M. Fethullah Gulen
Raja (Speranță sau Așteptare)
Pentru un sufist, Raja înseamnă să aștepte ca ceea își dorește din toată inima să se întâmple sau să apară, acceptarea faptelor bune și iertarea păcatelor. Speranța sau așteptarea, ambele bazate pe faptul că individul este singurul responsabil pentru greșelile și păcatele sale și că tot binele provine din și este din Mila lui Dumnezeu, este văzută în acest fel: pentru a evita să fie prins în vicii și greșeli și să fie tras în jos prin îngâmfarea referitoare la fapte și virtuți bune, cel ce e la început de drum trebuie să avanseze către Dumnezeu prin căutarea constantă a iertării, prin rugăciune și prin evitarea răului și a actelor pioase.
Viața trebuie trăită în conștientizarea permanentă a supravegherii lui Dumnezeu și credincioșii trebuie să bată neobosit la ușa Lui, implorând cu pocăință. Dacă cel ce e la început de drum stabilește cu succes un astfel de echilibru între frică și speranță, acesta nu va dispera (să fie un rob perfect și iubit al lui Dumnezeu) și nici nu va deveni îngâmfat în privința vreunei virtuți personale și, prin urmare, nu își va neglija responsabilitățile.
Adevărata așteptare, deținută de cei care sunt sincer loiali Celui Atotputernic, înseamnă a căuta favoarea lui Dumnezeu prin evitarea păcatelor. Astfel de oameni întreprind cât mai multe fapte bune și apoi se întorc la Dumnezeu în așteptarea milei Sale. Alții, însă, au o așteptare falsă. Ei își petrec viața în păcat, așteptând în același timp favoarea și răsplata lui Dumnezeu, deși nu îndeplinesc niciuna dintre îndatoririle obligatorii. Ei par să creadă că Dumnezeu este obligat să-i primească pe toți în Paradis. Aceasta nu numai că este o așteptare falsă, ci este un semn al lipsei de respect pentru Cel Atotmilostiv, Atotînțelegător, deoarece o astfel de așteptare reflectă speranța lor (greșită) că Dumnezeu va acționa conform dorințelor lor. Este un păcat să crezi că cineva are garantat un loc în Paradis ; să speri și să lupți pentru același lucru este lăudabil.
Pentru sufiți, speranța sau așteptarea nu sunt același lucru cu dorința. O dorință este o râvnire care poate fi îndeplinită sau nu, în timp ce speranța sau așteptarea este căutarea activă a celui la început de drum, prin toate mijloacele permise, pentru a ajunge la destinația dorită. Pentru ca Dumnezeu, în Mila Sa, să-l ajute, cel la început de drum face tot posibilul, cu o perspectivă și o conștiință aproape Profetică, pentru a face ca toate ușile adăpostului Divin să se deschidă. Cu alte cuvinte, speranța este credința că, ca și atributele Sale de Cunoaștere, Voință și Putere, Mila lui Dumnezeu cuprinde, de asemenea, toată creația și așteptarea ca el sau ea să fie inclus în mila Sa specială: iar îndurarea Mea cuprinde toate lucrurile., (7:156); și într-un hadith qudsi, o zicală profetică a cărei înțeles a fost direct revelat de Dumnezeu, care spune: Milostivirea lui Dumnezeu depășește Mânia Lui.[1] Indiferența față de o astfel de Milostenie, de care până și diavolii speră să beneficieze în Viața de Apoi și disperând să fie învăluiți de ea ,ceea ce echivalează cu a o nega, este un păcat de neiertat.
Speranța înseamnă că persoana la început de drum caută căile de a ajunge la Atotputernicul în cea mai mare încredere în faptul că El este Atotgeneros și Atotiubitor. M. Lutfi Efendi[2] își exprimă speranța astfel:
Fii bun cu mine, o, Suveranul meu,
nu înceta să favorizezi pe cei nevoiași și săraci!
Se cuvine Atotmilostivului și Generosului să nu mai favorizeze sclavii Săi?
Cei care sunt onorați cu o asemenea bunătate Divină pot considera că au găsit o comoară nelimitată – mai ales într-un moment în care o persoană a pierdut tot ceea ce are, este expusă la nenorocire sau simte în conștiință durerea de a nu putea face ceva bun sau a fi mântuit de rău. Pe scurt, atunci când nu mai sunt mijloace la care să poată recurge și toate căile de ieșire se termină în Făuritorul tuturor cauzelor și mijloacelor, speranța luminează calea și, ca un munte ceresc, îl duce pe cel la început de drum piscuri în mod normal imposibil de atins.
