Pentru libertate

Editor Mina Leila

Un proiect APH

Acest proiect este dedicat celor care și-au dat ultima suflare în apele Egeei și Mariței în timpul grelelor călătorii pentru libertate și pentru un trai drept, celor ale căror familii s-au destrămat, a căror libertate a fost luată cu forța și celor care nu mai au speranța că mai pot trăi în propria țară.

Cuprins

Cuvânt înainte

Despre noi

Resemnarea

Tropăit de bocanci

Ne-au luat copilul adoptat

Cum să plec când jumătate din suflet îmi rămâne aici

În mijlocul furtunii

Drumuri spre pribegie

Pregăteam elevii pentru olimpiade

Ce făceam pe 15 iulie

O boală a societății: vânătoarea de vrăjitoare

Familia mi-a fost împrăștiată

Zile grele în tabăra de refugiați

În prima noastră zi de libertate am dormit în parc

Mama, când vor muri cei răi?

Cuvânt înainte

După puciul eșuat din 15 iulie, mii de persoane, membrii ai Mișcării Hizmet, și-au pierdut locurile de muncă și au fost trimise în judecată. Situația disperată din țară a determinat sute de oameni să aleagă exilul pe căi ilegale, chiar cu prețul vieții, pentru a trăi liberi. Pe aceste căi s-au aflat oameni care au plătit prețul suprem: propriile vieți. Acestea sunt întâmplări reale, dar din motive de siguranță și pentru nu a afecta rudele rămase în țară, numele persoanelor și cele de locuri au fost modificate.

Dorim să le mulțumim pe această cale tuturor celor care au ajutat la realizarea reportajelor, imaginilor și textelor. Singura noastră dorință este aceea ca toate nedreptățile să se sfârșească în cel mai scurt timp și să se revină la statul de drept.

Despre noi

Advocates of Silenced Turkey (AST – Avocații Turciei Tăcute) și APH Project - Archiving Persecution of Hizmet Project (Proiectul de Înregistrare și Arhivare a Persecuțiilor Mișcării Hizmet) încearcă de doi ani de zile să scoată la iveală încălcările drepturilor omului care au loc în Turcia, să obțină o anchetă internațională asupra torturilor și încălcării dreptului la un process echitabil. AST este o organizație non-guvernamentală, formată din voluntari.

După puciul eșuat din 15 iulie, circa 160.000 de oameni și-au pierdut locul de muncă și o parte din ei sunt bănuiți că au legături cu orchestrarea lui. În 20 iulie a fost declarată starea de urgență, prin care statul a primit autoritate nelimitată în lupta cu organizațiile teroriste și drepturile de bază, precum libertatea de exprimare și libertatea presei au fost suprimate.

În prezent, în Turcia sunt anchetați circa 60.0000 de militari, juriști, doctori, profesori, ziariști și oameni aparținând altor profesii, printre aceștia se numără și 17000 de femei, închise alături de aproximativ 700 de copii.

AST încearcă să nu lase lucrurile care se petrec în prezent Turcia să fie trecute cu vederea, într-un moment în care sistemul juridic este blocat și au loc numeroase nedreptăți. APH este un proiect care are ca scop ajutorarea oamenilor nedreptățiți. Încercăm, cu ajutorul voluntarilor, să consolidăm o arhivă audio și în scris a tuturor nedreptăților. Dorim prin acest lucru ca toate cele petrecute să fie arhivate în mod obiectiv. Astfel, ne dorim ca viitoarele generații să poată avea acces la aceste întâmplări. Un alt scop este dorința noastră de a atrage atenția publicului național și internațional asupra nedreptăților care au avut loc. În ultimul rând, dorim să prezentăm aceste realități cercurilor academice, mass-mediei, asociațiilor de apărare a drepturilor omului și liderilor internaționali, pentru a se putea lua măsuri concrete în acest sens.

„Pentru libertate" este o carte obținută în urma unui proces îndelungat. Toate întâmplările sunt reale, dar din motive de siguranță și în special pentru a nu pune în pericol rudele rămase în Turcia, numele personajelor au fost modificate. Dorim să le mulțumim din suflet tuturor persoanelor care au contribuit la realizarea acestui proiect. Sperăm ca nedreptățile din Turcia să se sfârșească în cel mai scurt timp posibil și Turcia să revină la normalitate, prin reconsolidarea statului de drept.

Resemnarea

Tropăit de bocanci

Bună... Aș vrea să mă prezint, dar acest lucru nu este posibil... Precum s-a întâmplat și în cazul Holocaustului și genocidului armean, numele oamenilor nu sunt importante... Eu sunt doar o victimă din sutele de mii....

M-am născut în Europa... La vârsta de 7 ani am revenit în țara mea natală – unde într-o bună zi voi fi declarată teroristă – eram foarte fericită. Urma să merg la școală și la universitate în patria mea și urma să profesez în unul dintre orașele ei. În acel oraș urma să îmi întâlnesc partenerul de viață și Mișcarea Hizmet. La mijlocul anilor ‘90 m-am căsătorit și profesam într-o instituție Hizmet. Nu fusese o alegere gândită... Căutam de muncă și am găsit acolo. Urma să cunosc alți oameni din cadrul Hizmet, pe care îi voi îndrăgi și care mă vor îndrăgi. Am profesat în diferite instituții și am trăit multe zile fericite, până în iulie 2016. Ultimul loc de muncă a fost într-o asociație educațională. Soțul meu era contabil la câteva instituții Hizmet. Ne axaserăm pe educație. Doream ca societatea turcă să se dezvolte, să accepte normele universale, ca fiecare copil să aibă acces la educație și în cazul în care existau bariere materiale să-l ajutăm să le depășească. Să ajutăm copiii care aveau probleme, care nu aveau acces la educație. Acesta era singurul nostru scop... Urma să fim învinovățiți de președintele țării: „A fost ceva ce au vrut și nu le-am dat?". Da, este adevărat, am primit ajutor birocratic, dar pot să vă asigur de scopul nostru – acesta nu era unul personal. Scopul nostru era să ajutăm la dezvoltarea țării și din acest motiv primiserăm ajutor.

...

Anul 2013... Apele deveniseră învolburate și începuserăm să auzim tropăitul bocancilor, să fim arătați cu degetul... Cu toții credeam că arestările au începuseră după puci, dar acestea începuseră de mai devreme... La început au fost oprite cursurile, apoi au urmat denigrările lui Erdogan cu acuzațiile de „stat paralel" și marginalizarea de către societate a membrilor Hizmet. În acele momente, prietenii și rudele noastre, pe care i-am ajutat de multe ori și care ne reaminteau că „ne iubesc foarte mult", au început să ne întoarcă spatele rând pe rând. Motivul? Au preferat puterea politică, care îi îmbogățea pe căi ilegale și nu pe noi. Chiar dacă ne cunoșteau de mult timp. Aceștia au fost primii care au alergat să ne denunțe după 15 iulie. Doar nu stă scris degeaba în Coran că „oamenii sunt nerecunoscători".

