Rida (Resemnare)

M. Fethullah Gulen

Rida (Resemnare)

Rida (resemnare) înseamnă a nu arăta ranchiună sau răzvrătire împotriva nenorocirii și a accepta toate manifestările Destinului fără plângere și chiar în mod pașnic. Cu alte cuvinte, ar trebui să salutăm toate lucrurile și evenimentele, chiar și cele asociate în mod normal cu suferința și durerea. O altă definiție succintă a resemnării este de a fi mulțumit de tratamentul lui Dumnezeu, indiferent dacă ni se pare agreabil sau nu.

Chiar dacă credincioșii trebuie să adopte resemnarea liberului lor arbitru la începutul călătoriei lor spirituale, în realitate ea este un dar direct al lui Dumnezeu pentru cei pe care El îi iubește. De aceea, spre deosebire de răbdare, nici Dumnezeu Atotputernicul, nici Profetul, pacea și binecuvântările fie asupra lui nu au poruncit-o; doar au recomandat-o. Deși există o narațiune atribuită Profetului — Cel care nu suportă nenorocirile și nu arată resemnare față de decretele Divine să-și găsească un alt Domn pentru sine— învățații Tradițiilor nu au acceptat aceasta ca pe o Tradiție Profetică autentică.

Unii sfinți au considerat resemnarea o stație mai înaltă decât încrederea și predarea, în timp ce alții au considerat-o, ca și alte stări, ca pe un dar sau pe o strălucire divină care uneori apare și apoi dispare. Alții, cum ar fi Imam al-Qushayri, au văzut-o ca fiind legată sau dependentă de liberul arbitru al slujitorului la început și ca o stare sau condiție a inimii la sfârșit.[1] Tradiția: Cel care este mulțumit de Dumnezeu ca fiind Domnul și de Islam ca religie și Mahomed ca Mesager, a gustat din încântarea credinței[2], sugerează că o persoană trebuie să-și exercite liberul arbitru pentru a obține resemnarea la început, deși este un dar Divin în cele din urmă.

A fi mulțumit de Divinitatea lui Dumnezeu înseamnă să-L iubești și să-I acorzi respectul cuvenit, să te întorci la El în închinare și pentru ajutor și să aștepți lucruri numai de la El. A fi mulțumiți de domnia Sa înseamnă că noi primim decretele Sale pentru noi, nu ridicăm nicio obiecție cu privire la vreo nenorocire care ne va ieși în cale (oricât de gravă ar fi), ne încredem în El doar în ceea ce privește tratamentul pe care ni L-a oferit nouă și suntem mulțumiți de orice face El. A fi mulțumit de Profet, asupra lui fie pacea și binecuvântările, denotă abandonare necondiționată în fața lui, preferând ghidarea și îndrumările lui în detrimentul opiniilor noastre personale și folosirea tuturor facultăților noastre pentru a înțelege - nu pentru a critica - acțiunile și cuvintele sale și Revelațiile pe care le-a transmis. Cât despre a fi mulțumit de Islam, așa cum este declarat în: Acela care dorește o altă religie decât Islamul, nu‑i va fi acceptată (3:85), se cere credinciosului să accepte Islamul ca set ideal de maxime și norme, și să îl practice în toate domeniile vieții sale.

În unele circumstanțe, un astfel de grad de resemnare poate face o persoană să se simtă înstrăinată sau să simtă că este lăsată singură chiar și atunci când se află într-o comunitate. Cu toate acestea, cei care au dobândit apropierea lui Dumnezeu și urmează calea Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui, nu simt o astfel de înstrăinare, iar cei care au o profundă familiaritate cu Dumnezeu nu se simt singuri. Mai degrabă, aceste persoane îl simt pe Dumnezeu ca fiind mai aproape de ei înșiși și debordează cu o mai mare dragoste și familiaritate cu El atunci când sunt singuri și se roagă lui, spunând: Doamne, fă-mă să rămân singur mai des și nu mă lăsa în seama nedreptății și năpăstuirii lucrurilor care mă vor face să mă îndepărtez de Tine. Fă-mă să mă simt în compania Ta omniprezentă.