Aici nu pot să nu amintesc speranța exprimată în ultimele cuvinte ale lui Imam ash-Shafi‘i[3] în Gaza:
Când inima mea s-a împietrit și căile mele au fost blocate,
mi-am făcut din speranță o scară către iertarea Ta.
Păcatele mele sunt prea mari înaintea mea,
dar când le cântăresc împotriva milosteniei Tale,
Îndurarea Ta este mult mai mare decât păcatele mele.[4]
Este indicat ca omul să simtă frică pentru a abandona păcatul și a se întoarce la Dumnezeu. Ar trebui să prețuim speranța când cădem în groapa disperării și când apar semnele morții. Frica înlătură orice sentiment de siguranță împotriva pedepsei lui Dumnezeu, iar speranța îl salvează pe credincios de a fi copleșit de disperare. Din acest motiv, credinciosul poate fi plin frică chiar și atunci când toate îndatoririle obligatorii au fost îndeplinite perfect; credinciosul poate fi plin de speranță, deși nu a avut mult succes în a face fapte bune. Aceasta este ceea ce este afirmat în următoarea cerere de îndurare a lui Yahya ibn Mu‘adh:[5]
O Doamne! Speranța pe care o simt în inima mea atunci când mă complac în păcat este de obicei mai mare decât speranța pe care o simt după ce am săvârșit cele mai perfecte fapte. Acest lucru se datorează faptului că sunt „defect”, am defecte și imperfecțiuni și niciodată nu sunt fără păcat și infailibil. Când sunt pătat de păcat, nu mă bazez pe fapte sau acțiuni, ci doar pe iertarea Ta. Cum să nu mă bazez pe milostenia Ta, văzând că Tu ești Cel Generos?[6]
Potrivit multora, speranța este sinonimă cu aprecierea unei păreri bune despre Ființa Divină. Acest lucru este relatat în următorul hadith qudsi: Eu îl tratez pe robull Meu în felul în care el crede că îl tratez Eu.[7] Un bărbat a visat odată că Abu Sahl se bucura de recompense și binecuvântări de nedescris în viața de apoi și l-a întrebat cum a atins o asemenea abundență de răsplată, iar Abu Sahl a răspuns: Prin părerea mea bună despre Domnul meu.[8] De aceea putem spune că, dacă speranța este un mijloc pentru manifestarea de către Dumnezeu a Milei Sale infinit de profunde, un credincios nu ar trebui să renunțe niciodată la ea. Chiar dacă un credincios înfăptuiește întotdeauna fapte bune și își păstrează sinceritatea și altruismul, deoarece acestea sunt realizările unei ființe finite cu capacități limitate, ele au puțină importanță în comparație cu iertarea lui Dumnezeu.
Frica și speranța sunt două dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pe care El le poate insufla în inima unui credincios. Dacă există un dar mai mare decât acestea, este că omul ar trebui să păstreze echilibrul dintre frică și speranță și apoi să le folosească ca două aripi de lumină cu care să ajungă la Dumnezeu.
O Doamne! Bucură-ne cu un sfârșit bun în toate faptele noastre și mântuiește-ne de la umilirea în lume și de la pedeapsa în Viața de Apoi. Și oferă binecuvântări și pace celui pe care Tu l-ai trimis ca o milă pentru toate lumile și Companionilor săi, tuturor.
[1] al-Bukhari, “Tawhid,” 15,” Muslim, “Tawba,” 14–16. [2] Muhammed Lutfi Efendi (1868–1956):Unul dintre maeștrii sufiți care a trăit la Erzurum. Are un Diwan ce conține multe poeme frumoase, lirice. (Tr.) [3]Imam ash-Shafi’i, Muhammad ibn Idris (d. 820): a fondat Școala de Drept Shafi’i. A fost un bun cunoscător al jurisprudenței Islamice, a limbii Hadith și al poeziei. A scris al-Umm („Fundația”), ar-Risala („O carte de metodologie”), și Ahkamu’l-Qur’an („Judecățile Coranului.”). (Tr.) [4] Diwan Imam ash-Shafi’i, 100. [5] Abu Zakariya Yahya ibn Mu‘adh ar-Razi, un discipol al lui Ibn Karram, a părăsit orașul natal Rayy și a trăit o perioadă în Balkh, după care a continuat drumul spre Nishapur, unde a și murit în 871. Îi sunt atribuite mai multe poeme. (Tr.) [6] al-Qushayri, ar-Risala, 224. [7] al-Bukhari, “Tawhid,” 15,” Muslim, “Tawba,” 1. [8] al-Qushayri, ar-Risala, 225.
Kommentarer