cu Dumnezeu în același timp cu uimirea față de Dumnezeu, fluctuând între speranță și frică. Uneori simt că se află la orizontul certitudinii observării, percepând ceea ce pare a fi imperceptibil în funcție de profunzimea cunoașterii despre Dumnezeu, atingând puncte care par a fi de neatins și observând ceea ce pare dincolo de limitele observației, dincolo de toți termenii calitativi și cantitativi. Alteori ei se pierd în viziuni mai cuprinzătoare și mai profunde, respirând cuvintele care împrăștie lumina, Dumnezeu este Cel Atotcunoscut; Dumnezeu este cel Preacăutat, Dumnezeu este Cel Preaînchinat! Ei îl menționează constant pe Dumnezeu, fixându-și ochii asupra Lui și închinându-I numai și numai pe el. Haqani[ii] descrie un inițiat de această calitate în următorul cuplet:

Ce se cuvine pentru un inițiat - un urmăritor al căii,

Este că el ar trebui să proclame: „Nu ne închinăm nimănui, ci numai Lui”.

Un inițiat poate întâlni anumite surprize în timpul călătoriei sale, chiar dacă nu se așteaptă la nimic; el se transformă dintr-o stare în alta și poate auzi voci de pe tărâmurile de dincolo, primind complimente de la ființele spirituale. Cu toate acestea, datoria lui este să înainteze fără încetare către Dumnezeu; el călătorește de la Dumnezeu către Dumnezeu, de la el însuși către El. El înțelege un Nume Divin și pleacă spre următorul; în timp ce zboară în atmosfera unui Nume, el observă diferitele frumuseți ca manifestări ale altuia.

Se întâmplă uneori ca un inițiat să înceapă să călătorească de la Dumnezeu către Dumnezeu pe aripile atracției și să fie atras, în timp ce alteori călătorește de la orizontul companiei Sale în adâncul propriei naturi. Prin astfel de coborâri și ascensiuni, el face călătorii precum „călătorie în” și „cu sau în compania lui Dumnezeu”, în plus față de alte „călătorii” către puncte ulterioare prin săvârșirea de fapte bune, drepte, prin purificarea sufletului, prin rafinarea inimii și asceză. Cu toate acestea, unii inițiați sunt mereu cu Dumnezeu, începând de la El și atingând punctul final permis de capacitățile lor în compania Lui. Unii inițiați sunt întotdeauna îndreptați către Dumnezeu în inimile lor, simțind că El este mai aproape de ei decât de ei înșiși. Dar ei simt că sunt prinși într-o plasă care îi ține la o anumită distanță de El și încearcă continuu să parcurgă această distanță. Ații sunt aproape de Dumnezeu și sunt conștienți de această apropiere; ei fac tot posibilul pentru a păstra această favoare de a fi aproape. Dacă un călător își bazează inițierea sau călătoria pe compania constantă a lui Dumnezeu, indiferent în ce fel a fost adoptată aceasta, Dumnezeu este ochii lui cu care vede, urechile cu care aude și sursa tuturor senzațiilor sale, exterioare și interioare. Câtă vreme un inițiat la acest grad de existență spirituală continuă să se întoarcă către El, este capabil să-și purifice inima de orice relație cu orice altceva decât Dumnezeu și poate face din această stare o dimensiune a naturii sale, atunci toate lucrurile carnale și materiale în natura lor pier în fața stăpânirii spiritualității lor. În consecință, inițiatul care aproape și-a atins destinația atinge o stare „magică” în care parcă nu ar avea nici corporalitate, nici substanță. Natura sa prezintă caracteristica de a fi o ființă imaterială care nu are nimic de-a face cu solul, apa, aerul sau orice alt obiect material. Acești credincioși sunt în ceruri în același timp în care sunt și pe pământ; se plimbă prin ziua de mâine în timp ce trăiesc astăzi. Chiar dacă par a fi condamnați să rămână îndepărtați de Dumnezeu par ființa lor corporală, ei inspiră continuu apropiere în spirit; chiar dacă par a fi fixați într-un loc îngust din spațiu cu trupul lor trecător, cu ființa lor veșnic tânără, spirituală, ei sunt oaspeți în multe locuri în aceeași clipă, dând o mâna de ajutor multor nevoiași de pe pământ, precum Khadr,[iii] și se ocupă cu salvarea multor altora de la înecul în mare ca Ilyas.[iv]

Câtă vreme un inițiat își păstrează acest grad de spiritualitate, ploaia de atenție Divină continuă să sporească și această stare elevată devine natura lui. Un astfel de inițiat este considerat a avea o stație sau un rang, chiar dacă este într-un sens relativ. Orice vede el este considerat adevăr. Orice aude și simte el este întotdeauna de aceeași culoare și creație. Discursurile lui manifestă inspirații Divine și sunt binecuvântate cu valoarea „perlelor și coralului” și astfel au efecte mărețe asupra publicului. Căci sunt inițiați care sunt onorați cu o apropiere stabilită de Dumnezeu și a căror cunoaștere este de la Dumnezeu; ei sunt cei care văd, aud și vorbesc în întregime în funcție de permisiunea lui Dumnezeu, așa că evaluează totul în funcție de cunoștințele care le sunt emanate din Prezența Sa.