După cum am menționat mai devreme, resemnarea este un dar Divin care poate fi dobândit doar prin decizia conștientă a unui individ de a-și exercita liberul arbitru la începutul călătoriei. Acel nivel de resemnare se poate atinge prin credință profundă, solemnitate în acțiunile religioase și o conștiință atât de profundă a închinării lui Dumnezeu, încât este ca și cum L-ar fi văzut pe El. Pentru a fi favorizat cu rangul resemnării, trebuie să depășești și rândurile încrederii, predării și angajamentului. Deoarece este extrem de dificil să atingi rangul de resemnare prin liberul arbitru, Dumnezeu Atotputernicul nu a cerut acest lucru; El doar a recomandat resemnarea şi i-a lăudat foarte mult pe cei care au obținut-o.[3]

Dacă omul pornește în călătorie pentru a atinge rangul de resemnare până la sfârșit, el sau ea trebuie să fie solemn în relațiile sale cu Domnul, să accepte cu recunoștință toate darurile Divine dăruite (și necăutate) ca binecuvântări ale Lui, să rămână tăcut cu privire la orice privare, să îndeplinească toate obligațiile religioase chiar și în vremuri de suferință, singurătate și greutăți și să se roage în prezența lui Dumnezeu Atotputernic cu plăcere. Fundamentul cel mai esențial al resemnării este un sentiment continuu al companiei Sale în conștiința și experiența cuiva, descoperindu-L din nou, proaspăt, în fiecare moment în inimă.

Frica și speranța se referă la viața lumească a unei persoane în ceea ce privește influențele sa asupra indivizilor, deoarece ele fac imposibil orice sentiment de disperare și siguranță împotriva pedepsei lui Dumnezeu în această lume. Ele nu au nicio relevanță pentru Viața de Apoi, cu excepția recompensei pe care o fac să fie acordată în Viața de Apoi. În schimb, mulțumirea de Dumnezeu și iubirea față de El continuă pentru totdeauna, iar resemnarea față de judecata Lui și mulțumirea de El sunt o sursă de pace spirituală și fericire în ambele lumi.

Aceasta nu înseamnă că cei care au obținut resemnarea și plăcerea sau aprobarea lui Dumnezeu sunt lipsiți de frică, greutăți și suferințe, pentru că rămân multe lucruri enervante și neplăcute pe drumul lor. Cu toate acestea, campionii resemnării consideră astfel de evenimente ca fiind îndurări pure, căci resemnarea sau buna plăcere a lui Dumnezeu schimbă „otrava” pe care o beau în „elixir”, iar necazurile pe care le întâlnesc îi fac să se îndrăgostească și mai profund de Preaiubit.

Calea resemnării, deși greu de urmat, este una sigură și directă. Uneori îl conduce pe călător la vârful perfecțiunii umane după o singură încercare. Așa cum credinciosul poate ajunge la acel vârf printr-un efort obositor pe calea lui Dumnezeu sau prin studierea universului (ca și când ar fi o carte) pentru a-L simți și a găsi pe Dumnezeu pretutindeni (deși El nu este cuprins nici de timp, nici de locuri), vârful poate fi atins și prin suferința și tristețea interioară care decurg din neajunsurile personale și neputința de a întâmpina dificultățile în căutarea unei modalități de a progresa pe acest drum.

Resemnarea are ca rezultat o bucurie palpitantă sau o adiere cerească cauzată de faptul că Dumnezeu este mulțumit de credincios, o adiere care este proporțională cu profunzimea fricii și speranței credinciosului. Nu este o adiere care provine nici din simțirea apropierii lui Dumnezeu, nici din închinare și devotament, nici din lupta împotriva păcatului și a ispitelor sufletului trupesc și a lui Șeitan. Mai degrabă, este o încântare spirituală îmbinată cu speranță și așteptare, reglementată de stăpânirea de sine, un dar direct de la El și o suflare de milă asociată doar cu această stație de a fi mulțumit de Dumnezeu.