Acestă polarizare a societății ne-a distrus liniștea. După ce s-au închis cursurile de pregătire pentru universitate, o parte din prieteni au rămas șomeri. După cum am spus mai sus, arestările începuseră de mai mult timp, eram urmăriți de poliție, locuințele ne erau percheziționate. Eram în stare de șoc, pentru că nu mai avuseserăm deo-a face cu o situație asemănătoare. Nu știam cum să reacționăm. Ce este un procuror? Ce este un avocat? Nu știam, nu ne mai confruntaserăm cu asta...

Ne-au luat copilul adoptat

Era vară, plecaserăm cu familia în vacanță.... Aveam patru copii; trei biologici, ai noștri, iar pe al patrulea îl adoptaserăm cu cinci luni înainte, dintr-un orfelinat. Prefectura hotărâse ca eram o familie de încredere și ne încredințase acel copil... era o fetiță de trei ani și jumătate, o dulceață... când a venit la noi avea unele probleme și am crezut că prin iubire le putem vindeca, am scăldat-o în iubire. Își revenea, avea încredere în noi și se obișnuise cu noi. Tabloul fericirii era aproape perfect. Începuserăm să visăm că o vom trimite la școală, că o vom crește și chiar că se va căsători cu un om pe cinste. Revenirea din vacanță s-a petrecut chiar în seara zilei de 15 iulie, în mașină fiul meu ne-a spus că pe rețele de socializare au apărut știri despre lovitura de stat care avea loc...

Pe la orele 23 am ajuns acasă și am urmărit cu sufletul la gură cele întâmplate. M-am întristat foarte mult și chiar am plâns. Dimineața, cumnata mea a întrebat-o pe fiica mea „Voi sunteți responsabili pentru puci?". Fiica mea i-a răspuns: „Tu știi că mama a plâns până dimineață". Să înțelegeți că nici nu se așezase bine praful și noi eram deja etichetați drept făptași. Acesta era scopul acestui puci. Cred că religia nu putea folosită mai bine în interes propriu, numai așa putea fi motivat poporul. După puciul eșuat, timp de trei săptămâni, de la difuzoarele minaretelor s-au auzit chemări neîntrerupte. Toate canalele TV, care oricum erau purtătoarele de cuvânt ale guvernului, au transmis 24/7 că noi suntem cei care au orchestrat acest puci. Nu mint când spun că am început să urăsc acea chemare de la minarete. În zilele care au urmat, viața noastră a devenit un coșmar. Nu mai puteam sta acasă. Am început să ne temem de vecini, chiar dacă nu am avut probleme cu ei. Era un haos total, toată lumea denunța pe toată lumea. Peste o lună a venit proprietarul care ne-a anunțat ca a fost sunat de un vecin care i-a transmis că ne va denunța. Nu mai puteam sta acolo și de nevoie ne-am mutat. În sat aveam o mică grădină, urma să mergem acolo, ne săturaserăm de viața de fugar. Nici acolo nu puteam să ieșim prea mult. Satul era mic, toată știa pe toată lumea și probabiliatea de a fi denunțați era mare...

La o lună după puci, asociația la care lucram a fost închisă și am rămas pe drumuri. Soțul meu era în aceeași situație și pe deasupra ne-a fost confiscată toată averea. O perioadă am locuit la mama, dar și aici exista problema arestării și nu am putut sta prea mult. În octombrie poliția a venit după soțul meu. Eram derutați, nu știam încotro să o apucăm, unde să mergem. La masă nu mai era veselie ca înainte. Nu era ușor, tot auzeam că sunt percheziționate casele prietenilor, că unii sunt arestați și torturați și chiar că unii muriseră în urma torturilor. Apoi am aflat ca poliția a fost de cinci ori la vechea adresă. Am aflat că hotărârea de arest era motivată de faptul că eram „administrator de organizație teroristă". Trăiam o viață lipsită de integrare socială. Imediat după puci, înainte să fiu propusă pentru arestare, mi-a fost luat copilul adoptat. Nimic din ce trăiserăm nu ne-a marcat la fel de mult ca asta. Ne-am despărțit plângând. Fuseserăm o familie pentru un copil al nimănui, dar și acest lucru deranja prea mult. Toată familia a fost dărâmată. Doi dintre copii erau la universitate, iar cel mic terminase gimnaziul și intrase la un liceu de prestigiu, dar nu l-am putut trimite acolo. Cei mari erau speriați, pentru că absolviseră școli ale Hizmetului, se chinuiseră mult ca acest lucru să nu se știe. Ca să fie siguri, și-au ars până și hainele și am aruncat și cărțile din bibliotecă.

Locuiam la mama...din această cauză, poliția a venit de mai multe ori, uneori pentru mine, alteori pentru soțul meu. Veneau devreme și din această cauză mama mea era foarte speriată. Pentru că se auzise, nici vecinii nu îi mai călcau pragul. Odată, un polițist ne-a transmis „să nu ne mai ascundem, nu poți fugi de justiție”. Mama i-a spus fără frică: „Mai există dreptate în țara asta?" Cât să tot fugi? Lanțul era tot mai strâns... și soțul meu fusese reținut în urma unui control de rutină în timp ce mergea să ia pâine. Eram șocată. Aflasem seara pe la 6, iar pe la miezul nopții un prieten m-a întrebat dacă găsisem un avocat. Atunci am înțeles că aveam nevoie de un avocat. În zilele următoare am discutat cu niște avocați. Niciunul nu a preluat cazul. Doreau un onorariu foarte mare sau nu acceptau, îmi spuneau că au mult de lucru. Am căzut într-un sfârșit de accord cu unul. După reținerea preventivă, soțul meu a fost dus în fața unui judecător. Fiica mea a putut atunci să-l vadă. Ce se întâmplase? Ce trăise în săptămâna aceea? I-a spus fetei că ar fi frumos ca mama să se întoarcă la ea acasă. Eu sunt născută în Germania și mesajul era clar. Trebuia să plec din țară. Bine, dar cum să ies? Pe căi legale nu puteam și pe căi ilegale nu știam cum, mai exact.

Am găsit o cale de comunicare cu o călăuza. Nu era atât de ușor, plecam cu cel mic, care nu mergea la școală pentru că eram căutați. Nu exista altă soluție decât să plecăm. Cred că trecuseră zece zile... zilele păreau ani. Casa în care stăteam nu era sigură, poliția putea veni din clipă în clipă. Afară nu puteam ieși, pentru că poliția era peste tot. Sufletul meu nu mai avea aer.

Cum să plec când jumătatea mea rămâne aici?

