M. Fethullah Gulen
Muhasaba (Autocriticismul sau Autointerogația)
Muhasaba înseamnă literalmente judecată, reglarea socotelilor și autointerogație. În context spiritual, denotă că un credincios își analizează constant faptele și gândurile, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru binele pe care Dumnezeu i-a permis să îl facă, și că încearcă să își șteargă păcatele și abaterile implorându-l pe Dumnezeu pentru iertare și corectarea erorilor și păcatelor prin căință și remușcare. Muhasaba este o încercare foarte importantă și serioasă de a afirma loialitatea unei persoane față de Dumnezeu.
Este consemnat de Muhyid-Din ibnu’l-‘Arabi[1], autor al al-Futuhatu’l-Makkiya (Cucerirea Meccăi), că în timpul secolelor timpurii ale Islamului, credincioșii fie își scriau, fie memorau acțiunile, gândurile și cuvintele zilnice, apoi le analizau și se criticau pentru orice rău sau păcat ar fi comis. Făceau asta pentru a se proteja de furtunile de vanitate și de vârtejurile mândriei de sine. Îi cereau iertare lui Dumnezeu după această autoanaliză, și se căiau sincer, astfel încât să fie protejați de erori sau abateri viitoare. Apoi se epuizau mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru acțiunile merituoase sau pentru cuvintele pe care cel Atotputernic le-a creat prin ei.
Autocriticismul ar mai putea fi descris drept căutarea și descoperirea profunzimii interioare și spirituale, și exercitarea efortului necesar, spiritual și intelectual, pentru a atinge valori umane adevărate și pentru a dezvolta sentimente care le încurajează și alimentează. Așa se face distincția între bine și rău, folositor și dăunător, și cum îți păstrezi inima dreaptă. Mai mult decât atât, îi permite credinciosului să evalueze prezentul și să se pregătească pentru viitor. Încă o dată, autocriticismul îi permite credinciosului să repare greșeli trecute și să fie absolvit în ochii lui Dumnezeu, pentru că oferă realizarea constantă a înnoirii sinelui în lumea interioară a fiecăruia. O astfel de stare ne permite să obține o relație trainică cu Dumnezeu, pentru că această relație depinde de abilitatea credinciosului de a trăi o viață spirituală și de a rămâne conștient față de ce se întâmplă în lumea sa interioară. Succesul rezultă în păstrarea naturii celeste ca ființă umană adevărată, cât și în regenerarea continuă a simțurilor și emoțiilor interioare.
Un credincios, în viața sa spirituală de zi cu zi, nu poate fi indiferent față de autocriticism. Pe de-o parte, el sau ea încearcă să reînvie trecutul său distrus prin brize de speranță și milă, suflate de astfel de chemări Divine, precum: Şi căiţi‑vă cu toţii, o, voi dreptcredincioşilor, faţă de Allah (24:30) și Întoarceţi-vă cu căinţă spre Domnul vostru (39:54), care vin din lumile de dincolo și au ecou în conștiința omului. Pe de altă parte, amenințări la fel de înspăimântătoare ca fulgerele și la fel de înălțătoare ca mila sunt incluse în versete precum: O, voi cei care credeţi, fiţi cu frică de Allah! Şi fiecare suflet să bage de seamă ce trimite înainte pentru Ziua de mâine! Şi fiţi cu frică de Allah, căci Allah este bine ştiutor a tot ceea ce faceţi voi! (59:18), îl readuc pe credincios la realitate și îl pun din nou în alertă, pentru a nu comite păcate noi. Într-o astfel de stare, credinciosul este apărat de toate tipurile de rău, ca și cum ar fi în spatele ușilor închise.
Văzând fiecare moment al vieții ca pe un moment de germinație care are loc primăvara, credinciosul caută mereu profunzimi tot mai mari ale spiritului și inimii sale, cu o înțelegere și conștiință care reies din credință. Chiar dacă credinciosul este uneori tras în jos de dimensiunea carnală a ființei sale și dă greș, el sau ea este mereu în alertă, așa cum este menționat în: Aceia care au frică [de Allah], când îi atinge ceva rău din partea lui Şeitan, îşi aduc aminte şi iată cum ei văd [primejdia]. (7:201).
Autocriticismul seamănă cu o lampă în inima credinciosului, o alarmă și un sfetnic bine intenționat în conștiința sa. Fiecare credincios o folosește pentru a distinge între bine și rău, frumos și urât, plăcut și neplăcut de Dumnezeu. Prin ghidarea oferită de acest sfetnic bine intenționat, credinciosul trece peste orice obstacole, indiferent cât de imposibil de depășit ar părea ele, și ajunge la destinația dorită.