Această stație necesită autoreglarea gândurilor, considerațiilor, planurilor, speranțelor, așteptărilor, sentimentelor și acțiunilor cuiva conform Voinței lui Dumnezeu. Astfel, a vedea resemnarea ca pe o modalitate de a experimenta plăcerea și de a te bucura de așteptarea dobândirii acelei plăceri arată lipsă de respect față de această stație, care se bazează pe puritatea intenției și pe sinceritatea credinciosului. În realitate, acest lucru se aplică tuturor celorlalte stări și stații atinse prin acțiuni ale inimii sau care sunt ele însele acțiuni ale inimii. Persoana trebuie să iubească și să urmărească aprobarea sau plăcerea Sa numai de dragul Lui.

Eroii vieții spirituale și-au exprimat părerile despre resemnare și mulțumirea de Dumnezeu încă de la începuturile sufismului. Potrivit lui Dhu'n-Nun al-Misri, resemnarea înseamnă a prefera în avans voința lui Dumnezeu față de dorințele omului, a accepta decretul Său fără comentarii, pe baza conștientizării că tot ceea ce dorește și face Dumnezeu este bun,[4] și a deborda de iubire față de El, chiar și în timp ce ești prins în strânsoarea nenorocirii. ‘Ali Zaynu’l- ‘Abidin[5] descrie resemnarea ca pe o hotărâre a celui la început de drum de a nu urmări nimic care se opune Voinței și aprobării lui Dumnezeu.[6] Potrivit lui Abu 'Uthman, resemnarea denotă primirea cu aceeași dispoziție a tuturor decretelor și actelor Divine, indiferent dacă acestea provin de la Harul Său sau de la Maiestatea Sa sau din Mânie și fără preferințe conștiente pentru unul sau altul.[7] Mesagerul lui Dumnezeu s-a referit la asta când a spus: Îți cer resemnare după ce ai decretat ceva[8]. A fi mulțumit dinainte de decretul lui Dumnezeu înseamnă a fi hotărât să arăți resemnare, în timp ce resemnarea înseamnă îndurarea nenorocirii tocmai atunci când apare.

Pe scurt, resemnarea înseamnă că cel la început de drum nu simte resentimente sau nemulțumire față de orice decurge din Divinitatea sau Domnia lui Dumnezeu. Mai degrabă, acesta îl primește cu bucurie și este gata să-și accepte sau să-și îndure soarta fără plângere. Credinciosul la început de drum nu tulbură echilibrul inimii sale. Mai degrabă, acesta își păstrează integritatea personală și sinceritatea, chiar și atunci când se confruntă cu evenimentele cele mai supărătoare și șocante, acceptă predestinarea lui Dumnezeu așa cum este consemnată în Tabla Supremă Păstrată[9], și, prin urmare, nu simte regret sau întristare pentru ceea ce se întâmplă.

Pentru oamenii obișnuiți, resemnarea înseamnă a nu obiecta față de ceea ce a voit Dumnezeu pentru ei. Pentru cei cu o cunoaștere spirituală mai profundă a lui Dumnezeu, resemnarea înseamnă primirea destinelor lor individuale. Pentru cei care trăiesc o viață de spiritualitate profundă, resemnarea înseamnă că, fără să acorde atenție propriilor considerații, ei sunt mereu atenți la ceea ce dorește El să facă și cum vrea El să fie. Versetele: O, tu suflet liniştit! Întoarce‑te la Domnul tău mulţumit şi împăcat. Şi intră între robii Mei. Şi intră în Raiul Meu! (89:27-30) cuprind toate gradele de resemnare și conțin răspunsuri la dorințele celor resemnați față de Voința și Destinul Divin.