Să trăiesc aici era greu, dar să plec era și mai greu. Soțul meu era în închisoare, doi dintre copii erau studenți și eu trebuia să plec cu un singur copil. Cum să plec când jumătate din mine rămânea aici? Pe soțul meu l-am lăsat în primul rând în grja lui Dumnezeu, apoi în grija fetei care urma să se ocupe de ce avea nevoie. Ne-am urcat într-o mașină și tot drumul până la Bodrum am fost răscolită. Pe de o parte, frica de a fi prins te aduce într-o stare de tensiune. Cu inima în dinți urma să ajungem la Bodrum, apoi pe insulele grecești și Atena. Drumul de la Atena era cu probleme. Trebuia să ajungem în Germania. Cum? Pe când mă gândeam cum vom face, călăuza ne-a spus ca ne poate ajuta și în acest caz. Urma să trecem tot cu o ambarcațiune. Eram ca doi prieteni, eu și băiatul meu de 14 ani, mai era un tânăr care fugea de o condamnare penală. Ne-am îngrămădit în vas și am pornit la drum. Călătoria urma să dureze două zile și apoi cu o mașină urma să mergem în Germania.

În mijlocul furtunii

Lucrurile nu s-au întâmplat așa cum am plănuit. După ce am ieșit la drum ne-a prins o furtună. O furtună în urma căreia părea că nu va mai ieși lumina. Iahtul nostru era lovit de valuri uriașe, de parcă urma să se sfărâme. Eram ca un fir de praf în întinderea mării, erau valuri, era noapte. Era un moment în care condițiile în care ne aflam nu mai contau. Precum Iona, nu ne mai rămânea decât să ne adăpostească Dumnezeu. I-am spus băiatului să rămână pe punte. Mă gândeam că dacă se scufundă vasul, vom găsi ceva de care să ne ținem. Dar răul de mare ne-a făcut pe amândoi să vomităm și am fost nevoiți să ne adăpostim. A fost cea mai lungă noapte din viața mea. Furtuna groaznică a ținut toată noaptea, la fel ca în filme. Căpitanul ne-a spus: „furtună ca asta nu am văzut în toată viața mea”. Furtuna nu se liniștise și ne-am apropiat de un port, dar nu puteam să ne apropiem de țărm. Căpitanul ne-a spus ca trebuie să așteptăm într-un loc liniștit, până când se va liniști furtuna. Auzisem de o familie care s-a înecat din cauza unei furtuni și atunci am simțit cum îmi amorțește tot corpul. Nu îi spuneam băiatului nimic, îmi mușcam buzele ca să nu plâng. Îmi era frică și puteam să fac un singur lucru: să mă rog. După tot acest chin am ajuns în Italia, nu puteam să acostăm, trebuia să călătorim, în secret, cu o barcă gonflabilă. Apoi urma să ne urcăm într-o mașină. Fiul meu a plecat în prima tură, eu urmam în a doua. Pe când așteptam barca, a apărut Paza de Coastă. În sufletul meu s-a aprins un foc, fiul meu se dusese și eu rămăsesem, ce era de făcut? Căpitanul era de neclintit: „Dacă ne prind, scăpăm noi cumva". Ne-am ascuns în cabina căpitanului, dar dacă la control ne găseau în dulap? Auzeam voci afară, inima îmi stătea să iasă din piept. De pe țărm, fiul meu a văzut Paza de Coastă și a devenit îngrijorat. Secundele se scurgeau ca anii. Într-un final au plecat și ne-am apropiat de țărm, dar deodată a apărut Poliția de Frontieră. Căpitanul ne-a spus să stăm liniștiți, urma doar să ne verifice documentele. Am predat documemtele și căpitanul a plecat cu polițiștii la secție pentru a le lua înapoi. Unul dintre călători avea un frate în Austria, pe care l-a sunat în acel moment. Acesta ne-a spus să coborâm de pe vas. Ne-am întâlnit cu mașina care ne aștepta, dar nu puteam pleca fără acte. L-am așteptat pe căpitan aproape două ore. Într-un final a venit și am putut porni la drum. Altă dată, la ora trei noaptea, ne-a oprit mașina poliția italiană... ne-au cerut actele încă o dată și am devenit iar îngrijorați. Cu fiecare minut, speranțele noastre se năruiau... „până aici ne-a fost." Poate așa ne-a fost scris, să ajungem doar până la graniță.

Dacă Dumnezeu Creatorul spune „Să fie", este ceva ce îi poate sta în cale? Această călătorie ne-a învățat că nu. Am sperat că toate lucrurile prin care am trecut ne vor șterge din păcate. Am ajuns în Germania după o călătorie de șase zile. După atâtea greutăți, ajunsesem la libertate, dar în același timp, ajunseserăm în locul în care urma să ne fie dor de cei iubiți. Ce va urma după toate acestea? Ce va vrea Dumnezeu, din partea noastră doar răbdare și rugăciune.

Drumuri spre pribegie

Pregăteam elevii pentru olimpiade

Eu, la fel ca ceilalți oameni care fuseseră declarați teroriști peste noapte, aveam o viață și o slujbă normală. Fuseserăm declarați de guvern, mai bine zis de Recep Tayyip Erdogan, drogați, trădători, teroriști, dar noi munciserăm pentru țara noastră mai mult decât cei care ne etichetaseră așa. Eu, profesoară de matematică fiind, pregăteam elevii pentru olimpiade. Ce au de-a face oamenii preocupați de stiință cu lovitura de stat? S-au inventat legături, s-au omorât oameni, s-a năruit tot.

...

Sunt a doua fată născută într-o familie dintr-un oraș de la Marea Egee. Tatăl meu era un țăran vizionar, s-a străduit foarte mult din punct de vedere financiar și ne-a trimis pe mine și pe sora mea la oraș la școală. Aveam 11 ani și căuta pe cineva de încredere pentru a mă încredința. Tatăl meu avea încredere în internatul Hizmet și aceștia au demonstrat în toți acești ani că își merită încrederea. Eu și sora mea am finalizat studiile superioare și am început să profesăm.

Înainte să vă povestesc de lovitura de stat orchestrată în mod teatral, aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre situația de după 17-25 decembrie. Presiunea, compartimentarea și diferențierea au început atunci. Cea mai mare problemă a fost aceea că nu am putut spune nimănui despre situația noastră. Eu și soțul meu am fost supuși la presiuni la locul de muncă și am fost învinovățiți cu tot felul de lucruri. Nimeni nu dorea să ne asculte sau să ne înțeleagă. Aveau idei fixe și tot ce spuneai ricoșa înapoi spre tine ca dintr-un zid. Din această cauză, renunțaserăm să încercăm să mai vorbim despre asta. Chiar dacă eram înjosiți pe față, nu mai reacționam.

Ce făceam pe 15 iulie?

15 iulie avea să fie începutul unei zile scrisă cu sânge în cărțile prăfuite ale istoriei. Eram profesoară de cinci ani, mamă de patru ani și însărcinată în șapte luni. Încă mai munceam și mă pregăteam să dorm, pentru că a doua zi mergeam la muncă, până când soțul m-a chemat „vino să vezi, se întâmplă ceva grav”. Vârsta nu ne-a permis să prindem lovitura din 1980, dar scena din filmul „Tatăl și fiul" ne-a marcat pe toți. Am plâns cu toții văzând o femeie în chinurile facerii în seara când are loc lovitura de stat, alături de soțul ei, care se chinuie să o ducă la spital. Din cauza loviturii de stat, nu reușește să ajungă, soția este nevoită să nască în parc și nu mai apucă să-și vadă copilul. Lucrul acesta mi-a venit în minte și m-am speriat foarte tare. Doamne! În ce condiții voi naște? Dacă bebelușul se naște înainte de termen? Dacă se vor închide drumurile?

