SAFAR (CĂLĂTORIE)
Sensul literal a cuvântului înseamnă a fi transportat dintr-un loc în altul, dar în limbajul sufit, călătoria este descrisă ca fiind eliberarea dintr-o viață constrânsă de limitări și preocupări carnale sau trupești și întoarcerea inimii către Dumnezeu. Termenul poate fi privit și tratat în cadrul conceptelor de „călătorie înspre Dumnezeu”, „călătorie întru Dumnezeu” și „călătorie dinspre Dumnezeu”.
Întoarcerea către Dumnezeu sau călătoria pe calea Lui începe cu decizia conștientă a unei persoane și continuă pe punțile credinței, ale practicării islamului în viața de zi cu zi și a dobândirii excelenței în faptele proprii, conștientizând că Dumnezeu vede întotdeauna tot ceea ce facem. Ea necesită sinceritate și puritatea intenției în credință și în practica islamului, precum și austeritate, asceză, corectitudine și devoțiune religioasă. Ea continuă până în punctul în care Ființa Divină, Care ni se prezintă cu cuvintele, „Noi suntem mai aproape de el decât vâna gâtului” (50:16), îl răsplătește pe călător, care se simte năpădit de iubirea Lui și atras de El și experimentează un zel debordant pentru El, cu o apropiere deosebită de El. Cei care au ajuns în acest punct și simt această apropiere în spiritul lor, nu se pot abține să nu exclame: „Nu mai există spațiu, nici în ceruri, nici pe pământ!”. Fără a se opri, își continuă călătoria, care a trecut acum dincolo de timp și spațiu.
Călătoria are loc la diferite niveluri și forme, în funcție de modul în care a fost pregătit inițiatul, în funcție de capacitatea lui spirituală și, mai mult decât de orice altceva, în funcție de darurile specifice cu care Cel care este mai aproape de toate decât el însuși îl va răsplăti.
Călătoria începe cu reflecția asupra lumii exterioare și asupra lumii umane lăuntrice și prin înțelegerea manifestării specifice a milei lui Dumnezeu și a ajutorului Său în mijlocul manifestărilor Sale generale ale Numelor Sale, în lumina credinței în Unitatea Divină și prin sentimentul de plăcere pe care aceste manifestări specifice îl trezesc în lăuntrul persoanei. Această călătorie, care poate fi privită ca o călătorie înspre Dumnezeu, continuă cu savurarea fără întrerupere a cunoașterii Divine prin observarea amprentei Sale unice asupra tuturor lucrurilor din univers, de la pământ până la cele mai îndepărtate galaxii. Inițiații care fac această călătorie și-au îndreptat întotdeauna inima spre Dumnezeu și depun eforturi fără încetare pentru a se întoarce la El în inimile lor, păstrându-și legăturile cu celelalte lucruri și ființe doar prin prisma faptului că acestea sunt, în adevăr, și semne ale lui Dumnezeu. Atât timp cât simt în adâncul inimii adierile de pe calea către Dumnezeu și își observă, pe culmi, orizontul în care primesc răsplătiri din partea lui Dumnezeu, se simt din ce în ce mai stârniți să se înalțe mai sus și să fiarbă asemenea magmei în adâncurile inimii lor în cercul virtuos al observaţiei şi plăcerii. Această stare a lor poate fi privită în lumina versetului „Aceia care au frică [de Allah], când îi atinge ceva rău din partea lui Şeitan, îşi aduc aminte şi iată cum ei văd [primejdia].” (7:201). Un inițiat care a atins acest orizont aflat la înălțime vede, simte și analizează totul diferit și afișează schimbări continue de la o stare inferioară la una superioară.
În cea de-a doua etapă a călătoriei, sau în cea de-a doua călătorie, inițiații se eliberează de diferite informații pe care le-au cules din surse diferite și se îndreaptă spre unitatea în gândire la orizontul cunoașterii lui Dumnezeu, afișând această unitatea cu ajutorul tuturor abilităților lor. Această etapă poate fi considerată „călătoria întru Dumnezeu” și constă în faptul că inițiatul, prin Numele Divine, simte Însăși Ființa Divină denumită prin aceste Nume; și a experimentat protecția și călăuzirea Atributelor Divine; și consideră că starea de sărăcie pe care o are din naștere este un mijloc de mândrie, înaintând fără încetare înspre El, pe orizontul său specific, prin percepția propriei sărăcii și neputințe înnăscute. Inițiații din această a doua etapă sunt întotdeauna conștienți de El, sunt mulțumiți de cunoașterea pe care o au despre El, Îl declară și au parte de situații în care se află în compania Lui în permanență. Unii numesc această etapă călătorie în „compania Adevărului Suprem”. Eroii spiritualității care au atins această culme la orizontul în care sunt conștienți de Numele Divine, urmăresc ceea ce este dincolo prin prisma Atributelor Divine și își aruncă năvoadele abilităților spirituale pentru a cuprinde tainele. Asemenea florii-soarelui întorcându-și mereu fețele către soare, cu ochii inimii ațintiți într-un anumit punct al orizontului, și cu conștiința lor preocupată cu Ființa Divină, ei acționează cu temere față de Prezența Divină, cutremurându-se în fața realizărilor pe care le simt în funcție de nivelul lor. Fiecare stare arată adevărul care se află în ea: „Şi aceia care dau ce dau cu inimile pline de frică [la gândul că] se vor întoarce la Domnul lor, aceia se grăbesc către faptele bune şi ei se întrec în ele.” (23:60-61). Când își îndreaptă ochii către existența percepută, ei observă Numele Divine; iar când ei contemplă ceea ce există dincolo de existența percepută, sunt străfulgerați de uimire și admirație.