Dacă inițiatul călătorește pe calea ascensiunii de la Dumnezeu către Dumnezeu pe aripile atracției și sentimentul de a fi atras sau pe calea coborârii de la Dumnezeu către propria sa esență; fie că încearcă să-și acopere distanța față de Dumnezeu, chiar dacă este conștient de apropierea lui Dumnezeu, sau să-și păstreze apropierea de Dumnezeu de care este conștient în sine, inițiatul este favorizat de atracția divină și capacitatea de a acoperi toate distanțele. Indiferent dacă experimentează sau nu vreuna dintre stările prin care trece în timpul călătoriei sale, inițiatul ajunge la destinație cu o singură legătură prin atracția divină și își așază pavilionul chiar în centrul popasului. În ceea ce privește eroii efortului și demersului, ei avansează continuu pe parcursul călătoriei lor, parcurgând distanțe și trecând prin multe stări. Parcurgând distanțele în pas alert, îndurând greutățile și necazurile pe care le întâmpină și crescând în cunoașterea de Dumnezeu pe care o dobândesc în timpul călătoriei lor, ei înaintează spre punctul lor final, destinat de capacitățile lor, ca și cum ar urca niște trepte. Ei se pot întâlni și cu Dumnezeu într-o oarecare măsură, dar acest lucru nu poate fi comparat cu favoarea care le este emanată inițiaților din vistieria specială a lui Dumnezeu.

Pe scurt: începutul inițierii este perceperea și realizarea adevărului despre Islam sau despre a fi musulman; sfârșitul este conștientizarea deplină a omniprezenței lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, a trăi o viață ca și cum l-ar vedea mereu pe Dumnezeu. Inițierea este și titlul credinței care are gradul de deplină convingere și deplină supunere față de Dumnezeu de-a lungul unei vieți întregi, și o excelență sau virtute în sensul de a ne închina lui Dumnezeu ca și cum L-am vedea sau a fi conștienți că El ne vede în permanență. În ceea ce privește întâlnirea cu Dumnezeu, care este punctul final sau destinația finală a călătoriei sau căii, este ceea ce se numește senzația sau experiența care transcende orice timp și spațiu.

O, Doamne! Îndrumă-ne către Calea Dreaptă. Pogoară binecuvântări asupra noastră din Harul Tău suprem și lasă îndurarea Ta să se reverse asupra noastră, O, Cel Atotmilostiv, Cel Atotcompătimitor! Dăruiește-i binecuvântări și pace celui pe care Tu l-ai trimis ca milă pentru toate lumile, și Familiei și Companionilor lui, puri și curați.

[i] Mehmet Niyazi-i Misri (1617–1694). S-a născut în Malatya, Turcia, și a murit în insula Limni din Marea Egee. El a fost un șeic sufi, poet și savant. Ilmihal-i Tariqat („Principiile căii sufite”), Mawadiul-‘Irfan („Tabelele cunoașterii ezoterice”) și Tevhid Risalesi (Un tratat al Unității lui Dumnezeu) sunt printre cele mai faimoase lucrări ale sale. (Tr.) [ii] Haqani, Afzalu’d-Din Ibrahim Badil ibn Ali (1126–1199) este unul dintre cei mai importanți poeți din literatura persană. A fost din Azerbaidjan. A trăit o viață grea în mijlocul tulburărilor politice ale vremii. Poeziile lui de laudă pentru Profet sunt foarte frumoase. Diwanul său și Tuhfatul-Iraqany sunt celebre. (Tr.) [iii] (al-)Khadr este cel cu care Coranul relatează (18:60–82)despre Profetul Moise, pacea fie asupra lui, că a făcut o călătorie pentru a afla ceva despre tărâmul spiritual al existenței și natura actelor lui Dumnezeu în aceasta. Este controversată ideea dacă el a fost un profet sau doar un sfânt cu o misiune specială. Se crede că el se bucură de un grad al vieții în care nu simte nevoile vieții normale omenești și poate veni în ajutorul celor la ananghie pe uscat. (Tr.) [iv]Ilyas este unul dintre marii Profeți menționați în Coran. Unii savanți se identifică cu Ilie, pe care Dumnezeu l-a trimis copiilor lui Israel în timpul domniei regelui Ahab în Israel, care era renumit pentru nedreptățile sale. El s-a luptat împotriva abaterilor în credință, imoralităților și nedreptăților. Se crede că, la fel ca Khadr, el se bucură de gradul de viață în care nu simți nevoile vieții normale umane și că poate veni în ajutorul celor la ananghie pe mare. (Tr.)