....

Nu s-a întâmplat nimic din ce ne imaginam noi, ci lucrurile care nici prin minte nu ne treceau. Locuiam în Ankara, aproape de sediul Serviciului Național de Informații... În orele care au urmat, din cauza bombelor lansate, ni se clătina casa. Era o hărmălaie de nedescris și fiica mea se putea trezi oricând. Am dus-o în singurul loc din casă fără geamuri, pe hol. În următoarea săptămână am dormit cu fata pe hol, cu luminile stinse. Soțul meu a fost nevoit să părăsească domiciliul în dimineața zilei de 16 iulie. Mișcarea Hizmet a fost considerată făptașa, chiar dacă nimeni nu a înțeles ce este puciul și cine sunt puciștii. De frică că va fi arestat, soțul a plecat de acasă. Cu soțul plecat și cu burta la gură am fost nevoită să-mi consolez fetița în holul întunecat. Eram nevoită să fac asta. Oamenii conduși de guvern ieșiseră în stradă și începuseră să tragă în stânga și în dreapta și să vâneze guleniști. Asupra noastră era o presiune uriașă. Nu era de ajuns că populația ieșise în piețe, dar mai exista și efectul psihologic. Cine se afla atunci în Turcia știe că trei săptămâni populația a stat și a protejat democrația. Oamenii au crezut că ei au reușit să oprească puciul și apoi au fost manipulați cu ideea că ei au salvat patria. S-a ajuns până în punctul în care au început să bată la uși strigând: „Trădătorii stau acasă, patrioții stau pe stradă!". Au bătut și la ușa mea, le-am deschis și le-am spus că nu pot ieși din cauza situației în care mă găsesc. Nu înțelegeau. „Ieși! Dacă e nevoie să sacrifici copilul pentru patrie, sacrifică-l!"... Ce era să le mai spun, le-am spus că mă voi pregăti și voi ieși... am intrat înapoi în casă și am stins luminile și timp de o săptămână am locuit pe hol cu fiica mea....

O boală a societății: vânătoarea de vrăjitoare

Să nu fie cu supărare, dar pe 15 iulie nu s-a născut vreo legendă a eroismului. Dintr-o țară civilizată, am ajuns o țară a Orientului Mijlociu. Trăiam în centrul capitalei și ce am văzut de la balcon au fost oameni cu bâte și arme care căutau presupușii făptași ai puciului. Ei erau și procurori, și judecători, ei reprezentau dreptatea. La televizor am fost prezentați ca făptași și ne puteam trezi cu ei la ușă dintr-un moment în altul. Chiar dacă blocul în care trăiam era destul de mare și nu se știa că sunt membră a Mișcării Hizmet, mi se tot puneau întrebări despre soțul meu. Se făcuse un grup pe WhatsApp, unde eram inclusă și eu. Aici se bârfea și începuse vânătoarea de vrăjitoare: „Vecinul acela este gulenist? Să-l denunțăm la poliție."

Când mă întrebau de soțul meu, le spuneam că a plecat devreme la muncă, dar nu am mai putut ascunde acest lucru după ce poliția a venit la ușa noastră. Într-adevăr, nu s-a întâmplat imediat. Soțul meu fusese concediat imediat după 15 iulie. Motivul: orchestrarea puciului, propaganda pe rețelele de socializare... dar soțul meu nu avea niciun cont pe rețelele de socializare și nici WhatsApp nu folosea. A contestat această decizie și după un timp a fost reîncadrat, dar a muncit cam două luni, după care a fost iarăși concediat fără motiv prin decret.

După aceea zi ne-am pregătit să așteptăm poliția, pentru că așa era obiceiul, prima dată te concediau, apoi te arestau. Soțul nu mai stătea pe acasă, îmi spunea să plec și eu, dar unde să mă fi dus? Mamă nu aveam, aveam o mamă vitregă, dar tata era la închisoare, cumnatul și sora mea erau și ei la închisoare, cu socrul nu mă înțelegeam din cauza părerilor noastre diferite.

Eram acasă când, noaptea, la ora 1.20, au bătut la ușă. M-a uitat pe vizor, poliția se ascunsese, era portarul care m-a întrebat de soțul meu, dacă era acasă. Am înțeles ce se întâmplă și m-am dus în cameră și am ascuns telefonul cu care vorbeam cu soțul meu și m-am îmbrăcat. Asta se întâmpla după ce născusem. Când au început durerile, am lăsat fetița la soacră și m-am dus cu taxiul la spital, am născut și tot la fel m-am și întors. Nu puteam face mofturi și așa trebuia să fie.

Dintr-o dată, șase sau șapte polițiști au dat năvală în casă, strigând la mine: „De ce nu ai deschis ușa imediat?". Le-am spus ca am un copil nou-născut și că a trebuit să pun ceva pe mine. Au intrat încălțați și au dat buzna peste tot. I-am rugat să intre pe rând și să aștepte. Bebelușul și fata dormeau și puteau să planteze probe fără să văd. Le-am spus că trebuie să filmeze această percheziție și am primit următorul răspuns: „Vor trece câteva ore până când ajunge camera, ce ar trebui, să mai așteptăm, să îi vină și cheful?". Bine că eram cu mama mea vitregă, ea a luat bebelușul și s-a dus într-una dintre camere. Fata dormea și în toată hărmălaia făcută de polițiști nu s-a trezit. A doua zi mi-a spus: „Aseară am văzut polițiștii si de frică să nu mă ia am stat cu ochii închiși". Unul dintre polițiști mi-a luat telefonul din mână. Au râs de mine când le-am cerut să copiez măcar pozele copiilor. Un polițist foarte obraznic dorea să o trezească pe fetiță pentru a-i pune întrebări de felul: „Unde e tata, când va veni, te vezi cu tata?". Am fost șocată, cum să interoghezi un copil de 4 ani? E doar un copil. Un alt polițist i-a spus să înceteze cu prostiile. Apoi au început să mă interogheze pe mine. „Unde e soțul?” Le-am spus în repetate rânduri că nu știu. Nu m-au crezut, cum să nu te îngrijorezi când soțul nu mai vine acasă noaptea? Unul mi-a spus că poate mă înșală. I-am răspuns că aceasta este problema lui, că după ce a fost concediat a intrat în depresie și că lucrează ca taximetrist. Nu m-au crezut... Au început să pună presiune pe mine. Au început să mă amenințe că mă vor aresta pe motiv că ajut teroriștii. I-am întrebat: „În ce fel îi ajut?”. Le-am spus că orice mi-ar face, nu le pot spune ceva ce nu știu.

