M. Fethullah Gulen
Qurb și Bu‘d (Apropiere și Depărtare)
Apropierea (qurb) înseamnă că o persoană transcende corporalitatea pentru a dobândi spiritualitate perfectă și apropiere de Dumnezeu. Unii interpretează acest lucru ca apropierea lui Dumnezeu de slujitorii Săi; cu toate acestea, acest lucru nu este precis. Dumnezeu este aproape de slujitorii Săi, dar nu în termeni de cantitate sau calitate. Apropierea în terminologia sufistă face referire la și este dobândită de ființe muritoare, ființe care sunt create în orice fază sau perioadă a timpului și care trec prin diferite stadii de existență. Apropierea lui Dumnezeu de creaturile Sale sau aducerea lor aproape de El este rezumată în mod elocvent în: El este cu voi, oriunde v‑aţi afla.(57:4). O astfel de apropiere nu este tocmai apropierea dobândită prin credință și fapte bune; ci este faptul că Dumnezeu este aproape de slujitorii Săi, mai aproape de ei decât ei înșiși, incluzând orice lucru sau ființă creată – vie sau nevie, credincioasă sau necredincioasă, bună sau rea.
În timp ce apropierea generală, adică apropierea lui Dumnezeu de creație, cuprinde totul și fiecare persoană, apropierea particulară depinde de credință și poate fi dobândită făcând tot ceea ce Dumnezeu a decretat ca fiind bun și drept. Această apropiere de Cel Atotputernic este stăpânită de cei care au descoperit calea apropierii și, după ce au intrat pe coridorul care duce către eternitate, ajung în fiecare dimineață și seară o la nouă dimensiune profundă a credinței. Astfel de oameni sunt incluși în sensul: Allah este, cu adevărat, cu aceia care sunt cu frică [de El] şi cu aceia care sunt făcători de bine! (16:128). Cei care au obținut acest rang recită: În nici un caz! Domnul meu este cu mine şi El mă va călăuzi!(26:62) în timp ce inspiră, și: Allah este cu noi!(9:40) când expiră.
În special apropierea, conștiința credinței și bunătatea perfectă au aceeași valoare și semnificație ca lumina pentru vedere și sufletul pentru corp. Îndeplinirea îndatoririlor religioase obligatorii și care transced obligativitatea cu această conștiință este ca niște aripi de lumină care o poartă spre „cerul” infinitului. Cel mai sigur, calea cea mai acceptabilă și directă de apropiere de Dumnezeu este îndeplinirea îndatoririlor religioase obligatorii; cu toate acestea, îndeplinirea îndatoririlor religioase suplimentare, care nu au limite și arată loialitate și devotament față de Dumnezeu, are ca rezultat apropierea adevărată și rangul de a fi iubit de Dumnezeu Atotputernic.
Un călător către Dumnezeu pătrunde pe noi coridoare care duc către eternitate pe aripile îndatoririlor efectuate suplimentar, și se simte răsplătit cu noi daruri divine, care generează o dorință și mai mare de a îndeplini îndatoririle obligatorii și mai mult. Cel trezit la acest adevăr simte în conștiința sa iubirea lui Dumnezeu în proporție directă cu iubirea sa pentru Dumnezeu. După cum se spune într-un hadith qudsi:
Slujitorul Meu nu se poate apropia de Mine prin ceva mai demn de iubire pentru Mine decât îndeplinirea îndatoririlor religioase obligatorii. Totuși, făcând datorii suplimentare, el se apropie mai mult de Mine și, când se va apropia de Mine, Eu îi voi fi ochii cu care să vadă, urechile cu care să audă, mâinile cu care să apuce și picioarele cu care să meargă.[1]
Pe scurt, un astfel de credincios este îndrumat să acționeze prin Voința Divină.
