Părinții

7 oct. 202213 min de citit

Numele tatălui lui Gülen era Ramiz. O poză cu el făcută la sfârșitul anilor '60 sau începutul anilor '70 arată un bărbat chel, slăbuț, cu ochii grei, sprâncene groase și o barbă albă, stufoasă. Avea urechi mari și un nas lung și subțire (spre deosebire de nasul mai lat al lui Fethullah). Gura lui doar schițează un zâmbet în timp ce privește camera. La fel ca fiul său, Ramiz a fost imam - mai întâi la Korucuk, apoi pentru o perioadă scurtă în satele din apropiere, iar în final, în Erzurum, unde, după moartea sa, pe 20 septem- brie 1974, o moschee a fost numită în amintirea sa. Despre tatăl său, Gülen își amintește:

A trăit o viață atentă. El a fost foarte atent în respectarea rugăciunilor sale. Și el avea ochii în lacrimi. Nu pierdea niciodată timpul. Când venea acasă de la câmp, obișnuia să deschidă o carte și să citească până când cina era gata, cu mocasinii în picioare ... Tatăl meu era o persoană care-și umplea timpul cu multe lucruri bune și abundente, un om care acorda importanță gândirii. A refuzat să trăiască o viață goală. Era un om nerăbdător. Învățase să citească și să scrie prin propriile sale eforturi... Acele vremuri au fost perioade în care cultura turcă a fost uitată și lăsată în pustie în anumite locuri [adică - reformele lui Atatürk impuseseră o revoluție culturală care a favorizat vestul]. Tata a învățat limbile arabă și persană în doi ani și și-a îmbogățit cunoștințele [oficial, aceste limbi erau ilegale]. El era foarte interesat de cunoaștere și acest lucru a avut un impact profund asupra mea. M-a făcut mai matur să văd prin ce a trecut în acea perioadă de dragul cunoașterii.21

Amintiți-vă din nou de context. Atatürk murise în 1938, dar programul său de secularizare și-a continuat cursul care a fost de cele mai multe ori nemilos. Anumite tipuri de educație - chiar și alte limbi exceptând limba turcă au fost scoase în afara legii. Manifestările publice ale islamului, în afară de cele autorizate de stat, au fost interzise. Dar întrucât descrierea lui Gülen despre viața tatălui său Ramiz este clară, la nivelul poporului - și cu siguranță în sate precum Korucuk - islamul a continuat să înflorească. În mare parte, acest lucru s-a întâmplat în grupuri de studiu și întruniri - care trebuia să se aibă loc cu mare precauție pentru a nu fi luați în vizorul autorităților - unde limbile arabă și persană se numărau printre instrumentele tradiției.

Apoi, începând cu anul 1950, sub un nou regim politic, musulmanii precum Ramiz Gülen au început să se reafirme în viața publică. Unele dintre ordinele sufiste - desființate în 1925 - au reapărut, iar cabanele sau casele lor de întâlnire au fost deschise pentru rugăciune, uneori sub pretextul unor atracții turistice sau muzee. Printre frățiile sufiste care au renăscut în anii 1950 au fost ordinele Kadiri, Nakșibendi și Mevlevi (derviși).22 Toate trei aveau centre în toată Turcia și vor juca un rol important în dezvoltarea intelectuală a Fethullah Gülen. Și mai importantă pentru Gülen a fost o nouă comunitate ce a apărut în jurul învățăturilor lui Said Nursi (1877-1960). Cunoscând gândirea sufistă - a fost educat de conducătorii ordinelor Nakșibendi și Kadiri - Nursi a fost inițial activ în sprijinul Republicii, dar a fost dezamăgit de noul regim și a devenit critic la adresa acestuia. Din această cauză a petrecut timp în închisoare, unde a scris prolific, pledând ca musulmanii să îmbrățișeze știința modernă și pentru ca știința să fie modelată de etica islamului. Deși scrierile sale au fost interzise, acestea s-au răspândit în cercurile cu grupuri mici de studiu. Cu timpul, în recunoașterea superiorității sale ca învățat, Nursi va ajunge să fie numit „Bediüzzaman”: „cea mai unică persoană a vremii”. Uneori, el va fi numit pur și simplu Üstad: „învățătorul”. Un număr mare de turci au început să îl urmeze pe Nursi, iar mulți cercetători văd o legătură directă între mișcarea „Nur”, așa cum a fost numită, și cariera lui Fethullah Gülen.23 Una peste alta, chiar dacă anii 1950 au creat o deschidere pentru un reformator precum Nursi, era încă o perioadă în care practicarea islamului te putea arunca într-o închisoare turcească. Amintindu-și de viața tatălui său, „prin ce a trecut” acesta pentru a dobândi cunoștințe, Fethullah vedea opresiune.