După cum se vede în aceleași versete, atingerea stării de resemnare și a-l mulțumi pe Dumnezeu și de a fi mulțumit de El depind de întoarcerea persoanei către Dumnezeu Atotputernicul. Aceasta înseamnă devotament complet, încredere și predare în fața Lui și încredințarea tuturor treburilor către El. Cel care a atins această stare tânjește după moarte și întâlnirea cu Dumnezeu, moare cu inima odihnită și este inclus printre drepții din Paradis.

Dintr-o altă perspectivă, oamenii obișnuiți își arată resemnarea ordonându-și viețile conform poruncilor lui Dumnezeu, în supunerea de bunăvoie față de Domnia Sa și autorității administrative. Acest lucru este exprimat în versetele: Spune: Să caut pe altul decât pe Dumnezeu pentru Domn, când El este Domnul tuturor lucrurilor? (6:165) și: Spune: Să aleg eu ca alt prieten protector decât Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului, Care se hrănește și El Însuși nu este hrănit? (6:14) Un astfel de grad de resemnare este esențial pentru oricine aspiră la credința adevărată în Unitatea lui Dumnezeu și iubirea adevărată de Dumnezeu. Fiecare credincios trebuie să se supună în mod conștient călăuzirii lui Dumnezeu; să nu asocieze parteneri cu El în credință și în ordinea vieții; să îl iubească numai pe El ca Domn, Zeitate și Conducător al umanității și al universului; și să îi iubească pe alții care sunt vrednici să fie iubiți numai în numele Său și în conformitate cu limitele pe care El le-a stabilit.

Al doilea grad de resemnare, cel al celor cu un anumit grad de cunoaștere a lui Dumnezeu, se manifestă în primirea lor fără obiecție a decretelor și rânduielilor lui Dumnezeu. Se vede și în controlul pe care l-au dobândit asupra inimii lor, un control atât de puternic încât inimile lor nu se abat, nici măcar pentru o clipă. O astfel de resemnare este privită ca legătura dintre Dumnezeu și acele inimi ce simt cunoașterea Lui.

Cel de-al treilea grad de resemnare este atins de acei învățați purificați, sfinți, care sunt mulțumiți de ceea ce îi place lui Dumnezeu. Cel care a fost răsplătit cu o asemenea resemnare nu simte nicio furie personală, bucurie sau durere. O astfel de persoană, care nu mai simte, nu mai gândește sau nu mai dorește pentru sine, experimentează plăcerea anihilării întru Domnul, căci doar Voința și deciziile Lui rămân.

Primul grad de resemnare, obligatoriu pentru fiecare credincios, este începutul drumului care duce la apropierea de Dumnezeu, deoarece este legat de liberul arbitru și este o cerință a credinței în Unitatea Sa. Al doilea grad trebuie dobândit, atât pentru că este continuarea primului și baza celui de-al treilea grad, cât și pentru că ne duce să ne gândim la apropierea de Dumnezeu.

Al treilea grad, un dar divin mai degrabă decât o stație atinsă prin liber arbitru și efort individual, nu este nici obligatoriu, nici necesar. Cu toate acestea, este lăudabil să-l dorești din toată inima. Acest grad le cuprinde pe primele două, pentru că aspirarea la o resemnare completă și un parcurs al vieții astfel încât să o atingi este un principiu esențial al vieții islamice. Cu toate acestea, atingerea ei deplină este un dar oferit în schimbul acestei aspirații. Cu alte cuvinte, primele două grade se referă la Numele și Atributele lui Dumnezeu, care pot fi atinse călătorind în umbra sau îndrumarea lor, în timp ce al treilea este legat de răsplata, iluminarea sau strălucirea oferită în schimbul lor.

Versetul: Răsplata lor de la Domnul lor sunt Grădinile Edenului, pe sub care curg pâraie, şi în ele vor petrece veşnic, căci Allah este mulţumit de ei, iar ei sunt mulţumiţi de El. Aceasta va fi pentru cel care se teme de Domnul său. (98:8) indică toate aceste grade. Același adevăr a fost exprimat de Profetul nostru, asupra lui fie pacea și binecuvântările, care a spus: Cel care este mulțumit cu Dumnezeu ca Domnul, cu Islamul ca religie și cu Mahomed (asupra sa fie pacea și binecuvântările) ca și Mesagerul, a gustat din încântarea credinței.

