NAFS (SUFLETUL)
Sufletul (an-nafs) reprezintă o substanță, care în esență este liberă de materie, dar care este în strânsă legătură cu aceasta, în ceea ce privește actele și funcțiile sale; este originea sau esența a ceva sau a eului său. Au existat persoane care au folosit conceptul fie cu sensul de spirit, inimă sau trup, fie cu sensul de pofte sau cu sensul de mecanism prin care Satana pătrunde în oameni. A fost folosit chiar și cu sensul de rațiune. În terminologia religioasă, an-nafs, sau sufletul, reprezintă originea sau centrul anumitor stări sau facultăți, cum ar fi poftele, mânia, reaua voință, ranchiuna, ura și enervarea și de asemenea, este un mecanism care poate fi transformat, schimbat și curățat și care este conectat la corporalitatea umană.
Sufletul menține o legătură constantă și trăită între trup și spirit. Prin intermediul acestei conexiuni, oamenii primesc, recunosc și disting percepțiile lor senzoriale exterioare și interioare și trec dincolo de tărâmul corporal în lumi metafizice. De asemenea, prin intermediul acestei legături, orice stare, experiență sau dar care apare în spirit își lasă amprenta asupra corpului și îl face să se miște într-o anumită direcție. Așa cum orice influență asupra spiritului se face simțită asupra corpului, tot așa orice stare și efect asupra corpului se arată la orizontul spiritului.
De exemplu, dacă te gândești la ceva care îți produce greață, e posibil să vomiți. Anumite evenimente care ating spiritul și stârnesc suferință pot provoca afecțiuni fizice pe care le numim boli psihosomatice. Reacția pe care simțul gustului o are atunci când pomenim alimente dulci, acre sau amare reprezintă același tip de amprentă. Pe scurt, între spirit și trup există o legătură interactivă continuă. Asemănător, concepțiile rele și manierele și acțiunile neplăcute își lasă amprenta nu numai asupra trupului, ci și a spiritului, în timp ce gândurile și considerațiile plăcute și planurile și proiectele care sunt plăcute în fața lui Dumnezeu Cel Atotputernic și menționarea Ființei Divine cu inima și cu glasul, toate produc dezvoltare și bucurie în spirit. Adesea, indiferent dacă suntem conștienți sau nu, se întâmplă ca această stare să dobândească un fel de luminozitate și să înconjoare întregul orizont al spiritului prin intermediul intelectului spiritual. Ea trezește „secretul” și începe să se manifeste în profunzimile metafizice ale existenței umane în diferite moduri. De asemenea, ori de câte ori corpul își arată supunerea față de Adevărul Suprem, prin actele de închinare și ascultare, și trăiește în conformitate cu scopul existenței sale, intensificându-și credința prin închinare sau acte religioase și încununându-și închinarea cu excelență și conștientizarea omniprezenței lui Dumnezeu, spiritul începe să simtă adierile marii fericiri și bucurii. Speranța și așteptarea dau naștere dorinței pentru Dumnezeu, Adevărul Suprem, iar actele care conduc la conștiința și teama față de El dau naștere unor sentimente de respect, stăpânire de sine și stare de veghe a spiritului. Drept urmare, asemenea mărilor care se vaporizează pentru a se ridica și forma norii, asemenea norilor care se transformă în ploaie pe pământ, asemenea ploii care se transformă în râuri și torenți care se varsă în mare, tot așa între trup și spirit apar curenți continui.
Având în vedere modul în care spiritul și trupul se influențează reciproc, există posibilitatea ca oamenii fie să decadă la cel mai jos nivel, ca urmare a faptului că sunt învinși de corporalitatea lor, fie să se înalte la desăvârșirea umană și la cel mai înalt nivel, cu ajutorul lui Dumnezeu și datorită îngăduinței Lui, acționând în jurul orbitei gândirii, credinței și conștientizării islamice. Astfel, ceea ce numim „călătorie spirituală” este una dintre modalitățile importante de a înainta și de a ajunge la Adevărul Suprem și de a fi o ființă umană desăvârșită.
