M. Fethullah Gulen
Mahabba (Iubire)
Mahabba înseamnă drag, se referă la sentimente tandre și amabile, preferință și iubire. Iubirea care afectează și invadează sentimentele cuiva se numește pasiune; o iubire care este atât de profundă şi irezistibilă, încât arde pentru uniune[1] se numeşte fervoare şi entuziasm. Sufiții au definit iubirea ca fiind relația inimii cu Cel Cu Adevărat Iubit, dorința irezistibilă simțită pentru El, lupta de a se conforma voinței sau poruncilor Sale în toate actele și gândurile și starea de a fi fermecați și îmbătați fără „sobrietate” până la momentul uniunii sau reuniunii. Aceste definiții pot fi rezumate ca „a sta” în Prezența lui Dumnezeu, ca a fi eliberat de toate relațiile și grijile trecătoare.
Iubirea adevărată înseamnă că iubitorul este concentrat în întregime pe Cel Iubit, este întotdeauna și în interior cu El și nu are niciodată nicio altă vrere sau dorință. Inima persoanei care simte un asemenea grad de iubire bate mereu cu o nouă contemplare pentru Cel Iubit, în fiecare moment. Imaginația omului călătorește mereu în climatul Lui misterios, sentimentele sale primesc mesaje noi de la El în fiecare moment, voința sa își ia aripi cu aceste mesaje și credinciosul își dorește cu ardoare să-L cunoască.
În timp ce iubitorul care se transcende pe sine cu aripile iubirii și ajunge la Domnul în orizontul pasiunii și entuziasmului și își îndeplinește responsabilitățile față de Regele lui cu simțurile și facultățile sale interioare și exterioare, inima acelui iubitor este fixată pe viziunea Lui. Natura unui astfel de credincios este „arsă” de lumina Grandorii Divine sau a Luminii Divine „A chipului[2]” și pierdută în contemplare și uimire. Cu paharul iubirii pe buze, în timp ce vălurile Nevăzutului sunt ridicate unul după altul, el sau ea se îmbătă prin studierea semnificațiilor care vin cu razele din spatele acestor văluri și este extaziat de plăcerea de a urmări scenele din spatele lor. Mersul și oprirea unei persoane au loc la porunca lui Dumnezeu, vorbirea nu este mai mult decât inspirația care vine de la El și tăcerea, când este respectată, se face în numele Său. În diferite momente, el sau ea călătorește spre El, sau se află în „compania” Lui, sau este ocupat să comunice altora mesajul Său.
Unii au definit iubirea, în contextul iubirii lui Dumnezeu față de slujitorii Săi distinși, ca acordarea de favoruri și ca obediență, devotament și supunere necondiționată în contextul iubirii de Dumnezeu a unui slujitor. Următoarele cuplete din Rabi‘atu’l-‘Adawiya[3] sunt semnificative în exprimarea acestui sens:
Vorbești despre a-L iubi pe Dumnezeu, dar tu nu Îl asculți;
Jur pe viața mea că este ceva foarte ciudat.
Dacă ai fi sincer în iubirea ta, atunci L-ai asculta pe El,
căci un iubitor ascultă de cel pe care îl iubește.
Dragostea se bazează pe doi piloni importanți: ceea ce se manifestă prin actele iubitorului (un iubit încearcă să se conformeze voinței Celui Iubit) și lumea interioară a iubitorului (un iubit ar trebui să fie închis în interior la orice nu are legătură cu El). Eroii iubirii spun asta atunci când vorbesc despre dragoste. Potrivit acestora, preocuparea emoțională sau iubirea de orice fel de plăcere, inclusiv cea spirituală, nu poate fi numită „dragoste” în adevăratul său sens. Nu poate fi decât iubire la figurat.
Nu toți iubitorii pot simți același grad de iubire față de Cel Iubit, pentru că iubirea variază în funcție de profunzimea spirituală și emoțională a iubitorului, de gradul său de conștiință și de grija în ascultare față de Cel Iubit. De exemplu, iubirea resimțită de cei care încep drumul nu este stabilită și constantă. Ei visează să dobândească rangul de bunătate desăvârșită în umbra Adevărului lui Mahomed ca Ahmad și, uneori, primesc semne de cunoaștere a lui Dumnezeu, sunt încântați de sclipirea „luminii” care apare la orizont și simt vag uimire și venerație.
Pe de altă parte, cei care au făcut progrese mari zboară în raiul iubirii spre cel mai înalt punct. Ei locuiesc în climatul luminos al Coranului ca întruchipări și exemple ale bunei moralități a Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui. În timp ce încearcă să-și reprezinte buna moralitate, ei nu așteaptă nicio recompensă materială sau spirituală și nu cer plăcere. Chiar și în vârful acestei reprezentări sfinte, asemenea pomilor roditori ale căror ramuri se îndoaie sub greutatea rodului, ei își coboară aripile smereniei și îl pomenesc mereu pe Cel Iubit. Dacă sunt zguduiți de o greșeală sau de o eroare, ei se critică sever și se luptă cu ei înșiși.