Au căutat peste tot, timp de trei ore, în fiecare colțișor al casei și nu au găsit absolut nimic. Comisarul care coordona totul, punea multe întrebări. „Nu am găsit nimic, când ați făcut curățenie?” I-am răspuns că din cauză că lucrez, de obicei fac duminica. A crezut că îmi bat joc de el. Mi-a spus că se vede că nu am fost arestată vreodată și mi-a trimis codul numeric personal la sediu. Era foarte nervos și dorea să mă aresteze și să îmi facă rău. Când a fost informat că nu există nimic pe numele meu, mi-a spus: „Hai, în noaptea asta o să dormi cu copilul tău".

După ce au fost închise instituțiile Hizmet, mi-am găsit un nou loc de muncă. Aveam un salariu foarte bun. Cred că le-a plăcut foarte mult casa și m-au întrebat cum de locuiesc într-o asemenea casă, din moment ce soțul meu fusese concediat. „Este plătită de guleniști?" Le-am spus că muncesc și că dacă îmi vor permite, dimineața mă voi duce la muncă. A fost un interogatoriu foarte ciudat, de parcă mă amenințau și în același timp mă batjocoreau. Una dintre polițiste m-a întrebat dacă sunt mulțumită de aspirator, deoarece și ea dorea să își cumpere același model.

Poate făceau pe polițistul cel bun și pe polițistul cel rău. Nu erau mulțumiți de răspunsurile primite și încercau să mă prindă pe nepregătite. M-au întrebat unde m-am cunoscut cu soțul meu. În cadrul Hizmet? Le-am spus că ne-am cunoscut pe internet. M-au întrebat unde a studiat soțul. Le-am spus că la KTU (Universitatea Tehnica „Marea Neagră” din Trabzon). S-au enervat foarte tare. „Voi, guleniștii, cifrați totul”. Am crezut că glumește, dar era foarte serios. I-am spus că, în Turcia, oricine a terminat o facultate știe că KTU este prescurtarea de la Universitatea Tehnică „Marea Neagră” din Trabzon. Când și-a dat seama de prostia pe care a spus-o, a încercat să mă ia tare. „De ce nu spui așa, trebuie ca eu să știu tot?”. M-au întrebat unde am stat în timpul studenției. Le-am spus că la internatul de stat al KYK și mi s-a spus din nou că vorbesc cifrat. Am început eu să mă enervez: „Vă bateți joc de mine”. Nu cred că nu știau că prescurtarea instituției responsabile cu administrarea internatelor de stat era KYK, eram interogată de un grup de analfabeți. Văzând toate acestea, portarul a rămas cu gura căscată. Doar ce aflase că noi eram guleniști. Înainte să vină la noi, probabil l-au întrebat de soțul meu și mai mult ca sigur le-a spus că acesta venise cu două zile înainte. O adusese pe mama mea vitregă. Fără să mă enervez, le-am spus că trebuia să fi venit atunci. Ce era să fac eu? M-au întrebat când va reveni, le-am spus că nu știu, că pot să aștepte. După răspunsurile de genul acesta au început să se enerveze și mai tare. Mă întrebau cât de frecvent mergea soțul meu la ședințe. Le-am spus că mergea la ședințe de câte ori venea o informare de la prefectură. Soțul meu era profesor la o școală de stat. Mi-au subliniat că nu era vorba de acele ședințe, era vorba de ședințele guleniștilor. Le-am spus că el nu mergea la asemenea ședințe și că nu făceam referire la întâlnirile gulenștilor, ci la ședințele de la școală. Le-am repetat că el nu mergea la asemenea întâlniri. M-au tot înjosit cu astfel de întrebări. Mi-au luat telefonul și un stick pe care erau notițele mele de la masterat și chiar dacă am insistat, nu mi-au dat o copie după procesul verbal. Au plecat aproape când se iviseră zorii.

Familia mi-a fost împrăștiată

Eram într-o stare foarte proastă, nu voiam să ies nici măcar pe stradă, toată lumea le vorbea urât membrilor Hizmet, soțul meu era căutat și eu mergeam la muncă. Nu mai aveam pe nimeni, tata, sora și cumnatul erau arestați. Tata a fost arestat dintr-un motiv absurd... Imediat după puci, tata a fost denunțat de imamul din sat ca gulenist și pe când muncea pământul, a fost arestat împreună cu alți zece oameni. Gândiți-vă că într-un sat mic, imamul a denunțat 10 oameni ca fiind guleniști și aceștia erau amărâții satului. Unul dintre ei era paralizat și nu putea vorbi. Au fost duși în fața procurorului care le-a spus „Nu sunteți vinovați, dar nu se poate să fie adusă atâta lume și să nu arestez pe nimeni, așa că îi voi aresta pe cei cu studii". Tata și un altul terminaseră gimnaziul și un altul terminase o școală post-liceală. Mai mult de jumătate erau analfabeți. Așadar, era pedepsită educația. Tata a fost arestat pe acest motiv, a stat la închisoare un an în care s-a scris un rechizitoriu. După trei înfățișări, l-au eliberat pe motivul că nu avea nicio legătură. L-am rugat să dea statul în judecată pentru despăgubiri, dar nu a avut curajul necesar. I-au fost furate 19 luni din viață și a fost nevoit să lase socoteala pe altă dată. Arestarea surorii mele a fost mai dramatică. Pe când se pregăteau să plece în străinătate, poliția a descins la ei. Pe când a ajuns la noi vestea, ne-a sunat și poliția. „Aveți două ore să veniți să luați copiii, dacă nu, vor fi duși la orfelinat”. Le-am spus că stăm la șapte ore distanță și că nu putem ajunge în două ore. „Aveți la dispoziție două ore, apoi vor fi trimiși la orfelinat”. Cu chiu, cu vai, mama mea vitregă a mers cu taxiul de la Izmir circa două ore și jumătate și a putut lua copiii. Acest lucru a fost greu de suportat pentru copii, în special pentru cel mic. Se va confrunta cu probleme psihice, ticuri, teamă și urticarii. După zece luni, sora mea a fost eliberată și cercetată în libertate, iar soțul ei a primit o pedeapsă de zece ani de închisoare. În timp ce părinții lor erau arestați, nepoții au stat la mine, dar și eu am fost nevoită să plec și i-am trimis la bunica lor, bunicul fiind și el arestat. Apoi cumnata ei a avut grijă de ei. În lipsa mamei și a tatălui, copiii au început să aibă probleme psihice. Pe când erau la mine, îi duceam la vizite, dar eu nu puteam intra. Intrau singuri, ca apoi să aflu că, odată, cel mare a lovit pereții și plângând le-a spus „Voi dărâma zidurile! Fără tată se poate, dar fără mamă ne este greu! Vreau să vorbesc cu procurorul, vreau să îi spun că mama este nevinovată!". Poveștile din închisoare sunt de tot felul... Într-o zi, o femeie care purta un văl plângea foarte tare, m-am apropiat de ea și am întrebat-o de ce plânge. „Îmi aștept fiul”. Am întrebat dacă a fost arestat pentru că este gulenist. Deodată mi-a spus: „Doamne ferește!". Fusese arestat din cauză că vindea droguri. Ca să înțelegem societatea în care trăim, este de ajuns acest exemplu al vânzătorului de droguri, mai nevinovat în ochii societății decât noi. Noi chiar și în fața închisorii băteam la ochii după modul în care ne comportam, pentru că nu știam procedurile și eram puși să stăm la coadă ultimii pentru că eram guleniști.