Toate aceste legături, influențe, amprente și călătorii reciproce și continue au loc în sufletul omului. Busola sufletului smerit este credința, calea sau direcția pe care trebuie să o urmeze este islamul, căpitanul sau îndrumătorul este Profetul Mahomed, Maestrul creațiunii, pacea și binecuvântările fie asupra lui, iar pentru a înainta pe această cale este nevoie de reflectare și pomenirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în natura sufletului, există și anumite caracteristici dăunătoare. Dacă el nu a fost curățit și cizelat, cu siguranță că semnificațiile, concepțiile, informațiile, cunoașterea lui Dumnezeu și amintirile și reflecțiile care călătoresc între spirit și suflet vor avea de suferit de-a lungul călătoriei, uneori chiar grav. Astfel de turbulențe și prăbușiri se află în strânsă legătură cu anumiți alți factori, care își au originea chiar în oameni. Uneori sunt provocate de păcate, nepăsare și neglijență; uneori „vâltorile de contracție”[1] sau „spasmele” temporare interferează cu funcționarea corespunzătoare a busolei; uneori din cauza anumitor distracții și plăceri carnale, se pierde direcția; și uneori au loc din cauza faptului că nu suntem conștienți de faptul că anumite acțiuni sunt contrare călătoriei și din cauza faptului că suntem mândri de faptele bune pe care le-am făcut. În cazul în care călătorii consideră că aceste lucruri se aseamănă unor virusuri, care pot duce la dispariția sufletului și se depărtează de ele și dacă depun eforturi serioase pentru a fi curățați printr-o revărsare a căinței și pocăinței atunci când, din întâmplare, au fost expuși la ele, atunci acestora le va schimba Allah faptele rele cu fapte bune (25:70). Adică, El le va schimba facultățile care permit faptele rele în facultăți care permit fapte virtuoase.
În pofida caracteristicilor sale satanice precum trufia, aroganța, egoismul, gelozia, nedreptatea și vrăjmășia, care frâng aripile spiritului, sufletul are un potențial fundamental atât de important și de valoros, care îl înalță, pentru a fi în tovărășia spiritului. Condiția este să înțeleagă că funcția sa esențială, așa cum i-o cere poziția în care se află, este de a deveni o unitate de măsură pentru a-L recunoaște pe Dumnezeu – abandonând astfel aroganța și pretențiile auto-asertive și de preamărire a sinelui; atât timp cât se îndreaptă către Dumnezeu în închinare și rugăciune și caută adăpost în El de potențialele rele din natura sa, urmând inima și spiritul pe drumul spre a ajunge la Dumnezeu, atunci sufletul poate înainta către cel mai înalt nivel, împreună cu tovarășii săi, inima și spiritul.
Într-adevăr, pentru oameni, sufletul are o importanță colosală, pentru că menține o tensiune metafizică. El (sufletul) este asemenea unui resort principal care le permite să treacă de la stadiul de a fi doar potențial uman la adevărata umanitate. Acest lucru îi ține continuu ocupați, fără a le permite să se odihnească. Intensifică hotărârea oamenilor de a combate caracteristicile negative, iar pe cei care au o minte ageră, îi pune la treabă. Când, în sfârșit, natura umană a ajung la gradul de maturitate destinat creării ei, sufletul devine slujitorul regelui existenței umane – inima – și adoptă o atitudine, ce simte nevoia de a avertiza din când în când: „Nu fi mândru, regele meu! Dumnezeu există, iar El este mai măreț decât tine!” Putem numi sufletul care a ajuns în acest punct al maturității, după ce a trecut prin procesele de șlefuire, „sufletul curat și crescut în puritate”, așa cum se menționează și în următoarele versete: „Şi pe suflet şi pe ceea ce l‑a plăsmuit/ Şi i‑a insuflat lui nelegiuirea sa şi evlavia sa!/ Izbândeşte cel care‑l curăţeşte” (91:7-9).
Indiferent de cum îl numim, sufletul curățit reprezintă dublul spiritului, care încearcă fără încetare să se țină departe de rău și care înaintează spre bine, până când, în cele din urmă, ajunge într-un punct în care își abandonează misiunea de bază – adică să fie un mecanism puternic cu aspecte negative pentru auto-curățire și desăvârșire umană – în schimbul emoțiilor, sensibilității excesive și alte comportamente umane. În timpul care i-a mai rămas, își petrece viața în compania și în serviciul spiritului.
Am încercat să explicăm în detaliu etapele acestei călătorii a sufletului, pe care sufiții le experimentează în călătoria lor spirituală, sub titlurile Sufletul carnal, care poruncește răul, Sufletul care se condamnă pe sine sau care se învinuiește, Sufletul care primește inspirație, Sufletul Liniștit, Sufletul care își găsește plăcerea în Dumnezeu (și în felul în care El îl tratează), Sufletul plăcut lui Dumnezeu și Sufletul Desăvârșit sau Sufletul Curat sau Sufletul Nevinovat.[2] Pe măsură ce sufletul urcă aceste trepte, vălurile întunericului care acoperă natura umană se rup unul după altul. În funcție de nivelul fiecăruia, razele spiritualității încep să strălucească asupra întregii ființe umane, iar inițiatul sau călătorul crede că plutește în orizonturile înalte ale dimensiunilor interioare, imateriale ale existenței.