Opresiunea putea fi severă, iar, uneori, era pur și simplu meschină. Poliția sau jandarmii - oficiali județeni - puteau aresta pe oricine era suspectat de încălcarea ortodoxiei kemaliste. Căutau bărbați care purtau pe cap acoperăminte tradiționale (turban sau fes), în loc de pălăria de fetru occidentală și jobenul pe care îl susținea Atatürk. Salih Gülen, unul dintre frații mai mici ai lui Fethullah, și-a amintit un moment când poliția l-a oprit pe tatăl său în timp ce încerca să predea. Aceștia l-au forțat pe Ramiz să-și dea jos turbanul, acuzându-l: „urmăriți în continuare acea religie de pe vremuri?”24 O altă poveste care circulă poate explica o confuzie care persistă în biografia lui Fethullah Gülen.25 Poate ilustra și cât de departe a trebuit un musulman credincios precum Ramiz să meargă pentru a practica cele mai elementare obiceiuri ale credinței - cum ar fi dreptul de a alege numele copilului său. La scurt timp după ce Fethullah s-a născut în 1938, Ramiz a mers la oficialii republicani pentru a înregistra nașterea fiului său, așa cum prevede legea. Numele pe care îl alesese era Muhammed Fethullah. Oficialul a obiectat că numele este prea islamic. În loc să se certe cu funcționarul, Ramiz a plecat. Trei ani mai târziu, când i s-a născut un alt fiu, Ramiz fusese ales ca oficial al satului. De asemenea, se împrietenise cu un sergent militar local. Politologul Mustafa Gökhan Șahin explică faptul că, de această dată, Ramiz „l-a luat cu el pe sergentul militar, care îi era prieten, la biroul de registru. Sergentul militar a ordonat funcționarului să pună numele copiilor așa cum și-a dorit Ramiz. Cu toate acestea, de îndată ce sergentul a plecat, funcționarul a scris Fethullah fără Muhammed, iar celuilalt copil [al doilea fiu al lui Ramiz] i-a scris numele Seyfullah (sabia lui Dumnezeu), în loc de Sıbgatullah („pictura” lui Dumnezeu), așa cum își dorise inițial tatăl. Acesta este motivul pentru care ziua de naștere oficială a lui Gülen este 27 aprilie 1941, cu aproximativ 3 ani mai târziu decât cea reală”.26

Toate sursele afirmă că gospodăria Gülen a fost una liniștită. Asta nu înseamnă că nu au existat discuții între membrii familiei. Alp Aslandoğan, directorul executiv al unui ONG afiliat Mișcării Hizmet, a menționat cum, într-una dintre discuțiile sale, Gülen și-a amintit din copilăria sa doar o singură discuție în contradictoriu între mama și tatăl său - când mama sa a plecat la piață fără să-l informeze pe Ramiz. În general, în viața la țară de la jumătatea secolului al XX-lea, femeile s-au ocupat de chestiunile domestice, dar patriarhia a predominat în public. Aslandoğan a mai amintit o poveste pe care Fethullah a povestit-o despre cum femeile din gospodăria Gülen se zbăteau, ba chiar impuneau, armonia în familie. O dată, când Ramiz începuse să se arate supărat pe soția sa, bunica lui Gülen, Munise, i-a spus fiului său Ramiz: „Dacă spui un singur cuvânt urât, o cerți sau nu ai încredere în fiica mea, nu-ți binecuvântez laptele meu”. Acest avertisment, potrivit lui Aslandoğan, a făcut referire la un hadis - sau vorbă a Profetului și a Companionilor săi. Acesta spune:

