KARAMA (MINUNE)
Înainte de a explica termenul karama, vom analiza pentru început pe scurt miracolele (mu‘jiza), deoarece cele două concepte se asemănă foarte mult în ceea ce privește producerea lor.
Mu'jiza (miracol) este derivat din rădăcina verbului A-Ja-Za, care înseamnă „ceea ce oamenii nu pot imita”, și reprezintă stare, evenimentul, cuvântul sau atitudinea extraordinară pe care Dumnezeu o creează și o lasă în mâinile unui Profet, pentru a arăta adevărata Profeție, pentru a întări Religia și pentru a genera convingere și mulțumire în inimile credincioșilor. Este dincolo de puterea și capacitatea altor oameni. Un profet face un miracol conform voinței lui Dumnezeu pentru a-și demonstra rangul de profet într-un mod ce nu poate fi negat sau contestat. Miracolul este creat de Dumnezeu, nu de Profet. Coranul, alte Scrieri Divine și Tradițiile profetice menționează numeroase miracole făcute de Profeți și aduc în discuție ce consecințele atrage credința sau necredința în ele.
În ceea ce privește karama (minune), acest cuvânt este derivat din karam. Sensul rădăcinii este onoare, generozitate și dărnicie. Karama se folosește pentru a desemna stări, cuvinte, acte și stări extraordinare, pe care sfinții le afișează, cu voia Domnului și prin creațiunea Lui. Pentru a descrie în detaliu, stările extraordinare afișate de Profeți pentru a-și demonstra rangul de Profet sunt „miracole”, în timp ce astfel de stări prezentate de sfinții care au reușit să-și curățească sufletele și să-și șlefuiască inimile, urmând dreapta Religie, sunt considerate „minuni”. Se pot observa stări și acte extraordinare asemănătoare și la unii oameni care nu sunt credincioși și care sunt urmează adevărata Religie. Dar aceste stări și acte poartă denumirea de „pierzare treptată”, deoarece, de obicei, din cauza lor, cei nedrepți, desfrânați și păcătoși ajung pe calea pierzării.
Dintr-un alt punct de vedere, o minune (karama) este un dar în plus din partea lui Dumnezeu, asemănător miracolului, dar cu care El îi onorează pe slujitorii Săi care Îl iubesc și Îl ascultă și pe care îi iubește; este metoda neobișnuită sau excepțională prin care Dumnezeu le poartă de grijă acestor slujitori, pentru că îl urmează pe Profet. Poporul iubit al lui Dumnezeu a împărțit pe categorii această abordare: karama spirituală și karama care este dincolo de legile normale ale vieții și creațiunii:
Karama spirituală sau minunea este suma credinței desăvârșite, a faptelor bune, a cunoașterii temeinice a lui Dumnezeu, a dragostei sincere pentru Dumnezeu și a devotamentului desăvârșit față de Dumnezeu, Adevărul Suprem. De obicei, când se vorbește despre karama, poporul lui Dumnezeu se referă de obicei la această stare, care este un dar de la Dumnezeu. Cunoașterea în profunzime și efortul de a răspândi cunoașterea, efortul eficient de a-i îndruma pe ceilalți, de a-L iubi pe Dumnezeu de a-i face pe alții să-L iubească, hotărârea și eficiența afișate pentru a permite spiritului lui Muhammadi să înflorească în întreaga lume pot fi, de asemenea, exemple reprezentative pentru acest tip de dar Divin sau karama.
În ceea ce privește minunile care trec dincolo de legile normale ale vieții și ale creațiunii, ele constau în anumite performanțe extraordinare precum înmulțirea mâncării sau a băuturii, capacitatea de a flămânzi zile întregi, traversarea unor distanțe mari într-un timp foarte scurt, prezența simultană în mai multe locuri, mersul pe apă, fără a se scufunda și deplasarea unor obiecte de la distanță. Cei devotați lui Dumnezeu nu au considerat că asemenea performanțe reprezintă o virtute și nici nu le-au căutat; dacă Dumnezeu creează și le oferă asemenea lucruri, atunci ei încearcă să le țină ascunse. Temându-se că astfel de performanțe extraordinare i-ar putea duce pe calea pierzării treptate, slujitorii credincioși se întorc către Dumnezeu în căință și durere, după ce și-au cercetat sinceritatea și și-au reînnoit devotamentul din inimă. În plus, unii dintre ei au considerat că astfel de minuni sunt precum jucăriile copiilor și nu le-au acordat niciodată importanță. Mult respectatul sfânt cărturar, Ahmad ar-Rifai, a susținut că astfel de minuni trebuie păstrate în taină și a pus accentul pe faptul că oamenii trebuie să urmeze calea Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Alții, cu aceeași abordare, au considerat că minuni precum zborul în aer și mersul pe apă sunt faptele unor animale și au subliniat că principala minune este aceea de a căuta neîncetat buna plăcere și aprobarea lui Dumnezeu, încercând să te ții departe de celelalte feluri de fapte extraordinare. Ei s-au rugat, rostind: „O, Dumnezeule! Răsplătește-mi „secretul”, fă-mă părtaș la Esența Ta și nu mă încerca așa cum îl încerci pe cel care nu Îți cunoaște secretele!” Ei au preferat să stea departe de orice alt tip de lucru extraordinar, afară de credință, cunoașterea lui Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu și nici măcar nu au căutat plăcerile spirituale.
