Khushu și Hurma
(Evlavie Reverențioasă și Respect)
Este o realizare semnificativă și o favoare Divină faptul că o persoană este capabilă să se anihileze complet în ceea ce privește carnalitatea și egoismul său și că traversează distanța care își are originea în sine, realizând „întâlnirea cu Dumnezeu” și „intimitatea cu El”. Cu toate acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că, la fel ca toate realizările, aceasta poate avea anumite efecte negative asupra facultăților umane, căci acest orizont este orizontul în care semnele orbitoare ale celor mai transcendente și profunde semnificații și al misterelor metafizice, dincolo de tot ce se poate vedea, auzi, imagina, iar concepția se manifestă complet. Cei care au atins această culme nu pot nici discerne, nici discrimina între lucrurile și evenimentele pe care le-au văzut, auzit și au ajuns să le cunoască până acum, nici să emită judecăți adevărate cu privire la ele. Prin urmare, la fel cum este posibil ca cineva în această stare să cadă în confuzie, tot la fel este aproape inevitabil ca oamenii să emită niște enunțuri care nu sunt conforme cu realitatea. Chiar dacă cei care caută refugiu în ajutorul plin de har a lui Dumnezeu Atotputernic în fiecare pas și percep siguranța și mântuirea ca a se găsi în dependență de calea stăpânului creației, asupra lui fie pacea și binecuvântările, sunt excepția, acest risc a fost întotdeauna prezent. Căci atunci când Suveranul Absolut, Care are dreptul absolut de a fi „văzut”, auzit, recunoscut, cunoscut și menționat, Se face simțit pe deplin prin apropierea, întâlnirea și intimitatea Sa, cei a căror capacitate și subconștient nu au fost desăvârșite cu astfel de atitudini precum venerația din inimă și venerația reverențioasă rămân neputincioși ca ei înșiși sau se exprimă într-o manieră rațională. Întrucât cei care au atins o astfel de culme trăiesc mereu în beție paralelă cu înălțimea liniei lor de perfecțiune, ei acționează frecvent impulsionați de aceste senzații instinctive și nu pot discrimina mâna dreaptă de stânga și nici fața de spate.
Într-o stare atât de neobișnuită, cei care sunt prin natura lor deschiși spre beție și absorbție depășesc limitele trasate de subconștientul format din bune maniere, respect și evlavie reverențioasă și pot merge până acolo încât să facă afirmații precum: „Slava să fie cu mine! Cât de suprem este caracterul meu esențial!” Alții, care doar cântăresc anihilarea tuturor lucrurilor în luminile Existenței lui Dumnezeu pe balanța stării și experienței spirituale, nu pot să nu spună: „Eu sunt Adevărul Suprem!” Dar nu este posibil să împăcăm acest lucru cu respectul și manierele pe care toți trebuie să le aibă în fața lui Dumnezeu Atotputernic. Dar mai există și alții care respiră următoarele cuvinte, pe care le putem considera ca expresia atât a stării spirituale, cât și a experienței, precum și a stăpânirii de sine și a respectului:
Spațiul în care mă aflu s-a dezvoltat în ne-spațiu
și nu a rămas nicio urmă din mine;
Nu există nimic din trupul meu, nici nimic din sufletul meu;
Eu sunt din climatul Celui Iubit de mine,
Mi-am aruncat ambii ochi, astfel încât să văd această lume
Și pe următoarea contopite într-o singură lume.
Ceea ce știu este una, ceea ce văd este una,
ceea ce vorbesc este una, ceea ce caut este una.
Mawlana Jalalu’d-Din ar-Rumi[i]
Cu toate acestea, alții, vrăjiți de sentimentul atracției, de măreția perceperii prezenței Divine și de venerația față de manifestările Divine, vorbesc astfel în beția vinului iubirii:
Am fost chemat de Adevărul Suprem: „Vino, iubitorule, ești în intimitate cu Noi!
Acesta este locul intimității;
Te-am găsit pe tine, cel credincios!”
Locul în care mă aflu s-a preschimbat într-un ne-spațiu;
Acest trup al meu a devenit în întregime un suflet;
Vederea lui Dumnezeu mi S-a manifestat;
Și m-am trezit îmbăt de întâlnirea cu El.[ii]
Mai sunt alții care se referă la „anihilarea întru Dumnezeu” și „subzistența prin și cu Dumnezeu” într-un stil relativ mai sobru, afișând astfel o stare diferită în funcție de conținutul subconștientului lor, spunând:
I-am dat tot ce aveam acelui Prieten,
așa ca nu mai am casă;
Am fost eliberat de toate,
deci nu am nimic în numele celor două lumi.