Am fost nevoiți să fugim din țară

La început nu aveam de gând să plecăm din țară. Soțului i-au fost restabilite drepturile după ce a revenit la serviciu. Foarte ușor puteam obține pașapoartele. Nu am făcut-o, nu voiam s-o facem. Nu puteam pleca pur și simplu din țara în care ne-am născut. În inima noastră era speranța că într-o bună zi va ieși la iveală faptul că eram nevinovați. Până când ne-am trezit cu poliția acasă. Toți prietenii ne-au părăsit. După ce a plecat și sora mea, nu am mai avut pe nimeni. Nu mai aveam de muncă. Eu munceam inițial, dar de teamă că mă vor aresta și pe mine, îmi dădusem demisia. Cel mai mult îmi era teamă pentru copii, nu îmi ieșea din minte situația surorii mele, că i-ar fi trimis copiii la orfelinat. În țară nu mai exista dreptate. Nu puteai să fii arestat și să ai parte de un proces echitabil. Sora mea împreună cu soțul ei au fost arestați pe când încercau să treacă granița. Aveau la ei o suma mare de bani. Acei bani au fost furați de polițiști. Pe când se întocmea procesul verbal, cumnatul meu le-a amintit că trebuie trecută și suma de bani. Aceștia i-au spus să stea liniștit, că nu vor uita de bani. Nu s-a mai auzit nimic de ei. Familia lui a deschis un proces care s-a terminat așa cum a început.

Eu tot nu eram sigură că vreau să plec, aveam grijă de copiii surorii, dar soțul meu m-a convins. Nu aveam o garanție că pe viitor nu vom fi și noi arestați, iar de copiii noștri cine urma să aibă grijă? De nevoie am acceptat. Oricum soțul meu ducea o viață de fugar, nu ne vedeam des. Ne-a spus să mergem la Istanbul la o dată precisă. Ne-am pregătit timp de o săptămână. Cel mic era bolnav și trebuia să am la mine medicamente. Am stat la o rudă în Istanbul, soțul meu avea un mandat de arestare pe numele lui și din acest motiv am hotărât să mergem separat la Edirne. Fata cea mare era neliniștită și îmi tot spunea că vrea să coboare din mașină. Avea doar patru ani, dar fusese martoră la arestarea bunicului său, la venirea polițiștilor. Își văzuse verișorii strigând după părinți. I-am spus că ne vom juca un joc numit „Fuga de cei răi" . Pe drum ne-a pus în multe situații dificile: „Să mergem acasă, îmi e dor de rude". Când am plecat de la rude, am plâns, dar în minte aveam frica de a fi prinși și asta însemna, în primul rând, închisoarea și, în al doilea rând, moartea, dacă nu reușeam să fugim. Într-un final ne-am întâlnit cu soțul la Edirne. Un om ne-a preluat și ne-a transportat pe întuneric. Ne-a spus ca imediat după ce ne dăm jos să o luăm la fugă. Pentru transportul copiiilor aveam două hamuri. Fata cea mare era la soț, iar cea mică era la mine. Pentru ca cea mică să stea mai bine, luasem unul mai confortabil. Nu am avut timp să leg hamul în timp ce alergam. Eram unsprezece oameni care alergau în întuneric. Rămăsesem în urmă. Nu puteam să le spun să mă aștepte. Pe de o parte încercam să țin de ham, iar pe de altă parte încercam să ajung la soțul meu. Mai aveam o problemă cu călăuza, care cred că era afgan și nu știa turcă și care repeta „vorbește nu, vorbește nu!”. Era forte dureros, fugeam din patria noastră, conduși de cineva care nu era de-al nostru.

Toată lumea fugea, iar eu rămăsesem în urmă. Credeam că nu mai pot. Mă tot întorceam să mă uit în spate... pentru că tot ce iubeam rămăsese acolo. Ultima dată am văzut luminile unui sat pe care nu le pot uita. Alergând cu copilul și cu geanta în spate am obosit repede, parcă devenea tot mai greu. La un moment dat, cineva din grup m-a observat și a venit și mi-a luat geanta. M-a ușurat foarte mult, alergam mai ușor. Am alergat, am mers cam patru, cinci ore. Încă mai eram în Turcia și pentru nu a fi prinși am abordat un asemenea traseu. Trebuia să trecem prin câmpurile de orez. Mlaștina ne-a chinuit cel mai mult, am tot alunecat, iar de parcă nu era de ajuns, am fost și mușcați de niște țânțari uriași.

Era august... Era o căldură sufocantă și mergeam printr-o apă care uneori ne venea până la piept. Mergeam prin mlaștină și trebuia să am grijă ca bebelușul meu să nu înghită apă. Intrasem într-un loc din care nu puteam ieși, nu mă mai puteam mișca. Cum mă mișcam, cum mă afundam mai tare. Soțul meu nu mai era. Parcă eram într-un film, mă scufundam încet. Mâlul îi ajungea la nas bebelușului. Eram acolo și urma să mă înec împreună cu bebelușul meu și poate nu ne mai găsea nimeni. Parcă se oprise timpul, asta simțeam. Nu știu cum, dar în clipa aceea cineva din grup ne-a văzut și a venit la noi. Mi-a spus: „Scuză-mă, te voi scoate de acolo". Apoi am înțeles de ce s-a scuzat, trebuia să mă împingă din spate. I-a fost rușine de acest lucru și nu contenea să își ceară scuze. Mulțumită ajutorului am ieșit din mâl. Am încercat să țin pasul cu grupul. Era și o familie siriană cu noi care avea un bebeluș de o lună. Deodată acestă a căzut în apă, apoi mama l-a luat și l-a scuturat și a mers înainte. Drumul parcă era fără sfârșit, dar într-un final am ajuns pe malul Mariței. Am avut un pic de timp de odihnă, pe când era umflată barca. Atunci am observat ca eram înțepată de țânțari pe tot corpul, singurul loc unde nu eram înțepată era locul unde stătuse hamul. Nu exagerez, cred că erau 150 de înțepături. Acestea, după un timp vor acumula puroi și îmi vor cauza dureri foarte mari. Dar copilașul meu nu fusese deloc înțepat de țânțari.

Barca era gata și ne-am urcat în ea. Eram unsprezece și apa ajungea până la marginea bărcii. Am încercat să protestez că suntem prea mulți. Ne-au urcat cu forța. Eram la același nivel cu apa. Dacă cineva se mișca un pic, ne scufundam. Era două noaptea. Am trecut râul înghesuiți ca sardelele. Când am ajuns pe malul opus, fata mea a sărit în sus de bucurie „Am fugit de cei răi? Am reușit?". Am plecat la ora 21 și la două noaptea am ajuns în Grecia. Fuga se terminase, dar mersul încă nu. Am reușit să ne acostăm pe un mal. Călăuza ne-a spus să continuăm să mergem, în cazul în care nu este poliție, ne va urma și el. Ne-am ascuns și am mers. Poliția greacă ne-a găsit imediat, ne-au văzut cu ajutorul camerelor termale.

