M. Fethullah Gulen
Sakina și Itmi’nan (Serenitate și Liniște)
Însemnând literalmente calm, tăcere, statornicie, solemnitate, familiaritate, atenuarea valurilor și liniște, sakina (serenitatea) este opusul nestatorniciei, agitației, slăbiciunii, șovăielii sau nehotărârii. În limbajul sufismului, serenitatea înseamnă că inima se odihnește treptat ca urmare a experimentării darurilor din Nevăzut. O astfel de inimă odihnitoare așteaptă întotdeauna să simtă brize din tărâmurile de dincolo și, astfel, călătorește într-o stare de itmi’nan (liniște), mereu atentă și stăpână pe sine. Acest rang este și începutul rangului de certitudine care vine din viziune sau observație. Confuzia rezultată cu privire la darurile venite prin cunoaștere și darurile „obținute” prin perspectivă întunecă orizontul când observăm adevăruri secrete, dând naștere concluziilor incorecte despre realitatea lucrurilor.
Serenitatea vine uneori sub forma unor semne perceptibile sau imperceptibile; alteori apare atât de clar, încât chiar și oamenii obișnuiți o pot identifica. Indiferent dacă ea însăși și semnele sale seamănă cu o suflare spirituală în urechea conștiinței sau cu o briză Divină care poate fi percepută doar cu mare grijă; sau apare în mod miraculos și atât de clar încât oricine o poate vedea, ca în cazul Copiilor lui Israel din timpul profetului Moise și în cazul lui Usayd ibn Khudayr, un Companion al Profetului, către care a venit ca un vapor în timp ce citea Coranul[1], serenitatea este o confirmare Divină pentru acei credincioși conștienți de neputința și neajutorarea lor în fața lui Dumnezeu și un mijloc de mulțumire și entuziasm. Dumnezeu este Cel care o trimite, așa cum se spune în versetul: El este Cel care a trimis liniştea în inimile dreptcredincioşilor, pentru a spori credinţa lor cu credinţă (48:4).
Serenitatea vine de obicei să întărească voința credincioșilor, să le afirme credința și să-i încurajeze. Un credincios înzestrat cu serenitate nu este zdruncinat de frica, durerea sau anxietatea lumească și găsește pacea, integritatea, armonia între lumea sa interioară și lumea exterioară. O astfel de persoană este demnă, echilibrată, încrezătoare, sigură și solemnă, stăpână pe sine și atentă în relațiile sale cu Dumnezeu Atotputernic. Egoismul, vanitatea și mândria sunt abandonate; fiecare dar spiritual primit Îi este atribuit lui Dumnezeu; smerenia și autodisciplina se manifestă în timp ce Îi mulțumește; iar orice nemulțumire și neliniște este atribuită slăbiciunii personale și ele sunt examinate în lumina autocriticii.
În ceea ce privește itmi’nan (liniștea), ea este definită ca satisfacția deplină și starea de a fi în repaus complet fără nicio greșeală gravă. Este o stare spirituală dincolo de serenitate. Dacă serenitatea este începutul eliberării de cunoștințele teoretice și trezirea la adevăr, liniștea este punctul sau stația finală.
Rangurile sau stațiile radiya (a fi mulțumit de Dumnezeu în resemnare) și mardiya (a fi aprobat de Dumnezeu) sunt două dimensiuni ale liniștii care aparțin credincioșilor buni și virtuoși și reprezintă profunzimile resemnării. Rangurile mulhama (a fi inspirat de Dumnezeu) și zakiya (a fi purificat de Dumnezeu) sunt alte două grade greu de perceput, de liniște referitoare la cei apropiați de Dumnezeu. Darurile care vin prin ele sunt pure și abundente.
