M. Fethullah Gulen
Qalb (Inima)
În cuvintele lui Ibrahim Haqqi din Erzurum:
Inima este casa lui Dumnezeu,
Purific-o de tot ce există în afară de El,
pentru ca Cel Atotmilostiv să poată coborî noaptea în palatul Său.
Cuvântul qalb (inima) are două sensuri. Unul desemnează cel mai vital organ al corpului, care este situat în partea stângă a pieptului. În ceea ce privește structura și țesutul său, inima este diferită de toate celelalte părți ale corpului: are două auricule și două ventricule, este originea tuturor arterelor și venelor, funcționează de sine stătător, ca un motor și, ca o pompă de aspirație, ea mișcă sângele prin sistemul sanguin.
În terminologia sufită, inima spirituală este centrul tuturor emoțiilor și facultăților (intelectuale și spirituale), cum ar fi percepția, conștiința, simțurile interioare, raționamentul și puterea voinței. Sufiții o numesc „adevărul uman”; filozofii o numesc „eul vorbitor”. Natura reală a unui individ se regăsește în inimă. În ceea ce privește acest aspect intelectual și spiritual al existenței, ființele umane sunt cele care cunosc, percep și înțeleg. Spiritul este esența și dimensiunea interioară a acestei facultăți; spiritul biologic sau sufletul este montura lui.
Dumnezeu i se adresează inimii unei persoane și ea este cea care își asumă responsabilități, suferă pedepse sau este răsplătită, este înălțată prin îndrumare adevărată sau înjosită prin abatere și este onorată sau umilită. Inima este, de asemenea, „oglinda lustruită” în care se reflectă cunoașterea Divină.
Inima percepe și este percepută. Credinciosul o folosește pentru a-și pătrunde sufletul, existența corporală și mintea, pentru că este ca ochiul spiritului. Perspectiva poate fi privită ca facultatea vederii, rațiunea ca spiritul său și voința ca dinamica sa interioară.
Inima sau intelectul spiritual, dacă îi putem spune așa, are o legătură intrinsecă cu omologul său biologic. Natura acestei conexiuni a fost discutată de filosofi și înțelepții musulmani de secole. De orice natură ar fi această legătură, există fără îndoială o legătură strânsă între inima biologică și cea „spirituală”, care este o facultate Divină, centrul adevăratei umanități și sursa tuturor sentimentelor și emoțiilor umane.
În Coran, în științele religioase, moralitate, literatură și Sufism, cuvântul „inimă” înseamnă inima spirituală. Credința, cunoașterea și dragostea de Dumnezeu și încântarea spirituală sunt obiectivele care trebuie câștigate prin această facultate Divină. Inima este un minereu luminos, prețios, cu două aspecte, unul privitor la lumea spirituală și celălalt la lumea corporală, materială. Dacă existența corporală sau corpul fizic al unui individ este condus de spirit, inima transmite corpului efuziunile spirituale sau darurile pe care le primește prin lumea spiritului și îi permite corpului să respire în pace și liniște.
După cum am spus mai sus, Dumnezeu Atotputernicul se uită la inima credincioșilor. El îi tratează pe oameni în funcție de calitatea inimii lor, deoarece inima este cetatea multor elemente vitale pentru viața spirituală și umanitatea credinciosului: rațiunea, cunoașterea, cunoașterea de Dumnezeu, intenția, credința, înțelepciunea și apropierea de Dumnezeu Atotputernicul. Dacă inima este vie, toate aceste elemente și facultăți sunt vii; dacă inima este bolnavă, este greu ca elementele și facultățile menționate să rămână sănătoase. Cel adevărat și confirmat, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a declarat: Există o parte cărnoasă în trup. Dacă este sănătoasă, atunci întregul organism va fi sănătos. Dacă este bolnavă, atunci tot corpul va fi bolnav. Ai grijă! Acea parte este inima.[1] Această zicală arată importanța inimii pentru sănătatea spirituală.