Sper că următoarele considerații vor direcționa sentimentele și gândurile celor care doresc să dobândească resemnarea, să-i ajute să depășească dificultățile întâmpinate pe această cale și să controleze și să reziste impulsurilor lor lumești și trupești.

• Ființele umane sunt doar actori în drama Divină jucată pe scena acestei lumi. Prin urmare, ele nu au dreptul sau autoritatea de a interfera cu calitatea sau forma părții care le-au fost atribuite. Orice se întâmplă cu o persoană a fost predeterminat de Dumnezeu, care a analizat liberul arbitru, acțiunile și gândurile sale în această lume. Numai Dumnezeu poate schimba acest lucru.[10]

• Dacă omul îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să primească orice vine de la El. Este foarte greu să percepi înțelepciunea și binele sau scopul în unele evenimente. Uneori, ceea ce este bun pentru noi este ascuns în evenimente neplăcute: poate să nu-ți placă un lucru, deși este bun pentru tine și să iubești un lucru, deși este rău pentru tine. Dar Allah ştie, în vreme ce voi nu ştiţi. (2:216).

• Un musulman este acela care s-a supus pe deplin lui Dumnezeu. Astfel, un astfel de individ nu poate fi nemulțumit de acțiunile și operațiunile lui Dumnezeu. Un credincios are o părere bună despre toți ceilalți, așa că cum poate el sau ea să fie suspicios față de Dumnezeu? Coranul ne interzice să suspectăm alți oameni (48:12); cu cât mai rău ar fi dacă l-am bănui pe Dumnezeu și faptele Lui! Deoarece toate lucrurile și evenimentele au fost pre-ordonate și create de Dumnezeu și din moment ce orice creează El este fie bun în sine, fie datorită rezultatului său, un musulman ar trebui să-și păstreze inima liniștită și să fie întotdeauna optimist.

• Dacă obligațiile sau responsabilitățile noastre, precum și nenorocirile și dificultățile pe care le înduram sau căutăm să le depășim, au un loc esențial în instructajul și educația noastră pentru a ne pregăti pentru viața veșnică a fericirii în Viața de Apoi, atunci ar trebui să le îndeplinim sau să le îndurăm de bunăvoie. Resemnarea credinciosului față de El de sau a fi mulțumit de orice vine de la El înseamnă că El este, de asemenea, mulțumit de acel credincios. A fi nemulțumit de actele și manifestările Domniei Divine provoacă suferință, mâhnire și neliniște, în timp ce a trăi resemnat față de decretele lui Dumnezeu oferă ușurare și bucurie, chiar dacă persoana trebuie să sufere mari dificultăți. Pe scurt, căutarea continuă a resemnării este o invitație la ajutorul Divin.

• Resemnarea față de Destin și manifestările lui Dumnezeu, Adevărul Suprem, este un mijloc foarte important de obținere a fericirii. Cel adevărat și confirmat, asupra lui fie pacea și binecuvântările, subliniază acest lucru: este fericitor ca o ființă umană să manifeste resemnare față de ceea ce decretează Dumnezeu, în timp ce este nemulțumitor din partea ei să simtă indignare față de ceea ce decretează Dumnezeu[11]. Decretele și dispozițiile umplu inima credinciosului cu brize de pe Tărâmul Divin, în timp ce nemulțumirea față de ele o umple de capricii și suspiciuni venite de la Șeitan. Cei care se resemnează cu decretele Lui își transformă viața într-o „broderie” de fire de aur de mulțumire, în timp ce cei care sunt nemulțumiți de ele macină până și lucrările lor cele mai pozitive întru nimic între pietrele de moară ale lipsei lor de gratitudine. Arătarea unei asemenea nemulțumiri, o atitudine prea obișnuită din partea multora, este una dintre cele mai eficiente modalități ale lui Șeitan de a le invada sufletul.