Autocriticismul atrage mila și favoarea Divină, ce-i permit credinciosului să se adâncească mai mult în credință și milostenie, pentru a practica Islamul cu succes, și pentru a obține apropierea de Dumnezeu și fericirea eternă. Îl ține pe credincios departe de disperare, care va duce în final la încrederea în propriile acte de slăvire, pentru a fi salvat de la pedeapsa divină în Viața de Apoi.[2]
Criticismul deschide calea către pace spirituală și liniște, dar tot el îl face pe credincios să îi fie teamă de Dumnezeu și de pedeapsa Lui. În inimile celor care se critică pe ei înșiși în mod constant și își cer socoteala pentru faptele lor, acest avertisment profetic își are mereu un ecou: Dacă ai ști ce știu eu, ai râde puțin și ai plânge mult[3]. Autocriticismul, care dă naștere stării de pace, dar și de teamă în inima omului, inspiră în mod constant anxietate în inimile celor care sunt conștienți în totalitate de responsabilitatea grea pe care o simt – anxietate precum cea exprimată prin: Mi-aș dori să fiu un copac tăiat în bucăți.[4]
Autocriticismul îl face pe credincios să simtă mereu stresul și teama exprimate prin: pământul le‑a fost lor prea strâmt, cu toate că el era întins, iar sufletele lor au devenit şi ele prea strâmte (9:118). Versetul: Şi dacă arătaţi sau ascundeţi ceea ce este în sufletele voastre, Allah vă va cere socoteală pentru acest lucru. (2:284) răsună în fiecare celulă a creierului lor, iar ei se vaită spunând lucruri precum: Îmi doresc ca maica mea să nu mă fi născut niciodată![5]
Deși este dificil pentru toată lumea să ajungă la acest nivel de autocriticism, este dificil pentru cei care nu o fac să fie siguri că vor putea trăi astăzi mai bine decât ieri, și mâine mai bine decât azi. Cei care sunt zdrobiți între roțile timpului, a căror zi de azi nu este mai bună decât cea de ieri, nu își pot îndeplini datoriile ce țin de Viața de Apoi cum se cuvine.
Autocriticismul și mustrarea de sine constante arată perfecțiunea credinței unei persoane. Toți cei care își planifică viața pentru a atinge orizontul unei ființe umane perfecte, universale, sunt conștienți de viața aceasta și petrec fiecare moment chinuindu-se cu ei înșiși. O astfel de persoană cere o parolă de la orice se întâmplă în inima sau în mintea ei. Se practică autocontrolul în fața tentațiilor lui Șeitan sau încântarea firii, iar cuvintele și acțiunile sunt privite cu atenție. Autocriticismul este constant, chiar și pentru acele acțiuni care par cele mai raționale și acceptabile. De regulă se practică revizuirea în timpul serii a cuvintelor și acțiunilor rostite sau făcute în timpul zilei, la fel și rezoluțiile matinale, pentru a evita păcatele. Un credincios croșetează „dantela vieții sale”, cu „fire” de autocriticism și autoacuzare.
Câtă vreme credinciosul arată loialitate și credință față de Dumnezeu și trăiește într-o astfel de umilitate, ușile Raiului vor fi deschise și va primi invitația: Vino, credinciosule. Ești în intimitate cu Noi. Aceasta este stația intimității. Ți-am găsit unul credincios. În fiecare zi el sau ea este onorat cu o călătorie nouă, dumnezeiască a duhului. Este Dumnezeu Însuși Care îl primește pe acest suflet purificat: Şi nu! Jur pe sufletul care singur se învinuieşte! (75:2).
O, Dumnezeule! O, Cel mai Plin de Milostenie dintre toți milostivii! Izbăvește-ne de la cel mai mare dezastru și pogoară binecuvântări și pace asupra Profetului nostru Mohamed, care este mijlocitorul nostru în Ziua Judecății, și pe toți Companionii săi nobili, onorabili și dumnezeiești, pe toți.
[1] Muhyid-Din ibnu’l-‘Arabi (1165–1240): Unul din cei mai faimoși maeștri Sufiți. Doctrina sa despre Unitatea Transcendentală a Ființei, pe care mulți au confundat-o cu monismul și panteismul, l-a făcut ținta unor polemici fără de sfârșit. A scris multe, cărți, iar cele mai recunoscute sunt Fususu’l-Hikam și al-Futuhatu’l-Makkiyya (Tr.) [2] Dacă o persoană este disperată (de milă Divină) privitoare la viața sa eternă din cauza păcatelor sale, caută eliberare de pedeapsa Divină. Această persoană începe apoi să se bazeze pe fapte bune anterioare, care duc la îngâmfare. Cu toate acestea, mântuirea este posibilă prin mila Divină (Tr.) [3] al-Bukhari, “Kusuf,” 2; Muslim, “Salat,” 112. [4] Aceste cuvinte îi aparțin lui Abu Dharr, un Companion al Profetului. At-Tirmidhi, as-Sunan, “Zuhd,” 9. [5] ‘Umar, cel de-al doila Calif, a spus asta. Muhammad Ibn Sa‘d, at-Tabaqatu’l- Kubra, (Beirut, 1980), 3:360.
Comentários