Inima mai are un aspect sau funcție, una care este de fapt mai importantă decât cele antemenționate: Inima are puncte de susținere și căutarea ajutorului impregnate în ea, la fel ca în natura umană, prin care inima îi permite persoanei să îl perceapă pe Dumnezeu ca pe Atotajutătorul și Atotpăstrătorul. Mai exact, inima ne aduce mereu aminte de Dumnezeu la nevoie, căutând ajutor și protecție. Acest lucru este exprimat în mod vivace într-o zicală narată drept Tradiție Profetică, pe care Ibrahim Haqqi o povestește astfel:
Dumnezeu a spus: „Nici cerurile, nici pământul nu Mă pot cuprinde”.
El este cunoscut de suflet ca o Comoară Ascunsă în inimă.
Existența umană are două dimensiuni, care se completează reciproc; dimensiunea corporală sau fizică și cea spirituală. Inima constituie dimensiunea spirituală. Din acest motiv, inima este limba directă, elocventă, cea mai articulată, splendidă și adevărată a cunoașterii lui Dumnezeu. Prin urmare, este considerată ca fiind mai valoroasă și mai onorată decât Ka’ba și acceptată ca singurul exponent al adevărului sublim exprimat de întreaga creație pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu.
Inima este, de asemenea, o fortăreață în care se poate menține un raționament și o gândire sănătoasă, precum și un spirit și un trup sănătos. Pe măsură ce toate sentimentele și emoțiile umane se adăpostesc și caută protecție în această fortăreață, inima trebuie protejată și ferită de infecție. Dacă inima este infectată, va fi foarte dificil să o refacem; dacă moare, este aproape imposibil să-o reînvii. Coranul, sfătuindu-ne să ne rugăm: Doamne! Nu duce în rătăcire inimile noastre, după ce Tu ne‑ai călăuzit(3:8), iar Profetul nostru, peste el să fie pacea și binecuvântările, prin cererea lui: O, Dumnezeule, Convertitorul inimii! Stabilește-ne inimile ferm în religia Ta [2] ne amintește de nevoia absolută de a păstra inima.
Așa cum inima poate funcționa ca o punte prin care tot binele și binecuvântările pot ajunge la credincios, ea poate deveni și un mijloc prin care pot intra ispitele și viciile satanice și carnale. Când ești întru Dumnezeu și ești ghidat de El, inima este asemenea unui far care difuzează lumină chiar și în cele mai îndepărtate, izolate, sau întunecate colțuri ale trupului. Dacă este comandată de sufletul trupesc, care poruncește răul, devine o țintă pentru săgețile otrăvitoare ale lui Șeitan. Inima este casa natală a credinței, a închinării și a virtuții perfecte; un râu care izvorăște cu inspirație și radiațiile care decurg din relațiile dintre Dumnezeu, umanitate și univers. Din păcate, nenumărați adversari caută să distrugă această casă, să blocheze acest râu sau să-i devieze cursul: duritatea inimii (pierderea capacității de a simți și de a crede), necredința, îngâmfarea, aroganța, ambițiile lumești, lăcomia, pofta excesivă, nepăsarea, egoismul și atașarea de statut.
Domnul nostru! Nu lăsa inimile noastre să se abată după ce Tu ne-ai călăuzit și dăruiește-ne milă din Prezența Ta! Cu siguranță, Tu ești Cel Atotfăcător. Și oferă-i binecuvântări și pace, Domnul meu, Profetului nostru Mahomed și nobililor săi Companioni.
***
Credința este viața inimii; închinarea este sângele care curge în venele sale; iar reflecția, autosupravegherea și autocritica sunt bazele permanenței sale. Inima unui necredincios este moartă; inima unui credincios care nu se închină este pe moarte; iar inima unui credincios care se închină, dar nu se angajează în autoreflecție, autocontrol sau autocritică este expusă la multe pericole și boli spirituale.
Primul grup de oameni – necredincioșii – poartă o „pompă” în piept, dar nu se poate spune că au inimi. Al doilea grup de oameni — cei care cred, dar nu se închină — trăiesc în atmosfera tulbure, cețoasă a presupunerilor și îndoielilor lor, separați de Dumnezeu și nu pot ajunge la destinație. Al treilea grup de oameni – credincioșii care se închină – au parcurs o anumită distanță până la destinație, dar sunt în pericol pentru că nu și-au atins încă scopul. Ei avansează zdruncinat, luptându-se pe calea lui Dumnezeu, experimentează cicluri de înfrângere și succes și își petrec viața încercând să urce o „colină” fără a putea ajunge pe vârf.