Cel cufundat într-o asemenea cunoaștere a lui Dumnezeu
nu poate distinge între Nume
și Cel strigat prin aceste Nume;
Discipolii îndrumătorilor din Ordinul Jilan
cunosc astfel de taine.
M. Lutfi[1]
Al treilea tip de călătorie sau a treia etapă a călătoriei constă în a trece dincolo de diferența dintre exterior și lăuntric în existență și Religie și a se bucura de convingerea neclintită și de a experimenta manifestările specifice ale lui Dumnezeu asupra propriei persoane și asupra relațiilor cu sine însuși ca individ, precum și manifestările generale ale Numelor Sale în întregul univers. Punctul acesta cel mai înalt al călătoriei corespunde orizontului sentimentului de a fi absorbit de Existența Divină. Absorbirea în cauză nu trebuie considerată asemenea Întrupării sau Uniunii[2], căci ambele sunt credințe false. Mai degrabă, înseamnă a trece dincolo de toate aspectele contrare în dimensiunea percepută a existenței și a experimenta uniunea transcendentală care cuprinde și înfăptuiește totul. Așa cum explică Jalalu’d-Din ar-Rumi,[3] absorbirea reprezintă situația în care inițiații se simt anihilați în orizontul lor de cunoaștere și dragoste pentru Dumnezeu. Acest rang, care este descris în Coran (53:9) ca fiind apropierea de punctul în care există o distanță de două arcuri (puse unul lângă altul) sau chiar mai aproape (decât asta), aparține practic Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Iar cei care au atins punctul final al apropierii de Dumnezeu și sfințenie pot experimenta doar o umbra de-a ei, fiecare în funcție de capacitățile lor specifice. Ei sunt eliberați de toate lucrurile contradictorii și care creează scindare în inimile lor.
Un alt tip de călătorie pe care îl putem aminti este călătoria specifică celor care au moștenit misiunea Profeților. Ea constă în întoarcerea în rândul celor creați, după ce ascensiunea la Creator a fost finalizată și au fost absorbiți în Existența Sa. Este o favoare divină atât de specială încât, după ce au avut parte și au simțit Unitatea Divină, inițiații care se disting prin această caracteristică, își intensifică ascensiunea prin „coborâre”, cuprinși de zelul de a împărtăși celorlalți toate experiențele și darurile cu care au fost, sunt și vor fi răsplătiți. Ei devin asemenea unor traducători care descurcă mesajele Creatorului printre cei creați. Acest tip de călătorie sau această etapă, care se mai numește și „călătorie dinspre Dumnezeu și cu Dumnezeu”, este cea mai valoroasă și cea mai demnă de laudă dintre călătorii și este un alt titlu pentru a desemna rangul în care a fost atins cel mai înalt punct.
Cei care au făcut această ultimă călătorie pot părea uneori ciudați și înstrăinați de oameni. Cu toate acestea, ei sunt conștienți de faptul că au fost răsplătiți cu compania Divină și își petrec viața într-o atmosferă în care pot simți adierile venite dinspre laudele profetice: „Fericiți sunt cei înstrăinați!”[4] Ei simt constant adierile ce vin din lumile de dincolo și din lumea cealaltă și experimentează ambele lumi împreună.
Anumiți bătrâni sufiți consideră că începutul călătoriei este „călătoria”, iar sfârșitul acesteia este „șederea”. Alții consideră că atât începutul, cât și sfârșitul se încadrează în „ședere”, însă există și persoane care consideră călătoria, cu toate etapele ei, ca fiind „călătorie”.
Există câteva aspecte cu privire la călătorie care apar în urma diferențelor ce există între atitudini și școlile sufite. Considerând că nu au legătură directă cu călătoria în sine în natura sa esențială, ne vom mulțumi să menționăm pe scurt conceptul de „călătorie în țara natală (safar dar watan)”, pe care cei din Ordinul Naqshbandiya îl consideră unul dintre unsprezece elemente fundamentale ale călătoriei. De asemenea, vom oferi o scurtă definiție a celorlalte elemente fundamentale.