Un om a venit la Profet și a spus: „Mesager al lui Dumnezeu! Cine este cel mai demn de prietenia mea?” Profetul (pacea fie asupra sa) a spus:„Mama ta”. Bărbatul a întrebat:„Apoi cine?” Profetul a spus:„Apoi mama ta”. Omul a întrebat din nou: „Apoi cine?” Profetul a spus: „Apoi mama ta”.27

Ideea era suficient de clară - mamele (și femeile în general) meritau respectul. Aslandoğan a tras următoarea concluzie cu privire la dinamica din familia Gülen: „Acest incident a apărut din cauza unei simple aluzii la un cuvânt dur. Membrii familiei lui Hogeaefendi erau respectuoși unul cu altul. Și-au oferit demnitate unul altuia”.28 Sau cum a spus sora mai mare a lui Gülen, Nurhayat: „eram o familie fericită”.29

Este posibil ca familia Gülen să fi fost fericită și să fie bine privită în regiune, dar nu era nici pe departe bogată. De obicei, era suficientă mâncare, dar rareori prea mult. Totuși, casa lor a fost frecvent gazdă atât pentru familia extinsă, cât și pentru cărturari. Aparent, Ramiz avea o reputație solidă în întreaga provincie Erzurum, atât ca învățat, cât și ca un om cu principii morale. Există multe povești care demonstrează principiile morale ale lui Ramiz. Una dintre ele, de exemplu, povestește că Ramiz lega gurile animalelor sale în timp ce le ducea la păscut, astfel încât să nu mănânce boabele sau iarba vecinilor săi, pe când se plimbau prin câmpurile din jurul orașului Korucuk și Alvar.30 Ca învățat, Gülen a povestit despre tatăl său într-un interviu că:

Deși a crescut într-un sat mic, înconjurat de sărăcie materială, lipsuri și secetă... [tatăl meu avea reputația unui om care] părea să fi primit o educație regală”... [Avea] o minte agilă care a ieșit la iveală prin subtilități... Tatăl meu își înfrumuseța constant comentariile cu observații spirituale pe care le auzise sau le inventase, [dar]... m-a impresionat faptul că niciodată nu depășea limita lucrurilor care erau cuviincioase. Nici dragostea, nici furia lui nu au depășit această limită. El a fost legat extrem de mult de Companionii Profetului și mi-a insuflat mie, dar și fraților mei, această dragoste față de ei.31

Slujba lui Ramiz era să slujească în postul în care a fost numit de către stat - să conducă rugăciunile, să predice și (în limitele legii) să predea. El a slujit la Korucuk până în 1949 - când Fethullah avea 11 ani. După aceea a fost numit imam în Alvar - un sat din apropiere. Această numire s-a încheiat destul de brusc cândva la începutul anilor ’50. După un scurt serviciu în Çiçekli - un alt sat de pe Valea Pasinler, Ramiz a fost numit în 1956 ca imam în Erzurum. El a trăit acolo tot restul vieții - cu vizite ocazionale pentru a-și vedea fiul, care vor fi descrise la momentul potrivit.