Toate aceste etape menționate anterior au câte un dar, o plăcere, un orizont, un mod de expresivitate și o percepție proprie. Uneori, îndrumătorul le arată inițiaților stadiul în care se află, iar alteori, inițiații receptivi, care se supraveghează și care sunt conștienți de ei înșiși și sunt atenți la vocea spiritelor lor, sunt informați despre stadiul lor într-un mod special.
Chiar dacă, în principal, caracteristica sufletului este aceea de a porunci răul, atunci când trece printr-un proces sigur de șlefuire și este îndreptat către ascultarea de Domnul său, poate fi transformat într-o sursă de lumină strălucitoare, așa cum luna plină primește lumina de la soare. Dacă, pe de altă parte, nu este șlefuit, ceața și aburul poftelor îi invadează orizontul și ajunge în rătăcire, influențat de gândurile și considerațiile trupești, devenind atât de orb încât nu poate vedea ce se află în dimensiunea transcendentală a existenței. Apoi, sufletul nu poate merge în continuare în tovărășia spiritului și devine o mlaștină a răului în natura umană, în conformitate cu aspectele naturii sale, care este predispusă să facă răul. Folosindu-se de anumite puncte slabe ale stăpânului său, sufletul îl atacă din mai multe direcții și – Dumnezeu să ne ferească – îl poate doborî cu o singură lovitură. Rugăciunea de iertare și rugăciunea în mod obișnuit către Dumnezeu sunt mijloace importante de apărare împotriva unor astfel de atacuri; mustrările care au un loc important în călătoria spirituală, se aseamănă cu cererile adresate lui Dumnezeu pentru a primi ocrotirea divină și urmând calea Mesagerului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, reprezintă un adăpost de încredere. Mai mult, consumul limitat la nevoile umane absolut esențiale, reducerea la tăcere a sufletului, prin faptul că ești mulțumit de plăcerile permise și avertizarea fără încetare a sufletului în fața dorințelor și poftelor interzise reprezintă alte metode a-l ține sub control strict.
***
Practic, sufletul este una dintre facultățile cu care oamenii au fost înzestrați. Oamenii pot valorifica foarte mult facultățile care le-au fost încredințate, cu condiția să le folosească în scopul stabilit de Creator. De exemplu, ochii sunt ferestre prin care poți vedea lucruri în raza lor de acțiune; urechile sunt receptori și transmițători care primesc și transmit către creier sunete și voci la diferite lungimi de undă; limba este un inspector al nenumăratelor gusturi și un tălmaci al gândurilor și sentimentelor. Dacă ochii sunt obișnuiți să vadă lucruri care sunt permise din punct de vedere religios, dacă urechile sunt închise pentru voci și sunete rele și dăunătoare, în timp ce le transmit pe cele bune și dacă limba trezește sentimente de reflecție și mulțumire față de nenumăratele recompense dăruite de Dumnezeu Cel Atotputernic și dacă, de asemenea, acționează conform scopului Divin care i-a fost încredințat – atunci, la nivel individual și colectiv, aceste organe devin aripi pentru ca ființele umane să se înalțe la desăvârșirea umană. Dar dacă, dimpotrivă, ochii se ocupă cu acele lucruri pe care Religia le condamnă ca fiind nocive sau urâte, lăsându-se astfel pradă rătăcirii; dacă urechile funcționează asemeni unei rețele de telefonie pentru vicii, primind și transmițând ceea ce Religia interzice; iar dacă limba este legată de gusturile pe care le recunoaște și uită care este datoria ei, atunci aripile inimii sunt frânte, iar spiritul devine ca acidul turnat în ochi.
În ceea ce privește îndatoririle și îndeplinirea corespunzătoare sau neîndeplinirea lor, sufletul este asemănător cu facultățile mai sus menționate. Dacă sufletul este curățit și nu acționează ca o linie telefonică, la capătul căreia se află Satana, chiar dacă prin natura sa primordială este asemenea unei reptile târâtoare, va deveni ca un porumbel ce zboară deasupra noastră, ca și cum s-ar fi transformat în mod misterios. Dumnezeu Cel Atotputernic îl laudă: „Jur pe sufletul care singur se învinuiește!” (75:2). Dacă înaintează cu doi pași, va simți adierile aprecierii: „O, tu suflet liniștit! Întoarce-te la Domnul tău mulțumit și împăcat” (89:27-28) și se va așeza confortabil lângă spirit.