Cu toate acestea, s-ar putea să existe și oameni sinceri care consideră că facerea de minuni este un dar de la Dumnezeu, pe care îl transformă într-un mijloc de a-I aduce laudă și mulțumire. Însă, există și posibilitatea ca cei care nu au reușit încă să-și curățească pe deplin sufletul să se lase pradă îngâmfării și mândriei. De aceea, dacă un astfel de dar, care este privit ca rod al apropierii de Dumnezeu Cel Atotputernic, îl împinge pe om să se depărteze de El, atunci omul trebuie să fie mai cu băgare de seamă și să își țină inima departe de toate lucrurile, inclusiv de plăcerile spirituale și de dragul Lui, să caute doar aprobarea și buna Lui plăcere.
Cu toate acestea, miracolele nu sunt asemănătoare minunilor. În primul rând, având în vedere că miracolele apar pentru ca un Profet să își confirme rangul de Profet, pentru a reduce la tăcere adversarul și pentru a-i întări pe credincioși, ele au legătură cu spiritul Mesagerilor Divini, iar un Mesager este obligat să prezinte miracolele, atunci când este cazul. Căci Profeții reprezintă unul dintre stâlpii de bază ai Religiei și cel mai important sprijin al vieții religioase. Miracolele sunt oferite pentru a atrage atenția asupra acestui pilon și sprijin și îi pot reduce la tăcere pe cei care se opun. Miracolele au alte beneficii, precum întărirea credincioșilor, prezentarea dovezilor care susțin adevărul din Mesajul Divin pentru cei care sunt sinceri în căutarea Căii Cele Drepte și eliminarea scuzelor din partea necredincioșilor îndârjiți care neagă miracolele. Având în vedere toate aceste motive, Profeții sunt obligați să facă miracole.
S-au scris multe cărți despre semnificația, conținutul, felul și adevărul miracolelor. Scrisoarea a nouăsprezecea, inclusă în Scrisorile lui Bediüzzaman Said Nursi, este una dintre ele. Cei care doresc mai multe informații despre miracole, în special despre miracolele Profetului nostru, pot consulta acele cărți. În cartea de față, ne vom rezuma la un citat din Mawlana Shibli an-Nu‘mani[1] despre viața spirituală a Maestrului nostru, pacea și binecuvântările fie asupra lui:
Așa cum lumea „naturală” are reguli și legi proprii, manifestate în toate lucrurile care au loc în ea, precum alternanța zi-noapte, primăvara-iarna, înflorirea florilor primăvara, rodirea pomilor vara și deplasarea armonioasă a stelelor pe cer, tot așa și lumea spiritualității are legi și reguli specifice. Așa cum soarele, luna, stelele și evenimentele care au loc pe pământ arată continuitate conform anumitor legi care au fost stabilite pentru fiecare, tot așa îndrumarea și devierea, mila și pedeapsa, Mesagerul Divin și realitățile legate de acesta apar în conformitate cu anumite legi Divine. Profeții sunt aleși de Dumnezeu și sunt trimiși atunci când El dorește. Oamenii fie îi acceptă, fie îi resping. Cei care îi acceptă și cred, sunt mântuiți, în timp ce ceilalți, care îi resping, pierd răsplata și sunt pedepsiți. Ca dimensiune a luptei dintre Profeți și cei care îi resping, Dumnezeu Atotputernicul creează în contul celor desăvârșiți pe care El i-a ales și pe care ni i-a trimis ca Mesageri ai Săi anumite minuni care depășesc capacitatea noastră de înțelegere.
Totuși, așa cum nu putem cunoaște pe deplin cum înfloresc florile primăvara sau cum rodesc copacii sau cum se deplasează unele stele în jurul orbitelor lor stabilite sau de ce copacii cresc din semințe, sau cum se formează semințele, sau natura exactă a relației misterioase dintre corpurile noastre și alimentele cu care ne hrănim, tot așa nu putem înțelege pe deplin sau cu exactitate de ce Profeții sunt aleși ca Profeți și de ce sunt trimiși în momente diferite. Putem ști doar că unele persoane sunt alese și trimise anumitor oameni cu misiunea de a fi Profeți și că înfăptuiesc schimbări importante, concentrându-se pe chestiuni de bază precum credința și viața religioasă.