Mama lui Gülen, Refia, a fost subiectul unei biografii ce a fost scrisă recent.32 Acea carte a fost scrisă în parte pentru a contracara interpretările greșite despre originile ei, inclusiv acuzația că era evreică (ceea ce ar explica celor cu înclinații spre teorii ale conspirației de ce fiul ei are o atitudine prietenoasă cu Israel și căuta să construiască punți între musulmani și evrei). De fapt, Refia s-a născut în 1913, în satul Sığırlı, din provincia Erzurum. Era cea mai mică fiică a mamei sale, Hatice, și a tatălui, Seyid Ahmet - o familie cu moștenire bogată în regiune. Căsătoria dintre Refia și Ramiz a fost aranjată de familiile lor - de departe cel mai comun mod în regiunea Erzurum de atunci și, în multe cazuri, chiar și în zilele noastre. Căsătoria lor a avut loc în 1935, după o logodnă de trei ani. Cuplul a avut unsprezece copii, dintre care opt au trăit până la vârsta adultă. Au fost șase băieți. Fethullah era cel mai mare, iar frații săi mai mici erau Seyfullah/Sıbgatullah (n. 1942, d. 2014), Mesih (n. 1944), Hasbi (n. 1946, d. 2012), Salih (n. 1949) și Kutbettin (b. 1955). Au fost două surori: Nurhayat (n. 1936) și Fazilet (n. 1951).

O poză cu Refia Gülen din anii '80 o arată cu ochii îndreptați în jos în timp ce tricotează. Fethullah a moștenit nasul larg și fruntea mamei sale. În imagine, Refia poartă o eșarfă albă care îi curge pe umeri. De asemenea, poartă două inele - unul pe fiecare mână. O carte de rugăciuni uzată sau un mic Coran stă pe un raft în spatele ei. Fața ei este ridată, sprâncenele-i sunt grele, iar ea pare să se concentreze profund. La fel ca fiul ei, Refia a pus pietatea deasupra politicii. A fost prima care l-a învățat pe fiul său să se roage și, de fapt, a fost și primul profesor de Coran al fiului ei. Nu s-a limitat, totuși, să își învețe doar familia. Gülen explică: „Ea a învățat Coranul pe toate femeile din sat și pe mine, într-un moment în care chiar și citirea acestuia era dificilă”.33 Ca să fie clar, Refia Gülen s-a angajat în nesu- punere civică. Folosirea limbii arabe a fost interzisă. Ar fi putut fi arestată și trimisă la închisoare. A strânge un grup de femei pentru a studia împreună a crescut acest risc. Cu toate acestea, credința a contat mai mult decât o politică nedreaptă.

După cum se știe, învățarea Coranului implica recitarea lui. Într-un interviu, Refia și-a amintit că Fethullah a început să învețe să recite cu ajutorul ei la vârsta de 4 ani și a terminat recitarea Coranului în aproximativ o lună. Ocazia a fost sărbătorită drept „primul său hatim”. Familia Gülen a organizat un ospăț pentru oamenii din sat, iar Gülen își amintește că unii invitați i-au spus că aceasta este „ziua nunții sale”. Deloc surprinzător, își amintește că fost rușinat de această remarcă. De asemenea, își amintește că a plâns. Aceasta este cu siguranță o amintire timpurie pentru ca un copil să și-o amintească. Însă, într-un interviu pe care l-am realizat cu el în 2018, Gülen își amintea limpede acea zi. O astfel de amprentă asupra sa sugerează că Gülen a cunoscut de la o vârstă fragedă o tensiune între evlavie și recunoașterea publică. Acea tensiune care va ieși la iveală în multe feluri, de-a lungul vieții sale. În principal, acest episod sugerează că educația (astfel privită în general) a fost importantă pentru principalele persoane din viața tânărului Gülen - părinții săi. Puținele cărți din gospodărie, își amintea Gülen, erau „fie deteriorate sau rupte de cât de des erau citite”. 34

În mod firesc, Refia Gülen îndeplinea și alte sarcini care țineau de faptul că era mamă. Fiica ei, Nurhayat, care era cu doi ani mai mare decât Fethullah, a descris o zi obișnuită din gospodăria Gülen, în anii 1940:

Mama mă trezea pe mine și pe Hogeaefendi la 3:30 sau 4 dimineața pentru a ne face rugăciunea. Apoi începea să ne învețe Coranul, deși dimineața nu prea avea mult timp pentru că trebuia să gătească, să facă curat, să spele rufe. A muncit foarte mult. Nu am refuzat-o niciodată, dacă ea ne cerea să facem ceva. Uneori, în casă erau douăzeci și cinci de oameni - întreaga noastră familie - unchi, mătuși, copii și 4 sau 5 hoge aflați în vizită. Hogeaefendi vorbea și discuta mereu cu oaspeții noștri. El nu se juca. De la hoge, el a învățat despre profeți - modul în care islamul s-a răspândit. Apoi venea să-i spună acele povești bunicii mele, care plângea foarte mult. Îi spuneam: „[Fethullah] - de ce o faci să plângă atât de mult?” Se ducea la moschee cu adulții. Noaptea, atunci mama ne învăța mai multe despre Coran, iar tatăl meu preda lecții mai detaliate.35 Pe scurt, Refia era ocupată, iar gospodăria Gülen a fost una organizată în jurul rugăciunii și învățării.

Nu totul era muncă. Familia era afectuoasă. Într-o reflecție publicată în 2005, se manifestă o parte din experiența lui Gülen cu propria sa mamă: Dacă există cineva care ne îmbrățișează, ne dezmiardă, ne sărută și ne mângâie, care ne alină sentimentele de tristețe și decepție, care împarte cu noi grijile noastre, care preferă să mâncăm în locul ei, să fim îmbrăcați bine în loc să fie ea, care simte foamea sau săturarea când suntem flămânzi sau sătui, care trece prin greutăți de neimaginat... pentru fericirea și bucuria noastră, care ne arată calea pentru dezvoltarea corpului nostru, consolidarea voinței noastre, pentru ca inteligența noastră să devină ascuțită și perspicace, pentru ca orizonturile noastre să fie orientate spre Viața de Apoi - o persoană care face toate acestea fără a aștepta, în mod deschis sau ascuns, nimic în schimb - acea persoană nu este alta decât mama noastră.36

Aceste descrieri pline de viață ale afecțiunii fizice, empatiei materne și încurajării intelectuale, fizice și spirituale - caracterizează bine ceea ce știm despre primele legături ale lui Gülen cu mama sa. Cei doi au rămas apropiați de-a lungul vieții ei. După ce Ramiz a murit, în 1974, Refia s-a mutat în Izmir, unde predica Fethullah. Fiul ei o vizita frecvent acolo, iar, pe perioada verii, el mergea în Erzurum să o viziteze. Refia se mândrea cu fiul ei, care devenea din ce în ce mai celebru. Ea a trăit până la vârsta de 80 de ani și a murit pe 28 iunie 1993. Este înmormântată aproape de locul unde predica fiul ei, pe un teren pe care el l-a vizitat ultima dată înainte de a pleca din Turcia în 1999, în cimitirul Karșıyaka, aflat la înălțime, pe un deal deasupra Izmirului.

Fethullah a trăit cu familia sa nucleară doar până la 14 sau 15 ani - când s-a mutat să studieze permanent în diverse medrese (școli teologice) și cu diverși mentori sufiști - despre care voi vorbi mai pe scurt. În timp ce acasă, treburile gospodărești, mesele, ospitalitatea și conversația au marcat viața tânărului Gülen. Dar o constantă în experiența sa a fost muzica psalmodierea Coranulunui - în rugăciuni și recitări. Când a plecat de acasă sau la scurt timp după aceea, el a devenit hafiz sau cineva care a memorat întregul Coran. O astfel de memorare s-a întâmplat în parte prin psalmodiere. Pe scurt, Coranul este cântat - printr-o repetiție cadențată, melismatică a poeziei și prozei textului. Mulți au spus că muzica este „limbaj universal”. Puterea Coranului în islam - și are o putere extra- ordinară - se datorează în parte modului în care se bazează pe această putere universală a muzicii (mai ales având în vedere că alte tipuri de muzică nu sunt deseori întâlnite în cultul islamic). Astfel, mai precis, Fethullah Gülen a crescut cu o educație muzicală și poetică, prin studiul Coranului. Aceasta este o educație de un alt fel față de raționamentele matematice sau instrumentale. Ca adult, Gülen a scris despre Coran următoarele:

Fiecare cuvânt este orientat către latifatu’r-Rabbaniyah, ori „inteligența sau capacitățile spirituale”, care pot percepe direct realitățile spirituale pe care mintea nu le poate înțelege. Aceste capacități includ qalb (capacitatea spirituală a „inimii”), sır (capacitatea „secretului” - facultatea spirituală care este mai subtilă decât „inima”), khafi (intimul - facultatea care este mai subtilă decât „secretul”) și akhfa (mai intimă - cea mai subtilă facultate). Aceste subtilități sunt ținta reală a cuvintelor exprimate. Dacă cuvintele provoacă orice tip de contradicție sau variație în înțeles între aceste subtilități, aceasta indică un neajuns al cuvintelor. În timp ce își mențin diferite grade de deficiență, există o astfel de deficiență în aproape toate declarațiile oamenilor. Însă Coranul este superior și scutit de astfel de deficiențe.37

Fără îndoială, este dificil pentru mulți dintre cei care au crescut cu rațiune științifică să înțeleagă o astfel de afirmație. O modalitate simplă (și deficitară) de a explica este că adevărul Coranului este ca adevărul muzicii - și a fost acel tip de adevăr pe care Gülen l-a învățat pentru prima dată de la familia sa.

Nu numai psalmodierea Coranului a umplut atmosfera cu muzică în gospodăria Gülen. Nurhayat își amintește că mama ei nu cânta des, „pentru că nu voia să fim răsfățați”. Acest lucru spune ceva despre valoarea pusă pe frumusețea muzicală în gospodărie. Însă, Nurhayat își amintește că obișnuia să cânte împreună cu Fethullah și fratele său Sıbgatullah „cântecul mâncărurilor”. Acest cântecel - pe care Nurhayat mi l-a cântat când am vizitat-o în 2015, iar Fethullah mi l-a recitat când l-am intervievat în 2018, i-a învățat pe copii numele a diverse lucruri comestibile, de la pâine la roșii, într-o sărbătoare a abundenței. Auzind-o pe Nurhayat cântând cântecul cu vocea ei îmbătrânită și, în timp ce își amintea cântându-l alături de frații ei pe când era o fetiță, am început amândoi să plângem. Și Fethullah a devenit sentimental când am amintit de melodie, de sora lui și fratele său decedat.

Deși cântecul sărbătorea abundența, de fapt, în casa Gülen, farfuriile la cină erau simple. „Nimeni nu putea fi pretențios”, a spus Nurhayat. În ceea ce privește cântecul, Nurhayat a remarcat ca vocea ei și a lui Fethulhah sunau armonios împreună. De asemenea, își amintește că Fethullah i-a spus odată fratelui său mai mic, Sıbgatullah, când a încercat să se alăture cântărilor lui Fethullah și Nurhayat: „Vocea ta nu se împletește prea bine cu a noastră”.38 Poate că Sıbgatullah cu adevărat nu avea voce. Poate că Fethullah avea standarde înalte. Dar ideea este pur și simplu aceasta: prin mai multe mijloace, de la mai multe generații, tânărul Fethullah a învățat să crească într-o familie fericită. Educația lui mai formală, oarecum în contrast, nu i-a dezvoltat anumite abilități pe care ulterior le va pune în valoare. Abia când a părăsit Erzurum, a ajuns să realizeze cât de adâncă era moștenirea lui și cât de limitată era mentalitatea provincială și patriarhală în care fusese educat. Ar putea ieși ceva bun din Erzurum?

Părinții

Postări recente

Comments

Cumpărați Cărțile lui Fethullah Gulen

Politica de retur