Pe de altă parte, cei care au o credință fermă trăiesc ca și cum ar vedea pe Dumnezeu și în conștiința că Dumnezeu îi vede, se bucură de siguranță deplină și sunt sub protecția lui Dumnezeu. Ei studiază existența cu perspicacitate, pătrund în natura existenței, își descoperă realitatea prin lumina lui Dumnezeu și se comportă sobru și cu stăpânire de sine. Ei tremură de frică în fața lui Dumnezeu, plini de neliniște și speranță cu privire la sfârșitul lor și urmăresc plăcerea Lui căutând să-L mulțumească și trăind într-un mod care arată dragostea lor pentru El. În schimb, Dumnezeu îi iubește și îi face pe alți credincioși să-i iubească. Ei sunt iubiți și apreciați de omenire și djinni și primesc o primire călduroasă oriunde s-ar afla.
Profetul Iosif, pacea fie asupra lui, eroul adevărat al surei care îi poartă numele, este menționat de cinci ori în această sura ca un om cu bunătate desăvârșită și devotament profund. Toată creația, inclusiv Creatorul și creatul, prietenul și dușmanul, pământul și cerurile, au mărturisit despre stricta sa stăpânire de sine și autosupraveghere: Şi când a ajuns el (Iosif) la vârsta bărbăţiei, i‑am dat Noi înţelepciune şi ştiinţă, căci astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac bine. (12:22). Aici, Atotputernicul afirmă că Profetul Iosif era deja un om cu o bunătate desăvârșită și cu stăpânire de sine când a ajuns la maturitate. În timpul capturării sale în Egipt, fiecare prizonier, fie el bun sau rău, a deslușit profunzimea minții sale și puritatea spiritului său și a făcut apel la el să le rezolve problemele: Vesteşte‑ne nouă tâlcuirea acestora, căci te vedem pe tine dintre binefăcători! (12:36). Iosif a reușit în fiecare încercare cu care s-a confruntat și a câștigat un loc în inima tuturor, atât prieten cât și dușman.
Încă o dată Dumnezeu îl menționează ca pe un om al bunătății desăvârșite, o întruchipare perfectă a bunătății, deoarece caracterul lui nu s-a schimbat când a fost numit într-un post înalt de conducere: Astfel i‑am dat Noi putere lui Iosif pe pământ şi i‑am îngăduit să se aşeze în el acolo unde voieşte. Noi îl cuprindem cu îndurarea Noastră pe cel care voim şi nu lăsăm să se piardă răsplata binefăcătorilor.(12:56). Când frații săi, care îl invidiaseră mereu, i-au recunoscut bunătatea și veridicitatea chiar înainte de a descoperi că slujitorul caritabil din palatul regal al Egiptului era Iosif. „O, Al‑Aziz!” au spus ei: „Noi vedem că tu eşti cu adevărat dintre oamenii binefăcători!.” (12:78)
În cele din urmă, ca om perfect matur și care a dobândit deplină mulțumire spirituală, profetul Iosif însuși a mărturisit despre binecuvântările lui Dumnezeu asupra lui: Allah Şi‑a revărsat harul asupra noastră. Cei care au frică şi au răbdare... Allah nu pierde răsplata celor binefăcători!” (12:90).
Este de neconceput ca un individ cu o inimă atât de sănătoasă să se abată sau să fie lipsit de binecuvântările lui Dumnezeu. O astfel de inimă are același înțeles în ceea ce privește proprietarul ei ca și Tronul Suprem al lui Dumnezeu în relație cu universul și este o oglindă lustruită în care Atotputernicul privește cu deplină apreciere. O astfel de oglindă nu este ceva ce trebuie aruncat sau lăsat să se spargă, pentru că este esența și spiritul realității umane și este lăudată de Dumnezeu.
În următoarele cuplete, Rumi își amintește acest lucru:
Adevărul Suprem spune: „Eu văd inima,
nu forma făcută din apă și lut.”
Tu spui: „Am o inimă în mine, în timp ce
inima este deasupra Tronului lui Dumnezeu, nu dedesubt.
O Doamne! O, Convertitorule de inimi, stabilește-ne inimile ferm în religia Ta și dă-I binecuvântări și pace Profetului nostru Mahomed, iubitul inimilor.
コメント