Apropierea dobândită prin îndeplinirea îndatoririlor obligatorii este un alt titlu al rangului de a fi iubit de Dumnezeu și inclus printre cei iubiți de Dumnezeu. În ceea ce privește apropierea dobândită prin îndeplinirea îndatoririlor suplimentare, acesta este rangul tuturor faptelor cuiva atribuite lui Dumnezeu. Este o dăruire și cinste divină specială, așa cum se pronunță în: Şi nu voi i‑aţi omorât, ci Allah i‑a omorât. Şi când tu ai aruncat [un pumn de ţărână], nu tu l‑ai aruncat, ci Allah l‑a aruncat. (8:17).
Apropierea, un dar special al lui Dumnezeu, nu poate fi atribuită acțiunilor omului fără a lua în considerare originea sa Divină. Apropierea de El își are originea în măreția și îndurarea Sa, iar îndepărtarea de El este una dintre slăbiciunile și „abisurile” caracterului sau naturii noastre. Sa‘di Shirazi, scriitorul operei Gülistan (Grădina de trandafiri) exprimă în mod adecvat originea apropierii și a depărtării:
Prietenul este mai aproape de mine decât mine;
cât de ciudat este că sunt departe de El.
Ce pot să spun și ce să fac,
căci în timp ce El este cu mine, sunt departe de El.
Depărtare înseamnă a fi departe de Dumnezeu și a pieri. Potrivit sufiților, primul indiciu al îndepărtării este încetarea darurilor Divine, iar indicația finală este că, dacă un anumit ajutor divin nu vine, persoana care îl caută este complet pierdută și piere. Așa cum gradele de apropiere se bazează pe situația în care dacă cineva este un credincios obișnuit, un sfânt, o persoană bună și dreaptă sau o persoană apropiată de Dumnezeu, îndepărtarea își are, de asemenea, gradele într-o linie care coboară la Șeitan care ocupă punctul cel mai de jos.
Apropierea de Dumnezeu este o favoare divină, iar îndepărtarea de El este o privare. Cu toate acestea, nu se poate simți întotdeauna apropierea sau îndepărtarea personală a credinciosului de El. Cea mai mare favoare a lui Dumnezeu este că El nu permite credinciosului să simtă favoarea Sa (specială) (de exemplu, de a fi sfânt sau aproape de El), ca nu cumva credinciosul astfel onorat să simtă mândrie și să piardă o asemenea favoare. Drept urmare, cei mai apropiați de Dumnezeu nu sunt de obicei conștienți de apropierea lor. Cu toate acestea, neconștientizarea cuiva a depărtării sale personale de Dumnezeu este o represalie divină. Mai sunt și alții care, îmbătați de iubirea lui Dumnezeu și nefăcând deosebire între apropiere și îndepărtare, nici nu manifestă nici dorință de apropiere și nici nu-și fac griji cu privire la depărtare. Ceea ce urmează exprimă gândurile unor astfel de suflete în stare de confuzie:
Jami‘, nu-ți face griji nici pentru apropiere, nici pentru îndepărtare; nu există nici apropiere, nici depărtare, nici unire, nici despărțire.
Este un fapt recunoscut că îndepărtarea denotă groază și privare. Cu toate acestea, unii tremură din cauza vânturilor venerației care suflă din apropiere și cred că sunt prinși în ghearele mâniei și distrugerii Divine. Zicala Apropierea de sultan este un foc arzând poate exprima această dispoziție. Cu toate acestea, dacă apropierea poate fi asemănată cu versanții Paradisului care se deschid spre brize ale familiarității și prieteniei Divine, depărtarea ar trebui privită ca abisul privării și al pierderii.
Domnul nostru! Îți cer plăcerea Ta și cuvintele și faptele care mă vor apropia de ea; și dăruiește-i binecuvântări și pace Profetului nostru Mahomed, Profetul celor care stau aproape de Tine, și Familiei și Companionilor săi.
[1] al-Bukhari, “Riqaq,”38. Un hadith qudsi este Tradiția Profetică al cărei sens aparține direct de Dumnezeu și de cuvintele către Profet. (Tr.)
Comments