Zile grele în tabăra de refugiați

Doream să îi spun polițistului în engleză: „Fugim de Erdogan!". Rezumatul vieții noastre, de fapt, sunt suferințele nenumărate prin care am trecut. Noi fugeam de Erdogan, de un tiran. Polițistul mi-a răspuns că știe despre Erdogan și că este un om rău... un sirian de lângă mine a adăugat și el: „Si eu știu... și eu fug de Erdogan."

Îi spusesem fiicei mele mai mari că acesta este un joc și că noi fugim de cei răi. În mintea copilului, polițistul avea o imagine negativă și când a văzut polițistul grec, a și început să plângă. Cu greu am reușit să o calmăm, ea ne tot întreba „Îl va lua pe tata? Îl va aresta? Oare noi îl vom mai putea vedea?". A fost bine că polițistul s-a comportat frumos și i-a oferit niște biscuiți. Apoi ne-au urcat într-o mașină. Ne-au îngrămădit într-o dubiță fără geamuri, fără lumină și foarte îngustă. Simțeam că nu mai avem aer. Nu mai puteam respira și la un moment dat am crezut că mă sufoc. Pe de altă parte, soțul avea alta teamă, aceea de a nu fi deportați, adică să fim trimiși înapoi îi Turcia. Ajunseserăm la secția de poliție, unde am așteptat patruzeci de minute în mașină, timp în care am crezut că o să mor. De nevoie, bebelușului îi dădusem un sedativ înainte de a porni la drum, dar acum se trezise și căuta să sugă. Eu eram complet fără vlagă. Într-un final, ne-au scos din mașină, eram plini de nisip și pe deasupra miroseam a mlaștină. Bine că nu era nicio oglindă în jur în care puteam să vedem cât de murdari eram. Era frumos că reușiserăm să ajungem în Grecia, dar a fost dezonorantă percheziția corporală până la piele la care am fost supuși. Apoi ne-am îmbrăcat din nou hainele murdare și am stat toată ziua așa.

Cei de la poliția de frontieră erau atât de răi. Unii prieteni de-ai noștri au avut norocul să întâlnească oameni minunați, dar noi nu am avut parte de acest noroc. Condițiile mizere și faptul că m-au pus să mă dezbrac, faptul că au țipat la mine, că m-au pus să îmi descopăr capul și fotografiatul în acea ipostază au fost rușinoase. Nu exagerez când spun că locul unde am stat o noapte avea pe jos o baltă de urină. Erai nevoit să dormi pe saltele de burete puse pe jos. Eram sleită de puteri și mi-am luat în brațe bebelușul și am dormit pe una dintre saltele. În timp ce dormeam, bebelușul s-a întors și a căzut în băltoaca de urină, am fost nevoită să o spăl la robinet, care era și acesta mizerabil. Apoi ne-au urcat într-o mașină și ne-au dus la o închisoare. Aici urma să stăm două săptămâni în niște condiții mizere. Când am ajuns la închisoare, am văzut în spatele gratiilor niște bărbați care aveau doar un șort pe ei și ne priveau. Când i-am văzut, m-am speriat enorm și am început să regret că am făcut acest gest și prin minte îmi trecea următorul gând: „Doamne ce am făcut? Oare să mă întorc?".

Spre binele nostru, în partea laterală era locul pentru familii și noi am fost repartizați acolo. Nu pot spune că era un loc prietenos, dar aici se aflau prieteni de-ai noștri care încercuiseră locul cu pături și nu permiteau trecerea altor persoane. Pe jos erau pături care păreau că nu au fost spălate de 10 ani. Bebelușul meu avea doar două schimburi, unul era alb și după ce mersese de-a bușilea pe jos, se transformase în negru. În fiecare zi spălam la robinet un schimb în care o îmbracam cu rândul.

După un timp ne-au transferat într-o tabără care părea a fi un fel de închisoare deschisă. Aici, la rând, erau numărate unsprezece persoane, care erau repartizate la o casă. Nu conta dacă ai familie sau dacă ești singur. Am locuit cu oameni din diferite țări. O perioadă am stat cu niște persoane foarte neîngrijite, pe care de-abia puteam să le suport. Aveam două toalete și le-am spus că ar fi mai bine să folosim noi una și ei pe cealaltă, după această schimbare a fost mai bine. Cu mâncarea era altă problemă... Nu era permis accesul hranei de afară și eram obligați să mâncăm mâncarea oferită acolo. Când era carne, nu mâncam, iar restul preparatelor erau foarte uleioase. O polițistă se întrista când vedea situația și ne spunea să mâncăm, pentru că dacă nu ne vom îmbolnăvi. Chiar ne spunea că era pregătită special pentru noi carnea și că este halal. Locul pe care eu îl numesc tabără, cred că de fapt era o închisoare. După 20 de zile am luat-o de la capăt, prin faptul că ne au dus iarăși în arest. Ne-au dus în arest și ne-am întors de unde am plecat. Timp de o lună am fost duși din nou în tabără, dar procedurile nu erau încă finalizate. Noi eram primii care treceau prin așa ceva. În condiții normale, în tabără se rămânea câte două-trei zile, dar noi eram în aceeași situație de o lună. Chipurile, fuseserăm reținuți din nou pentru a se grăbi procedurile, dar noi eram nefericiți pentru că reveniserăm în celula cu urină. Era înfricoșător, din nou percheziția corporală, încă patru zile de coșmar. Mulțumim lui Dumnezeu că după cele patru zile am fost în final liberi și că am plecat spre Atena.

În prima noastră zi de libertate am dormit în parc

După o lună interminabilă, în prima noastră zi de libertate în Atena, pentru că nu ne găsiserăm o casă, urma să dormim afară. Din fericire era vară și nu ne-a deranjat să dormim pe plajă… A doua zi dimineața urma să ne găsim un loc unde să putem rămâne, mai apoi fiind nevoiți să plecăm spre o altă țară din Europa, pentru a cere azil. Aerul Greciei seamănă, de fapt, mult cu cel al locurilor mele natale, dar ca să poți trăi aici, ai nevoie de bani. Iar noi nu-i aveam. Pentru că nu aveam pașapoarte, plecarea în altă țară părea imposibilă. În ciuda acestui fapt, noi ne-am pus încrederea în Dumnezeu și urma ne încercăm norocul de câteva ori. Ne-a ajutat Dumnezeu și până la urmă am zburat spre Franța.. De ce Franța? Nu aveam un motiv întemeiat, găsiserăm bilete ieftine, noi, de fapt, doream să ajungem în Germania.