Astfel, această substanță cu un caracter dur, mai periculoasă decât șerpii și scorpionii, descrisă în Coran astfel „căci sufletul este înclinat către rău” (12:53) - cerându-i lui Dumnezeu iertare, conștientizând păcatele, evitând greșelile, încercând să se țină departe de necredință, ipocrizie, viciu și deviere, tremurând la gândul că favorurile pe care le primește atunci când se află într-o stare bună ar putea să o ducă la pierzare și, într-o nouă încercare, încercând să ajungă la curățire prin conștientizarea propriei necurățiri, această substanță primordială cu natură dură și care poruncește răul, se poate înălța sus și se poate apropia de ființele cerești. Sufletul aflat la acest nivel, pe care filosofii îl numesc „eul sau sufletul gânditor” și pe care Coranul îl descrie drept „sufletul liniștit”, a devenit o ființă pământească capabilă să se înalțe la orizontul inimii și spiritului și care are o purtare angelică, începe să găsească plăcere în atribuțiile religioase, care nu îi plăceau înainte și pe care îi era greu să le îndeplinească. Lucrurile pe care le-a considerat amare până în acest moment au devenit dulci și, odată cu atingerea acestei stări, norul de praf și abur de deasupra intelectului spiritual și secretul care a fost produs de corporalitate au fost complet îndepărtate. Lucrurile și evenimentele îi apar diferit și când în când, experimentează stări de extaz, auzind chemarea Lui în fiecare lucru și eveniment și crezând că se află printre ființele spirituale pure cu mare bucurie.
Vine o vreme când rațiunea devine asemenea inimii, iar roadele ei capătă culoarea intelectului spiritual. Un inițiat cu un asemenea nivel de rațiune rămâne înmărmurit în fața lui Dumnezeu și înaintează plin de modestie; uneori, se entuziasmează atunci când observă revărsările darurilor divine. Inima bate „Doamne! Doamne!” în ritmul suflării rațiunii care rostește: „„O, Cel Atot-Iertător! O, Cel ce învăluie (păcatele și lipsurile slujitorilor Săi)!”. Inițiații care au un asemenea nivel de rațiune, aud întreaga creațiune menționându-L pe Dumnezeu prin Numele Lui, iar suflarea lor este plină de El. În timp ce, pe de o parte, primesc semnale dinspre orizontul intelectului spiritual, trezindu-i către lumile de dincolo, pe de altă parte, sunt îngrijorați că nu vor mai primi darurile și că între ei și Sursa acestor daruri, pot apărea obstacole neprevăzute, făcându-i să se întoarcă la El mai des și mai profund și recunoscând că toate lucrurile bune sunt de la El.
Râvna pe care o simt este zelul inimii, iar durerile pe care le suferă sunt durerile celor care se căiesc cu sinceritate. În timp ce își privesc trecutul cu repulsie, ei sunt readuși la viață și înviorați cu speranța unui viitor mai strălucitor și cu speranța că își vor putea repara greșelile din trecut cu ocazii viitoare. Încearcă să își umple golul din trecut cu suspine și gemete, rostite din inimă, și cu reflecție și amintire. În timp ce alții sunt ocupați, ducând o viață liniștită, crezând că deja au trăit așa înainte, ei încearcă să facă ceea ce este bine pe drumul către Dumnezeu.
Astfel de oameni se simt mereu în prezența Domnului. Ei stau în fața Lui înfricoșați, se închină în fața Lui cu cea mai mare modestie, se prosternează înaintea Lui cu cea mai mare umilință și stau înaintea Lui în autocontrol. Ei înaintează, deținând cel mai înalt nivel de venerație și cu atenție deosebită și încearcă să împlinească ceea ce se cere, atunci când rațiunea se întovărășește cu inima. Ei se cutremură de înfricoșare în timp ce se gândesc la El, în ei suflă mila Lui cu reflectarea și amintirea Lui; ei își concentrează observațiile pe aprofundarea cunoașterii despre El, aducând noi descoperiri, iar ochii le sclipesc de nerăbdarea de a se reuni cu Cel Preaiubit. Nu își uită defectele, care nu sunt în concordanță cu slujirea față de Dumnezeu și pe care le consideră asemenea unei prăpastii între ei și Domnul lor; ei Îl roagă, zicând: „Nu mă lăsa în seama mea, nici măcar o clipă!”