• Un credincios se poate alătura locuitorilor cerurilor, salutând tratamentul lui Dumnezeu, care este o onoare acordată de Dumnezeu. Cel care este mulțumit de Dumnezeu urmează îndrumarea corectă, în timp ce cel care nu este mulțumit nu urmează altceva decât fantezii personale. Resemnarea față de judecățile sau decretele lui Dumnezeu înseamnă să preferăm voința Lui în detrimentul dorințelor noastre. Nu este nevoie să spunem ce implică atitudinea opusă.

• Resemnarea este ca o livadă ai cărei pomi dau roadele închinării și devotamentului; păcatele și ofensele sunt rezultatul lipsei lor. Resemnarea previne conflictele personale cu Dumnezeu în lumea interioară a credinciosului și înseamnă respectarea principiului exprimat în rugăciunea Profetului, asupra lui fie pacea și binecuvântările: este dreptate pură în orice fel Mă judeci.[12] Primul păcat a fost comis atunci când Șeitan nu s-a resemnat cu ceea ce Dumnezeu hotărâse pentru el.

• Omul nu poate avea o răsplată mai mare sau un rang mai înalt decât faptul că Dumnezeu este mulțumit de el, fapt ce poate fi atins doar prin resemnarea personală față de ceea ce El a decretat. Aceasta este, de asemenea, cea mai mare răsplată pe care o poate primi în Paradis: Allah le‑a promis dreptcredincioșilor şi dreptcredincioaselor Grădini pe sub care curg pâraie, în care vor avea sălaş veşnic şi cămine bune în grădinile Edenului. Însă mulțumirea lui Allah este şi mai mare; aceasta este o izbândă nemărginită! (9:72).

• Resemnarea se bazează pe cel mai important aspect esențial al religiei: încrederea în Dumnezeu. Calitatea ei esențială poate fi percepută prin intermediul certitudinii despre existența și Unitatea lui Dumnezeu și alți piloni ai religiei. Este încorporată în iubirea de Dumnezeu și face credinciosul să câștige fericirea veșnică. Își are rădăcinile în loialitatea față de Dumnezeu și adevăr și denotă recunoștință reală. Resemnarea este un vehicul atât de magic, încât cei care o obțin vor ajunge rapid la destinație. Dragostea și sinceritatea, ca și penitența și pocăința, sunt flori care cresc în climatul resemnării. Este inutil să cauți astfel de virtuți sau calități în inimi care nu sunt puse pe resemnare și pe obținerea plăcerii lui Dumnezeu.

Oricât de numeroase sunt acele recompense oferite în schimbul îndatoririlor religioase îndeplinite cu simțurile și membrele externe, ele pot fi numărate și, prin urmare, sunt limitate. Recompensele acordate pentru acțiunile inimii pentru a obține plăcerea lui Dumnezeu și în resemnare față de Dumnezeu sunt proporționale cu profunzimea inimii și, prin urmare, nu pot fi estimate.

Deoarece cel mai înalt rang în ochii lui Dumnezeu, resemnarea sau facerea bunei voințe a lui Dumnezeu reprezintă un țel final care a fost căutat de cei mai de seamă membri ai umanității, de la slava creației, peste el fie pacea și binecuvântările, la toți ceilalți profeți, sfinți și învățați purificați care au trecut testul final prin sinceritate, certitudine, încredere, predare și încredere. Ei au depășit multe greutăți și obstacole și au purtat în cârcă multe suferințe și chinuri de nesuportat. Următoarele versete caută să descrie suspinele unuia (Rumi) care a urmărit întotdeauna buna plăcere a lui Dumnezeu:

Suferința pe care Tu o provoci este mai plăcută decât a avea avere,

iar răzbunarea Ta este mai frumoasă pentru mine decât propriul meu suflet.