De fapt, este un miracol faptul că Profeții apar ca Profeți, iar comportamentul lor reprezintă dovada tainică a caracterului lor de Profet. Cei care au ochi de văzut, îi recunosc și îi înțeleg, fără a avea nevoie de vreun alt semn; cei care au urechi de auzit, îi recunosc din mesajele lor; iar cei care sunt capabili să-și folosească intelectul, îi recunosc. Însă, dintotdeauna au existat și persoane cu un nivel mai scăzut de vedere, auz și înțelegere. Prin urmare, pentru a nu-i priva pe cei din urmă de cunoașterea Profeților, Dumnezeu cel Atotputernic a creat miracole, care să îi îndrume și să îi reducă la tăcere pe cei care îi neagă. De fapt, unor astfel de oameni li s-au arătat miracolele. Într-adevăr, niciunul dintre cei care au fost suficient de norocoși să-i recunoască pe Profeți în virtutea bunei lor purtări și a caracterului lor, nu a cerut miracole de la Profeți.
Figurile distinse precum Aaron și Iosua, care s-au aflat în compania Profetului Moise, și apostolii din preajma Profetului Isus și „primul și cel dintâi” dintre companionii Maestrului nostru, care a îmbrățișat islamul, pacea și binecuvântările fie asupra lui, nu au cerut niciodată miracole. Fără ezitare, ei și-au recunoscut Profeții, pe care îi cunoșteau după sinceritatea lor absolută, credibilitatea, dedicarea lor față de cauza lui Dumnezeu și față de transmiterea mesajului Lui, inteligența fără de păcat, fără cusur și neînșelătoare și prudența, sinceritatea lor în relația cu oamenii și altruismul lor neîntinat.
Acei distinși adepți ai Profeților nu au cerut niciodată miracole; dar dacă au asistat la anumite miracole săvârșite de Profeții lor, aceasta le-a sporit încrederea în calea pe care o urmau și i-a îndemnat și mai mult să meargă, cu și mai multă râvnă, pe acest drum.
Cât despre ceilalți, cum ar fi Nimrozii, Faraonii și Abu Jahls,[2] au cerut cu insistență miracole de la Profeți; dar când au fost martori la aceste miracole, precum focul pașnic pentru Profetul Avraam, pacea fie asupra lui (21:68-69), potopul, în care s-a înecat poporul Profetului Noe, pacea fie peste el (11:42; 54:12), urgiile abătute asupra poporului lui Faraon, precum inundații, invazii de lăcuste, broaște, apa prefăcută în sânge, în timpul în care Profetul Moise, pacea fie asupra lui, se afla încă în Egipt (7:133), luna împărțită în două de către Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui (54:1), le-au considerat a fi magice și s-au încăpățânat să trăiască în negare. Într-adevăr, au existat și persoane, care asistând la aceste miracole, dar și la altele, au ajuns la credință, însă cei care au perseverat în negarea lor, nu s-au abătut de la propria cale. Cu toate acestea, mulți dintre credincioși au crescut în credință, siguranță și convingere, în fața unor astfel de acte Divine neobișnuite.
După ce a dedicat zeci de pagini sensului, conținutului și naturii miracolelor, Shibli an-Nu‘mani răspunde obiecțiilor ridicate de anumite persoane cu privire la miracole. El își rezumă poziția astfel:
Un miracol este o realizare extraordinară creată de Dumnezeu, prin intermediul unei persoane care s-a distins prin caracterul de Profet și care are caracteristicile de bază ale acestuia; nu ne este dat să înțelegem pe deplin cum se întâmplă acest lucru.
Deși miracolele sunt extraordinare, ele nu sunt imposibile. Chiar dacă sunt rare ca apariție, ele reprezintă realizări pe care Cel Infinit Puternic le-a creat în repetate rânduri.
Astfel de evenimente extraordinare nu arată continuitate, așa cum arată ceea ce percepem noi ca fiind evenimente „naturale” obișnuite. Cu toate acestea, considerăm că cele din urmă sunt evenimente obișnuite, doar prin prisma continuității lor. De fapt, ele reprezintă un miracol; într-adevăr, toate evenimentele care țin de creare, origine, naștere, moarte, precum și multe altele, sunt miracole. Având în vedere că miracolele Profeților se petrec în afara a ceea ce noi considerăm ca fiind „legile obișnuite sau normale ale naturii”, le numim miracole. Ceea ce considerăm drept legi normale sau obișnuite ale naturii sunt, de fapt, niște scuze pentru ca noi să putem observa și descrie ceea ce numim „evenimente naturale” și să ne continuăm viața. Astfel de evenimente nu au niciun efect creativ în propria lor apariție.