Căci dragostea lui Dumnezeu a ajuns la mine și m-a atras la sine;
Mi-a deschis ochiul inimii,
așa ca nu mai sunt beat
Ahmedi[iii]
Cărturarii sfinți și purificați, pe de altă parte, cum ar fi Junayd al-Baghdadi, care a călătorit în lumina lămpii Profetice, au acționat întotdeauna demonstrând stăpânire de sine, au respirat cu evlavie reverențioasă, iar ochii lor sclipeau de venerație simțită din toată inima, fără a-i determina pe cei care erau incapabili să parcurgă o cale spirituală să cadă într-o stare de confuzie sau abatere. Alți prieteni apropiați ai lui Dumnezeu, precum ash-Shibli[iv] și cei cu o dispoziție similară, și-au dezvăluit senzațiile sub influența naturii lor și i-au făcut pe cei care nu aveau nicio legătură cu spiritualitatea să fie informați despre anumite secrete, oferind astfel o oportunitate de a critica atât acești oameni, cât și calea lor. Cu toate acestea, nu s-au comportat niciodată necorespunzător sau nu au dat dovadă de lipsă de respect în aderarea la elementele esențiale ale călătoriei. În ceea ce privește oamenii inimii, precum al-Hallaj,[v] as-Suhrawardi[vi] și Ibnu'l-Farid[vii], deși erau sinceri în dragostea și în dorința lor și erau favorizați cu un anumit grad de atracție și sentimentul de a fi atrași, ei nu au fost capabili să acționeze cu stăpânire de sine, din cauza beției și absorbției lor continue, nici nu au putut să rămână departe de enunțuri improprii care să provoace neînțelegeri, făcând astfel loc pentru anumite acte și maniere nesăbuite.
Adevărații moștenitori ai căii Profetice au călătorit întotdeauna cu stăpânire de sine, cântărindu-și viziunile și senzațiile interioare pe balanța Sunnei, evaluându-și dezvăluirile spirituale în funcție de adevărurile și criteriile stabilite ale Religiei și făcând tot posibilul astfel încât să nu inducă confuzie oamenilor obișnuiți. Deși au acordat o mare importanță apropierii de Dumnezeu, ei au încercat, de asemenea, să dea dovadă de cel mai mare respect în relația lor cu El și și-au păstrat bunele maniere, venerația simțită cu toată inima și evlavia reverențioasă. De-a lungul timpului, reflectând venerația din inimă și reverența în actele, comportamentul și cuvintele lor de zi cu zi, ei au devenit eroi ai stăpânirii de sine și ai reprezentării islamului, devenind exemple pentru ceilalți în relațiile lor atât cu Creatorul, cât și cu cel creat.
Inimile lor, în care percepția lor despre Măreția, Maiestatea și Stăpânirea lui Dumnezeu erau împletite cu recunoașterea neputinței lor înnăscute, a sărăciei, a nevoii și a lipsei lor esențiale de însemnătate, băteau întotdeauna cu cel mai mare respect și adorație. Această stare se manifesta în actele și discursurile lor. Ei se purtau întotdeauna cum se cuvine, păstrându-și bunele maniere și respectul, atât la începutul, cât și la sfârșitul căii, respirând evlavie reverențioasă și rămânând smeriți și modești, chiar și atunci când au ajuns la nivelul îngerilor. Totuși, aceasta nu înseamnă că toți erau la același nivel în cunoașterea lor de Dumnezeu. Mai degrabă, au existat diferențe considerabile între ei în acest sens. Printre ei se numărau aceia care s-au adunat și s-au închinat de două ori în evlavie reverențioasă ori de câte ori își aminteau de Dumnezeu, și au existat și aceia care au respirat stăpânire de sine și vigilență, gândindu-se că Dumnezeu îi vedea în orice stare se aflau sau îndeplinind orice sarcină pe care și-au asumat-o, petrecându-și așadar viața în deplină conștientizare a omniprezenței lui Dumnezeu.