Unele gânduri și înclinații neplăcute lui Dumnezeu pot apărea în sufletele senine, în timp ce în cele care sunt pașnice și odihnite se găsește doar calmul desăvârșit. Inimile liniștite caută întotdeauna plăcerea sau aprobarea lui Dumnezeu, iar „acul busolei” conștiinței lor nu se abate niciodată. Liniștea este un grad atât de înalt al certitudinii, încât sufletul care călătorește prin ea vede în fiecare stație adevărul: Numai să se liniştească inima mea (2:260) și este răsplătit prin daruri. Oriunde s-ar afla credinciosul, se simte briza: Ei n‑au a se teme şi nici nu se vor mâhni. (2:62); vestea bună: Nu vă temeţi şi nu fiţi mâhniţi şi primiţi bunăvestire despre Raiul ce vi s‑a făgăduit! (41:30) este auzită; apa dulce, dătătoare de viață a: Pe cei ce cred şi ale căror inimi sunt liniştite întru pomenirea lui Allah, căci prin pomenirea lui Allah se liniştesc inimile. (13:28) este gustată; iar corporalitatea este învinsă.
Liniștea este realizată atunci când credincioșii transcend cauzele și mijloacele materiale. Călătoria transnaturală a rațiunii se încheie în acest moment, iar sufletele sunt eliberate de anxietățile lumești. Aici, sentimentele găsesc orice caută și devin la fel de profunde, întinse și pașnice ca un ocean calm. Cei care au dobândit acest rang găsesc cea mai mare pace doar simțind compania lui Dumnezeu. Ei devin conștienți de Frumusețea și Harul Divin din inimile lor, se simt atrași de El pentru a se întâlni cu El, sunt conștienți că existența subzistă prin Existența lui Dumnezeu și că puterea cuvântului există doar pentru că El are Cuvântul. Prin această fereastră deschisă ei dobândesc, în ciuda finitudinii lor, puterea de a vedea și de a auzi la o capacitate extrem de largă. În vâltoarea celor mai complicate evenimente, în care toți ceilalți sunt nedumeriți și se clatină, astfel de oameni călătoresc în siguranță și scapă de vârtej.
Pe lângă faptul că este eliberat de anxietățile lumești, credinciosul a cărui inimă se odihnește sau este liniștită primește cu zâmbet atât moartea, cât și obstacolele care urmează morții și aude complimentele și felicitările Divine: O, tu suflet liniştit! Întoarce‑te la Domnul tău mulţumit şi împăcat. Şi intră între robii Mei. Şi intră în Raiul Meu (89:27–30).
Moartea este văzută ca rezultatul cel mai plăcut și dorit al vieții. Când viața sa s-a încheiat cu moartea, acesta aude, așa cum s-a auzit din mormântul lui Ibn 'Abbas, în fiecare stație prin care a trecut după moarte, aceleași felicitări Divine sau Decret: Întoarce-te la Domnul tău, mulțumit ( de El) și bineplăcut (Lui). Intră printre slujitorii Mei și intră în Paradisul Meu!
Astfel de oameni își petrec viața în mormântul de pe „țărmurile” Paradisului, experimentează Adunarea Supremă cu uimire și admirație, Cântărirea Supremă a Faptelor Oamenilor cu evlavie și uimire, trec peste Punte, doar pentru că trebuie să treacă peste ea și, în sfârșit, ajung în Paradis — ultima locuință veșnică a celor ale căror inimi se odihnesc sau și-au găsit pacea și liniștea. Pentru o astfel de persoană, lumea este un ’Arafat[2] pregătit pe calea care duce la iertarea veșnică a lui Dumnezeu. Viața lumească este ajunul festivalului, iar cealaltă viață este ziua festivalului.
Domnul nostru! Dăruiește-ne în lume ceea ce este bun și în Viața de Apoi ceea ce este bun și ferește-ne de pedeapsa Focului. Și oferă-I binecuvântări și pace Profetului nostru Mahomed, Profetul, alesul, și Familiei și Companionilor Săi, buni și virtuoși.
[1] Usayd ibn Khudayr s-a simțit înconjurat de o masă asemenea unui vapor în timp ce citea Coranul și s-a simțit cu adevărat exaltat. (Tr.) [2] Tărâmul unde pelerinii musulmani stau pentru o vreme în ajunul Festivalului Religios al Sacrificiului, ca un pilon al pelerinajului (Tr.)
Comments