Conceptul safar dar watan (călătorie în țara natală) se folosește atunci când călătorul înspre Dumnezeu este eliberat de obiceiurile proaste și de sub influența dorințelor trupești, fiind înzestrat doar cu atribute îngerești. Acest lucru este în conformitate cu vorbele rostite de unul dintre cei mai mari Călători pentru cauza lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui: „Un călător pentru cauza lui Dumnezeu este cel care pleacă și se depărtează de ceea ce Dumnezeu a interzis.”[5]
Celelalte unsprezece elemente fundamentale, fiecare dintre ele exprimate prin anumite concept, sunt următoarele:
· Hush dar dam (conștientizarea continuă): Inițiații sunt conștienți de ceea ce fac și sunt conștienți că Dumnezeu îi vede la fiecare pas. Inițiatul care realizează acest lucru este privit ca o persoană care își amintește constant și îl menționează constant pe Dumnezeu.
· Nazar bar qadam (Supravegherea pașilor): Călătorii către Dumnezeu sunt întotdeauna atenți la locurile pe unde îi conduc picioarele și la cum fac fiecare pas. De asemenea, conceptul descrie modul în care călătorii își ațintesc privirea spre Dumnezeu, fără a-și lăsa inimile să se îndrepte spre nimic altceva sau nimeni altcineva.
· Halwat dar anjuman (Întâlnire secretă în mijlocul mulțimii): Inițiatul este singur cu Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Acest concept implică reacția pe care Ordinul Naqshbandiya o are împotriva izolării. Ei susțin că izolarea sugerează o dorință ascunsă de a avea un renume, pe când viața socială împiedică o astfel de dorință și este de preferat, căci este benefică oamenilor.
· Yad kard (Aducere aminte): Călătorii înspre Dumnezeu ar trebui să își supravegheze constant lumea lăuntrică, să își țină respirația și să Îl menționeze pe Dumnezeu în inimile lor. Acest lucru poate fi descris și ca act de aducere aminte sau menționare a lui Dumnezeu cu ajutorul inimii.
· Baz kasht (Evidențiere): Semnificația acestui concept ne este oferită de versetul „Iar atunci când vei termina, trudeşte” (94:7) și indică modul în care inițiații își continuă faptele bune cu una nouă, după ce au terminat invocațiile din timpul rugăciunii. Este ca o concluzie pentru „O, Dumnezeule! Tu ești Cel pe care-L caut, iar plăcerea Ta este cea după care tânjesc!”
· Nigah dasht (Supraveghere): Acest concept este mai mult decât supravegherea propriei persoane. El înseamnă a acorda o atenție deosebită lumii lăuntrice, încercând ca toate gândurile să fie îndreptate doar spre Dumnezeu. Variază în funcție de capacitatea fiecăruia.
· Yad dasht (A ține minte): Acest concept are aceeași semnificație asemenea termenului coranic ihsan (excelență, bunătate desăvârșită). Este folosit pentru a exprima faptul că inițiații ar trebui să acționeze neîncetat, conștientizând faptul că Dumnezeu îi vede în permanență, atât pe ei, cât și acțiunile lor.
· Wuquf zamani (Conștientizarea timpului): Inițiații care aproape au atins punctul final al călătoriei ar trebui să fie treji și cu cea mai mare atenție și stăpânire de sine, să acționeze cu perspicacitate în orice moment al vieții lor. Este privit ca unul dintre popasurile spirituale semnificative către punctul final al călătoriei.
· Wuquf adadi (Conștientizarea numărului): Inițiații ar trebui să aibă grijă atunci când menționează anumite cuvinte sau expresii, folosindu-le într-un număr exact așa cum dorește îndrumătorul lor.
· Wuquf kalbi (Conștientizarea inimi): Inițiații care au atins punctul final al călătoriei ar trebui să se îndrepte înspre Dumnezeu cu toate capacitățile lor și să își ațintească privirea doar asupra Lui. Este o stare ce aparține celor care au atins culmea.
Fie ca Dumnezeu să ne călăuzească pe toți pe calea cea sigură și binecuvântările Sale să fie asupra Profetului nostru, Mahomed, cel plin de îndurare și milă, și asupra Familiei și Companionilor săi, cei nobili, evlavioși și cinstiți.
[1] Muhammed Lutfi Efendi (1868–1956): Unul dintre maeștrii sufiți care a trăit în Erzurum. Are un Diwan care conține multe poeme lirice frumoase. [2] Întruparea înseamnă că Dumnezeu ia forma unei ființe umane și este văzut în această formă, în timp ce Unirea reprezintă alăturarea unei persoane cu Divinitatea sau a fi una cu Dumnezeu. [3] Jalalu’d-Din ar-Rumi (1207–1273): Unul dintre cei mai cunoscuți sfinți musulmani și maeștri sufi în Occident. El este considerat fondatorul Ordinului Mevlevi al dervișilor rotitori și este cunoscut pentru Mathnawi, care cuprinde șase volume de poeme despre viața religioasă. A locuit în Konya, Turcia. [4] Muslim „Iman” 232; at-Tirmidhi, „Iman” 13. [5] al-Bukhari, „Iman” 4; Abu Dawud, „Jihad” 2.
Comments