Și, în sfârșit, cei mai avansați în iubirea de Dumnezeu sunt ca norii de ploaie în „raiul” Islamului. Ei resimt toată existența cu El, trăiesc cu El și văd și respiră cu El. Într-un ciclu fără de sfârșit, ei sunt plini de dureri de separare (de El) și de dorința de a-L întâlni; atunci când sunt ușurați sau goliți, se urcă pe un fascicul de lumină şi coboară pe pământ pentru a îmbrățișa întreaga existență.
Cel care se îndreaptă către El cu o dorință din toată inima și cu entuziasm sincer, indiferent de gradul de iubire, primește o răsplată în funcție de profunzimea sentimentului și a preocupării față de El. Primul grup de persoane menționate mai sus primește favoare și milă deosebite. Al doilea grup de oameni ajunge la orizontul de a percepe Atributele Grației și Maiestății și aceia sunt eliberați de defecte de caracter. Cei din al treilea grup sunt iluminați de lumina Ființei Sale, sunt treziți la realitatea lucrurilor și sunt în contact cu dimensiunea existenței din spatele vălurilor. Adică, Atotputernicul își manifestă lumina Măreției sau „Chipului” Său pentru a arde atributele corporale ale celor pe care El îi iubește și le ridică la tărâmul Atributelor Divine, cum ar fi Atotvăzătorul și Atotauzitorul. El îi trezește pe deplin la faptul că sunt săraci și neputincioși în fața Lui și le umple inimile cu lumina existenței Sale.
Cel a cărui iubire a atins acest grad și care este răsplătit cu atât de multă favoare divină, dobândește o viață veșnică dincolo de existență sau inexistență. Ca o rangă de fier pusă în foc și care apare astfel ca o rangă de foc, un astfel de iubitor poate să nu reușească să diferențieze între Ființa Divină și manifestările Sale și, prin urmare, exprimă sentimentele și experiențele în termeni asociați cu credințe false precum întruparea și uniunea (cu Dumnezeu). În astfel de circumstanțe, trebuie să luăm în considerare criteriile stabilite ale Sunnei.
Expresiile rostite de indivizii profund spirituali pierduți în iubirea lui Dumnezeu și îmbătați de dragostea de Dumnezeu nu pot fi folosite drept criterii pentru a-i judeca. În caz contrar, putem simți dușmănie față de astfel de prieteni ai lui Dumnezeu, care sunt favorizați de compania Sa continuă, conform Tradiției Profetice: Un om este cu cel pe care îl iubește[4] și, așa cum se spune în hadith qudsi: Oricine devine dușman al prietenilor Mei, mi-a declarat Mie război. [5]
O, Doamne! Fă-ne dragă credința și plăcută pentru inimile noastre și fă necredința, transgresiunea și răzvrătirea ceva de urât pentru noi; și include-ne printre cei cu conduită corectă și gândire sănătoasă. Și acordă-i binecuvântări și pace Profetului nostru Mahomed, Profetul Mesagerilor.
[1] Uniunea, în terminologia sufistă, nu ar trebui confundată cu comuniunea sau participarea la Ființa Divină, ca în unele filosofii sau tradiții gnostice greșite. Relația fundamentală dintre Dumnezeu și umanitate, indiferent că persoana este cea mai mare a umanității, mai exact Profetul Mahomed, asupra lui fie pacea și binecuvântările, este relația dintre Creator și creat. În contextul sufist, uniunea se referă la faptul că omul îl găsește pe Dumnezeu în inima sa, sau că se reunește după o separare. Lumea este tărâmul separării pentru umanitate, iar noi suntem meniți să ne întoarcem acasă. Această întoarcere va fi realizată când persoana moare, pentru că atunci are loc începutul trecerii sale către lumea cealaltă. Deși un sufist îl găsește pe Dumnezeu în inima sa pe lumea aceasta, adevărata reunire va avea loc doar în Viața de apoi din Paradis. (Tr.) [2] Pentru „Lumina Chipului lui Dumnezeu”, vezi al treilea volum al acestei serii, 248-256. (Tr.) [3] Rabi‘atu’l-Adawiya (717–801): o sfântă femeie sufi care sublinia iubirea. S-a născut și a trăit la Basra. Mulți bărbați au vrut să se căsătorească cu ea, dar ea i-a refuzat mereu, spunând că aparține în totalitate lui Dumnezeu. A avut mulți discipoli. (Tr.) [4] at-Tirmidhi, “Zuhd,” 50. [5] al-Bukhari, “Riqaq,” 38.
Comments