Sunt îndrăgostit atât de chinul Lui, cât și de favoarea Lui;

cât de ciudat este că sunt îndrăgostit de lucruri opuse unul față de celălalt.

Doamne, dacă mă duc din acest ghimpe al necazului în grădina desfătării,

voi fi unul care, ca privighetoarea, mereu geme sau suspină.

Cât de ciudat este că atunci când o privighetoare începe să cânte,

ea cântă melodii atât ale spinului, cât și ale trandafirului.

Următoarele versuri ale lui Nasimi[13] sunt, de asemenea, frumoase:

Sunt un iubit în suferință, o Dragul meu, nu Te voi abandona;

chiar dacă mi-ai tăiat pieptul cu un pumnal, nu Te voi abandona.

Chiar dacă m-ar tăia în două din cap până în picioare ca Zaharia,

dacă pui fierăstrăul tău pe capul meu, o, Dulgherule, nu te voi părăsi.

Chiar dacă mă ard în cenușă şi îmi aruncă cenușa, Ei vor auzi cenușa mea suspinând: O, Vălule (care acoperă păcate), nu Te voi părăsi.

Gradul sau stația de resemnare, de a fi mulțumit de Dumnezeu și de a obține buna Sa plăcere, include toate celelalte trepte. Melodiile cântate în ea sunt astfel: ​​Orice îmi faci sau oricum mă tratezi Tu, este bine.

O Doamne! Călăuzește-ne către ceea ce iubești și fii mulțumit și oferă-i binecuvântări și pace Profetului nostru și Profetului celor de care ești mulțumit, și Familiei și Companionilor săi, înzestrați cu o sinceritate desăvârșită.

[1] al-Qushayri, ar-Risala, 309. [2] Muslim, “Iman,” 56; Ibn Hanbal, al-Musnad, 1:208. [3] Vezi 3:15; 89:28; 98:8. [4] al-Qushayri, ar-Risala, 311. [5] ‘Ali ibn Husayn Zaynu’l-‘Abidin (659–714 ). Nepotul lui ‘Ali ibn Abi Talib, cel de-al patrulea Calif, prin fiul său mai tânăr Husayn, Dumnezeu fie mulțumit de ei. A fost cunoscut pentru devotament, buna sa natură, generozitate, și ajutorarea celor săraci și nevoiași. Era numit Zaynu’l-‘Abidin (Ornamentul Slujitorilor lui Dumnezeu) (Tr.) [6] al-Qushayri, ar-Risala, 311. [7] Ibid. [8] an-Nasa’i, “Sahw,” 62; Ibn Hanbal, al-Musnad, 5:191. [9] Tabla supremă păstrată (Lawh Mahfuz) locul în care sunt consemnate principiile Divine ce determină „planul și programul” arhetipal al creației și viața ulterioară a făpturilor, inclusiv toate faptele lor. (Tr.) [10] „Predeterminarea” lui Dumnezeu, pe care o numim Destin, este aproape identică cu Cunoștința Lui. Deoarece Dumnezeu nu este îngrădit de timp, El poate vedea trecutul, prezentul și viitorul unui om în același timp. Prin urmare, el „știe” ce va face cineva „înainte” ca persoana respectivă să o facă. Cunoașterea lui Dumnezeu a ceea ce va face cineva nu forțează respectiva persoană să se comporte în acel mod; mai degrabă, demonstrează că liberul arbitru este inclus în ceea ce Dumnezeu a „predeterminat” pentru el sau pentru ea. (Tr.) [11] at-Tirmidhi, “Qadar,” 15; Ibn Hanbal, al-Musnad, 1:168. [12] Ibn Hanbal, al-Musnad, 1:391, 452. [13] ‘Imadu’d-Din Nasimi (1369–1417), Poetul remarcabil din Azerbaidjan din secolul 15, a scris în limba azeră, dar și în arabă și persană. A fost foarte cunoscut pentru poemele sale lirice. (Tr.)