În orice etapă a călătoriei ar fi și indiferent de gradul de certitudine, un călător către Dumnezeu nu ar trebui să fie niciodată lipsit de evlavie reverențioasă și de venerație simțită din inimă. Ar trebui subliniat aici că a avea evlavie reverențioasă este diferit de a părea că o ai. Dumnezeu dorește întotdeauna ca slujitorii Săi să se străduiască din răsputeri să se lepede de ei înșiși în profundă modestie și recunoașterea neputinței și sărăciei lor esențiale, confirmându-L astfel cu puterea și bogăția Sa absolută. A părea că ar avea mai multă reverență și evlavie decât simte cineva cu adevărat în inima sa este ipocrizie și lipsă de respect pentru Dumnezeu. Dacă evlavia reverențioasă este o cerință a slujirii lui Dumnezeu – și nu există nicio îndoială că este – acesta este brațul sau aripa călătorului în călătoria sa către Adevărul Suprem; este sera lui și scutul lui, centura lui de siguranță și linia vieții. Cei care înaintează cu un astfel de braț sau aripă, care reușesc să intre în această seră și folosesc bine acest scut ca mijloc de protecție Divină, cei care prind această centură de siguranță și se țin strâns de această funie salvatoare, înaintează continuu pe cale fără să alunece; ei sunt capabili să acționeze cu stăpânire de sine și să arate respect față de Dumnezeu pe calea care merge spre El. Când ajung la capătul căii prin care se pot întâlni și obține intimitate cu El, ei sunt sub influența acestei realizări subconștiente, pe care au dezvoltat-o într-o profunzime semnificativă a naturii lor. Căci ei au ajuns să cunoască ceea ce ar trebui să știe — au ajuns să cunoască acest lucru în felul în care o știu eroii cunoașterii lui Dumnezeu. După cum se spune în versetul: „Singurii ce se tem de Allah sunt învățații dintre robii Săi. Dar Allah este Puternic [şi] Iertător”. (35:28), numai cei care sunt capabili să-L recunoască sau să-L cunoască cu Atributele Sale de Slavă și Numele Preafrumoase, și care sunt capabili să călătorească în orizontul de a trăi ca și cum L-ar fi văzut pe Dumnezeu sau în conștientizarea faptului că Dumnezeu vede orice fac și spun, sunt capabili de a simți respectul, reverența și adorația necesare pentru Dumnezeu în orice stare s-ar afla. Cu toate acestea, ele diferă în gradul de cunoaștere în funcție de capacitatea și certitudinea fiecăruia.
Stăpânirea de sine și adorarea lui Dumnezeu și manierele robilor sunt proporționale cu recunoașterea și cunoașterea lui Dumnezeu. Cel mai cunoscător dintre cei cunoscători, asupra lui fie pacea și binecuvântările, amintește de acest fapt spunând: „Eu sunt cel care are cea mai mare evlavie în fața lui Dumnezeu și care este cel mai conștient de Dumnezeu.”[viii] Concluzia versetului antemenționat confirmă și acest lucru. Afirmația concludentă, Cu siguranță Dumnezeu este Atoglorios cu o putere irezistibilă, Preamilostiv care combină speranța, frica și încurajarea (spre bine) și descurajarea (de la rău), umple spiritul cu sentimente de venerație, respect și adorație. Căci Preamilostivul dă vestea bună a iertării și aduce alinare, în timp ce Atotgloriosul cu putere irezistibilă avertizează că Dumnezeu are puterea de a face tot ce vrea El, este absolut de neînvins și irezistibil și este singurul Suveran de pe tronul lui al suveranității. Prin urmare, în conformitate cu declarația Coranică Tu îl previi numai pe cel care urmează Îndemnarea şi se teme de Cel Milostiv [Ar‑Rahman] în taină. Binevesteşte‑i lui iertare şi răsplată generoasă! (36:11), un călător către prezența lui Dumnezeu, care trebuie să fie onorat cu viziunea asupra Lui, se gândește mereu Maiestatea și Măreția Lui, tremură și nu se abandonează niciodată în nepăsare cu scuza că Dumnezeu este Preamilostiv. În aceeași clipă, când un astfel de călător se gândește că Dumnezeu este Atotiertătorul și Atotcompătimitorul, este uimit de declarația: Vesteşte, [o, Muhammed,] robilor Mei că Eu sunt Iertătorul, Îndurătorul [Al‑Ghafur, Ar‑Rahim] acelora care se căiesc şi săvârşesc bine. Şi că osânda Mea este chinul dureros! (15:49–50) și ei respiră întotdeauna prin sentimentul evlaviei reverențioase și venerației simțite din toată inima.
Pe lângă faptul că este o centură de siguranță pentru cei care se află la începutul drumului, venerația reverențioasă și venerația simțită din inimă sunt un puternic dinam de avertizare pentru eroii intimității cu Dumnezeu în orizontul întâlnirii cu El, acționând ca o breșă împotriva imprudenței și a rostirilor nepotrivite. Doar cu acest sentiment, în timp ce credincioșii care se află la începutul drumului pot parcurge cele mai periculoase etape ale călătoriei cu cea mai mică dificultate și fără a se încurca în nimic, cei care au ajuns la capătul drumului pot îndeplini ceea ce este de făcut datorită poziției lor și sunt salvați de capcana transformării întâlnirii în separare și a intimității în izolare.