Acum ei s-au îndepărtat de Satana, dar întăresc și barierele pe care le-au pus înaintea inimii lor, pentru ca Satana să nu poată intra și continuă să ridice altele noi. Ori de câte ori își amintesc de Satana, parcă s-ar afla înconjurați de tâlhari și caută adăpost la Dumnezeu, rostind: „Doamne, eu caut scăpare la Tine împotriva ispitelor șeitanilor; Și eu caut scăpare la Tine, Doamne, pentru ca ei să nu se apropie de mine!” (23:97-98).
Ei nu se bazează niciodată pe ei înșiși, pe munca lor sau pe faptele lor; nu își aprobă actele și le tratează cu dispreț. Sunt mereu tulburați și tremură ca un copac într-o furtună de îngrijorare că ipocrizia și nădejdea că ceilalți îi vor accepta și aprecia au găsit și găsesc o cale de a ajunge chiar și la faptele lor cele mai bune. Aceste considerații îi urmăresc fără încetare pe tot parcursul călătoriei, până când în cele din urmă sufletul este primit și i se spune: „O, tu suflet liniștit! Întoarce-te la Domnul tău mulțumit și împăcat. Și intră între robii Mei. Și intră în Raiul Meu!” (89: 27–30); cei care au renunțat la jumătatea drumului suspină și regretă profund: „Ce bine ar fi fost, dacă aș fi făcut mai înainte [fapte bune] pentru viața mea!” (89:24). Ei sunt onorați cu o răsplată neașteptată în Viața de Apoi și sunt favorizați cu multe daruri diferite, venite dinspre orizontul inimii.
Ei sunt tratați astfel pentru că au trăit o viață de austeritate, fără a se lăsa înșelați de plăcerile lumești și au înaintat spre orizontul păcii inimii, mulțumirii spirituale și supunerii față de Dumnezeu. S-au simțit obligați să înainteze astfel, conștienți de neputința, starea de sărăcăcie și de nevoia lor absolută de El. Ei au înaintat și au fost răsplătiți cu bogăția Sa specială. Au auzit multe lucruri pe care alte urechi nu le-au putut auzi și au văzut multe lucruri pe care alți ochi nu le-au putut vedea; ei au simțit cum cea mai respectată dintre creaturi – omenirea - a fost creată din lut reavăn, cum materia s-a înălțat aproape nivelul spiritului și cum sufletul care poruncește răul s-a transformat în suflet liniștit. Având plăcerea de a urmări chipul zâmbitor al destinului lor, ei au trecut dincolo de spațiu în spațiu, înspre Cel Preaiubit în interiorul corporalității, până la punctul în care invizibilul devine vizibil.
Perspectiva exigenților oameni ai adevărului și înțelepciunii asupra sufletului este aceeași cu perspectiva pe care am încercat să o explicăm până acum. Dacă așa a vrut Stăpânul tuturor, atunci nimeni și nimic nu poate face altfel. Dacă El a îmbrăcat inexistența în matricea existenței, oare de ce ar trebui să ne mirăm că „nimic” este „totul”? Dacă El vrea, poate transforma un strop de apă într-o mare, o particulă minusculă în soare, poate să manifeste mii de exemple de existență în inexistență și să dăruiască regate celor care nu au nici unul.
O, Doamne! Îți cer un suflet care găsește plăcere în Tine, care crede în întâlnirea cu Tine, care se supune legilor Tale și care găsește plăcere în bunătățile Tale. Și revarsă binecuvântări și pace asupra celui mai desăvârșit și deplin dintre spirite, profetul nostru Mohamed și iubitul Tău, și asupra Familiei și Companionilor săi, pe care îi iubești!
[1] În terminologia sufită, termenul „contracție” (qabd) este folosit pentru a arată că legătura dintre individ și sursa darurilor și a strălucirii sale spirituale a fost întreruptă pentru o anumită perioadă. Acest lucru provoacă suferință, omul suferind de obstrucție sau blocaj spiritual. Pentru informații suplimentare, vezi Culmile de smarald ale inimii – Concepte cheie în practicarea sufismului, vol. 1. [2] Vezi Fethullah Gülen, Culmile de smarald ale inimii – Concepte cheie în practicarea sufismului, vol. 2.
留言