Era octombrie, după trei luni de când sosiserăm în Grecia, ajunseserăm în Franța. Și de acolo am plecat cu trenul în Germania. Alegerea o făcuserăm noi. Pentru ne salva familia și pentru că eram nevinovați, pentru a nu fi închiși, am ales să ne părăsim țara până când se va remedia situația. Dar în această călătorie, trăitul în tabere, în condiții dificile, a fost încercarea noastra cea mai mare. Unii prieteni au trecut repede prin aceste etape, dar în condiții normale și într-un timp scurt. Dar noi, după Grecia, urma să stăm în tabere de azilanți în condiții îngrozitoare în Germania, timp de șase luni. După un timp, am trecut la o etapă mai blândă, am fost mutați într-o casă. Era în vârful muntelui, într-un loc pustiu, rămăseserăm într-o garsonieră. Cu noi mai erau doi muncitori ruși, doar atât… Nu aveam nici măcar un prieten cu care să putem sta de vorbă. Cel mai apropiat magazin era la patru kilometri depărtare.. Soțul meu și-a luat permisul de conducere și unul din noii noștri prieteni i-a împrumutat mașina, așa încercam să trăim. Nu vreau să spun că ne era greu, dacă aș spune acest lucru aș fi nerecunoscătoare. Când mă gândeam că această situație în care ne aflam era trecătoare, atunci mă simțeam mai bine.

Mama, când vor muri oamenii răi?

Nici prin minte nu îmi trecea că voi fi nevoită să îmi reîncep viața într-o altă țară. Poate geografic suntem foarte aproape de Turcia, dar sufletește suntem foarte departe. Cei care ne-au împroșcat cu noroi și ne-au obligat să fugim din țară trăiesc fericiți. Din punct de vedere material, nu mai am nimic, singurul lucru pe care îl mai am este o gastrită, căpătată în urma stresului la care am fost supusă. Fetița cea mică este mai norocoasă, pentru că nu înțelege nimic, dar cea mare nu a fost la fel norocoasă. I se face frică din orice. Se uită la mine și încearcă să afle dacă totul este în regulă. Dacă îmi schimb tonul vocii, mă întreabă imediat: „Mama, se întâmplă ceva?". Este întodeauna tensionată. Îi este dor de Turcia, uneori plânge. Își imaginează că ne întoarcem înapoi și mă tot întreabă „Au murit oamenii răi? Când vor muri?". Dacă vede că ne bucurăm de ceva, întreabă: „Au murit? Mergem acasă?".

Pe noi ne încearcă singurătatea, iar pe cei de acasă îi încearcă alte cele. Frații tatălui meu nu l-au vizitat deloc la închisoare. Fiecare are o scuză. Nepotul lucrează la stat, altul altă scuză, dar adevarul este că niște oameni în toată firea, de frică, l-au lăsat singur. Socrul meu îmi tot spunea: „Voi sunteți nevinovați, dar cineva tot trebuie să fi pus la cale puciul". Dar când au venit pentru tata și pentru noi a început să spună: „Vin să-i ia și pe cei nevinovați". După ce am ajuns aici, ne-a mai ajutat cu anumite lucruri pe care le-a expediat prin curier. Îi este dor de nepoți și parcă îl aud zicând: „Dacă ați fi făcut așa ceva, eu cu mâna mea v-aș fi predat poliției. Aș fi vrut să nu fi plecat, să vă am alături".

Cred că toate lucrurile trăite trebuie să fie cunoscute de generațiile viitoare și trebuie ca lumea să vadă toate nedreptățile petrecute. Fie în scris, fie în imagini. Eu mă pricep un pic la desen, încerc să îmi desenez amintirile. Ultimul lucru pe care l-am desenat a fost închisoarea din Grecia. Ce simt, asta desenez.

Cred că îl știți pe profesorul Gokhan, cel care a fost reținut imediat după puci și a murit în urma torturilor la care a fost supus. Soția lui îmi era colegă la școală, chiar am fost foarte întristată de cele întâmplate. Acum mă întristez când aud de oamenii care au murit în Egee, în Marița. Pentru că și noi am trecut pe acolo și singurul lucru care a făcut ca noi să ajungem bine, sănătoși a fost destinul. Uneori mă gândesc că noi chiar am înfruntat moartea. Atunci, pe moment, parcă nu pare că e o chestiune de viață și de moarte, dar după ce rememorezi cele trăite, ce am făcut noi a fost o nebunie. Când mă gândesc, mi se face frică.

Nu pot trece cu ușurință peste lucrurile acestea. Și eu și soțul meu visăm la cum am putea intra pe căi ilegale în Turcia să ne vizităm persoanele dragi. Nu suntem singurii. Vorbim cu prietenii, care au și ei au aceleași vise. Nu cred că vom uita vreodată ce ni s-a întâmplat. Fata cea mare, după fiecare ploaie, aseamănă mirosul cu cel din momentul în care treceam granița. Dacă mă întrebați ce sentimente mă încearcă, supărare sau ură, v-aș răspunde dezamăgire. Se spune că „oamenii își împart răutatea cu ceilalți". Nu-i așa că este adevărat? Toate lucrurile rele la adresa Hizmet, în Turcia, au fost răutăți împărțite de oameni, între oameni. Poliția a arestat și torturat, judecătorii au pedepsit oameni nevinovați, unii i-au denunțat pe alții, unii au păstrat tăcerea, iar alții au închis ochii. Pe când unii își dădeau ultima suflare, alții au ales să tacă. Din acest motiv sunt dezamăgită. Nu pot să accept ce mi s-a întâmplat. Poate într-o zi mă voi reîntoarce și am de spus câte ceva pentru toată lumea, acum îmi adun cuvintele.

Pentru libertate

„Auzeam voci, inima parcă urma să mi se oprească. Când a văzut Paza de Coastă, fiul meu s-a speriat. Era trei noaptea. De data aceasta, ne oprise poliția italiană. Minutele treceau și speranțele ne erau năruite: până aici ne-a fost. Când credeam că se va termina totul, ni s-a deschis o nouă ușă. Această călătorie m-a făcut să cred în Dumnezeu.”

Jumătate din suflet i-a rămas acasă, în timp ce își lua rămas bun de la soț și cei doi copii. Pleca la drum cu un copil de 14 ani. Acum? Este foarte puternică și încrezătoare și știe că într-o

bună zi îi va revedea pe cei iubiți.

...

O altă tânără femeie a ținut piept celor care i-au călcat pragul casei ca niște bandiți. Nu era singură, în ea viețuia un suflet, nu s-a speriat, s-a dus singură cu taxiul să nască și tot singură s-a și întors. În timpul procesului de judecată, procurorul îi va spune tatălul ei: „Nu sunteți vinovați, dar din unsprezece oameni trebuie să arestez pe cineva... și îi voi aresta pe cei care au mai multă carte”. L-au arestat pe tatăl ei pentru că terminase opt clase. În această țară se pedepsea educația. Până la urmă, tânăra femeie a luat o decizie și a pornit pe drumul spre libertate împreună cu familia.

Ambele erau femei...

Ambele erau mame....

Ambele erau nevinovate...

Un proiect APH