Oricare rol l-ar avea credinciosul, în măsura în care este capabil să-și facă spiritul să simtă venerație simțită din inimă și venerație reverențioasă, el nu este nici zguduit de frica obositoare față de ceilalți și nici nu trebuie să se închine în fața lor îngrijorat. De fapt, pe lângă faptul că ne poruncește să-L iubim și să-i iubim pe alții numai datorită Lui, Dumnezeu Atotputernicul dorește ca noi să ne canalizăm sentimentele de frică în spaimă și venerație reverențial față de El. Porunca divină, „Dar voi nu vă temeţi de ei! Ci temeţi‑vă de Mine, dacă sunteţi credincioşi!” (3:175) este suficient de explicită în acest sens.
Următoarele rânduri ale autorului Lujja exprimă frumos aceeași idee:
Dacă te temi de pedeapsa lui Dumnezeu,
înrădăcinează-te mai ferm în Religie;
Copacii sunt înrădăcinați mai ferm în pământ
de teama furtunilor violente.
Există ignoranți care nu știu unde îi duce calea pe care o urmează în lume. Ei mănâncă, beau, dorm și în cele din urmă se rostogolesc în groapa morții care a fost săpată de viața și opiniile lor despre viață și moarte.
Mai există alții care văd cunoștințele, actele și responsabilitățile religioase și sfârșitul care îi așteaptă într-un mod tulbure, fumuriu, cețos, de parcă le-ar observa din spatele unui paravan de sticlă încețoșată. Ei nu au nici cunoștință despre începutul și sfârșitul lumii, nici frică sau venerație reverențioasă. Când este timpul să moară după o viață petrecută în nehotărâre, ei sunt târâți la finalul lor jalnic cu credința și acțiunile lor șubrede.
Mai sunt alții care înaintează spre sfârșitul lor cu cunoștințe și acțiuni și acționează în funcție de anumite grade de cunoaștere a lui Dumnezeu. Ei respiră uneori cu dragoste, dar din moment ce nu sunt conștienți de venerația simțită din inimă și de evlavie reverențioasă și nu sunt capabili să-și ornamenteze acțiunile cu sinceritate, ei confundă albul și negrul între ele și, de obicei seamănă pierzanie, în ciuda oportunităților de a câștiga care le-au fost date.
Mai sunt și alții: cei care au cunoaștere perfectă, cunoașterea și dragoste de Dumnezeu și care își parcurg calea cu sinceritate. Cu toate acestea, deoarece suferă de o lipsă de frică suficientă și de evlavie reverențioasă, aceștia se pot simți amețiți de unele realizări. Chiar dacă își mențin poziția acționând în concordanță cu ea, ei pot manifesta atitudini lipsite de griji și pot spune lucruri nepotrivite care nu pot fi împăcate cu modestia, smerenia și simțul neantului, care sunt temelia slujirii lui Dumnezeu. Ele reprezintă materia primă pentru anumite suflete frivole.
Din acest motiv, toți credincioșii, în special cei care s-au dedicat Adevărului Suprem, ar trebui să se scruteze pe ei înșiși cu privire la frică și evlavie la fiecare pas al călătoriei lor, examinând în ce măsură evlavia reverențioasă și venerația simțită din inimă au devenit parte a subconștientului lor, astfel încât să poată fi feriți de acte și maniere neglijente și să nu întunece calea câștigului cu pierderea. Autorul Mizanu’l-‘Irfan[ix] spune următoarele lucruri în acest sens:
O, inițiatule, fă astfel încât sufletul tău să cunoască frica,
pentru ca sufletul tău să plângă de frică.
Sufletul înjosit ar trebui să se teamă de Dumnezeu atât de mult
încât să rămână slab și neputincios.
Sufletul care a ajuns jos nu ar trebui să fie neglijent,
motivându-te astfel să acționezi liber.
Credincioșii nu vorbesc nechibzuit și
nici nu îndrăznesc să nu-și îndeplinească datoria.
Fie-ți mereu frică de Adevărul Suprem și
Lasă-ți cunoașterea despre El să te conducă.
Venerația simțită din inimă, evlavia reverențioasă și sentimentele de frică și de uimire pe care le au în inimă sunt extraordinar de importante pentru toată lumea și nu sunt doar fructul cel mai semnificativ al credinței adevărate, ci sunt și rezultatul cel mai valoros al certitudinii care este dăruită unei persoane grație orientării continue către Dumnezeu. Un erou al adevărului care a reușit să culeagă acest fruct și să obțină acest rezultat poate fi considerat că a câștigat tot ceea ce se poate aștepta să câștige. Căci, din moment ce s-a întors cu credință către Ființa Care are frâiele asupra tuturor în mâna Sa, el este candidat pentru a fi favorizat cu toate darurile Sale. Într-o vorbă care este relatată ca un hadith qudsi, Profetul nostru, pacea și binecuvântările fie asupra lui, declară:
Dumnezeu Atotputernicul îi spune slujitorului Său: „Fă-Mi un dar prin reverența ta simțită din inimă și cu lacrimile ochilor tăi și apoi cere-Mi îndeplinirea oricărei nevoi pe care o ai, ca să-ți pot răspunde chemării. Căci sunt aproape și răspund chemării tuturor celor ce se roagă Mie.”
O Doamne! Îți cerem orice bine pe care Ți L-a cerut Profetul Tău Mahomed, asupra lui fie pacea și binecuvântările și căutăm refugiu în Tine de orice rău de care s-a adăpostit Profetul Tău Mahomed, asupra lui fie pacea și binecuvântările. Îți cerem tot ce este bun, fie că este imediat sau amânat, și căutăm refugiu în Tine de tot ce este rău, fie că este imediat sau amânat. Îți cerem Paradisul și orice cuvânt și acțiune care ne vor apropia de el și căutăm refugiu în Tine de Iad și orice cuvânt și acțiune care ne va face aproape de el. Amin! Și acordă-le binecuvântări și pace Profetului nostru Mahomed, Familiei și Companionilor lui, tuturor.
[i] Jalalud-Din ar-Rumi, Mawlana (Mevlana) (1207–1273): Una dintre cele mai renumite figuri ale Sufismului Islamic. El a fost fondatorul Ordinului Mawlawi (Mevlevi) al dervișilor care se învârt și renumit pentru Mathnawi, o epopee a vieții religioase în șase volume. Pentru cititorii occidentali, ar-Rumi este o voce puternică printre poeții Sufismului. (Tr.) [ii] Imadu’d-Din Nasimi (1369–1417), poetul remarcabil al Azerbaidjanului din secolul al XV-lea, a scris în turcă, arabă și persană. A avut mare succes în scrierea de poeme lirice. (Tr.) [iii] Emirul Muhammed ibn Emir Ahmedi a trăit în aceeași vârstă cu Jalalu’d-Din ar-Rumi. A locuit în Bayburt, în estul Turciei. El a fost, de asemenea, liderul Ahis (Frăția Meșteșugarilor și Negustorilor) din regiune. (Tr.) [iv] Abu Bakr ash-Shibli, din Khorasan de origine, dar născut la Bagdad sau Samarra, fiul unui oficial de curte și el însuși promovat în serviciul imperial, ca guvernator al Demavend. Cu toate acestea, renunțând la funcția de guvernator, el s-a alăturat cercului lui Junayd al-Baghdadi și a devenit una dintre figurile de frunte ale Sufismului Islamic. A murit în 846 la vârsta de 87 de ani. (Tr.) [v] Husayn ibn Mansur al-Hallaj (244/857–309/922) a fost unul dintre cei mai faimoși dintre sufiții musulmani. S-a născut la Shushtar, în vestul Iranului, și a locuit la Bagdad. El este renumit pentru rostirea lui „Eu sunt Adevărul”. De asemenea, este renumit pentru austeritățile sale. [vi] Shihabu’d-Din Abu Hafs ‘Umar ibn ‘Abdullah as-Suhrawardi (1145–1234) a fost un teolog sufi. ‘Awarif al-Ma‘arif este despre calea sufită. El a criticat, de asemenea, filosofii care urmau filosofia greacă antică. (Tr.) [vii] Umar ibnu’l-Farid (1181–1235) este unul dintre cei mai venerați poeți în limba arabă, a cărui exprimare a experiențelor sufite este considerată cea mai bună în limba arabă. A studiat pentru o carieră juridică, dar a abandonat dreptul pentru o viață religioasă solitară pe dealurile Muqattam de lângă Cairo. A petrecut câțiva ani în Mecca sau în apropiere, unde l-a cunoscut pe renumitul sufi as-Suhrawardi. (Tr.) [viii] (Sahihu’l)-Bukhari, “Nikah” 1; Ibn Hibban, as-Sahih, 2:20. [ix]Autorul cărții Mizanu’l-‘Irfan este Mustafa Fevzi ibn Nu‘man (d. 1924). Autorul a fost un scriitor și poet care a urmat calea Naqshbandi. El a fost printre discipolii lui Hasan Hilmi (1825–1912), un faimos ghid sufi turc din secolul al XIX-lea. (Tr.)
Comments