Credința nu este întotdeauna rezultatul unui efect evident sau al percepției senzoriale. A vedea și a înțelege sunt două lucruri complet diferite, iar evaluarea percepțiilor noastre senzoriale este de asemenea, diferită de cele două. În ceea ce privește credința, ea este un spirit sau un sens, pe care Voința Divină îl aprinde în conștiința celor care pot evalua, liberi de prejudecăți. Nimeni nu o poate aprinde din motive evidente. Apariția unui astfel de spirit sau semnificație în inimă sau conștiință depinde parțial de deschiderea spre a crede în Nevăzut. Cei trufași, încăpățânați, cei care neagă cu îndârjire, cei care fac comentarii false și cei care se lasă pradă imitațiilor, nu pot dobândi în niciun fel credința, decât dacă primesc un ajutor Divin special.
Dacă o conștiință este deschisă către Nevăzut și gata să creadă, omul care are această conștiință crede atât în miracole, cât și în mesajul pe care acestea îl transmit.[3]
***
Merită să aducem în discuție și considerațiile lui Elmalılı Hamdi Yazır cu privire la acest subiect. După ce în monumentalul său comentariu coranic, a prezentat argumente puternice împotriva gânditorilor și filosofilor care neagă miracolele, el explică astfel următoarele lucruri:
Nu avem informații dovedite sau confirmate despre modul în care „legea cauzalității”, pe care o considerăm responsabilă pentru continuitatea evidentă a evenimentelor „naturale”, funcționează în natură. Avem doar cunoștințe parțiale și relative. De aceea, nu avem dreptul de a nega forțele care își au originea în actele și în înțelepciunea Divină și cauzele substanțiale pe care Cel Atotputernic le creează și le folosește și nici de a considera legea cauzalității drept principiu absolut responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă, atribuind astfel neputință Puterii Divine Absolute, susținând că „acel lucru este imposibil”. Lăsând la o parte existența spiritului, viteza cu care strălucește și se stinge sau apariția și dispariția unei lumini ne arată evenimentele rapide ale creațiunii și pieirii care au loc. Dar, din nefericire, cei cu inimile împietrite sunt orbi și pentru orice lucru pe care mintea lor îngustă nu îl poate cuprinde și în care sunt încurcați, se îneacă în disperare. Mai mult, printre aceștia se numără și cei care nu se apropie niciodată de nimic care nu se potrivește intereselor sau gusturilor lor, chiar dacă acel lucru este un adevăr și nu vor ezita să comită vreo faptă rea pentru a-l combate. Aceștia sunt niște faraoni, iar ceea ce fac ei se numește faraonism (tiranie absolută).[4]
Omenirea a cunoscut mulți faraoni, de la cei care pretind că sunt divini până la cei care neagă tot ce se află dincolo de materie, de la cei care folosesc oamenii ca pe niște sclavi și îi brutalizează până la cei care îi consideră animale, de la cei care interzic libertatea de gândire și de exprimare până la cei care denigrează și batjocoresc Religia și viața religioasă, și de la cei care ignoră evenimentele extraordinare în apariție sau spiritual și până la cei care neagă nemărginirea Puterii. Chiar dacă acțiunile sau opiniile acestor faraoni nu se bazează pe niciun drept sau adevăr demonstrat, ei au reușit să-și impună dorințele maselor, folosindu-se de forța brută. Fără a fi nevoie să-și justifice planurile măcar o dată, ei au aplicat întotdeauna forța brută cu convingerea că „puterea are dreptate”. Ei sunt spirite atât de răzvrătite încât nu-L recunosc pe Dumnezeu și nici pe Profet și nici nu acceptă mesajele și miracolele. Ei sunt cele mai bune exemple ale celor care nu respectă nici creațiunea și nici Puterea Nemărginită care creează. Este inutil să speri că își vor schimba drumul; ceea ce noi ar trebui să facem este să nu îi provocăm, astfel încât să nu rănească oameni. Atât miracolele, cât și minunile, sunt manifestări ale harului Divin pentru oamenii fără prejudecăți și pentru actele care stârnesc anumite tendințe inerente. Chiar dacă mii de astfel de acte sunt afișate înaintea celor cu un caracter denaturat, acestea nu se influențează unele pe altele. Chiar dacă miracolele și minunile se aseamănă între ele ca înfățișare și apariție, ele diferă din punct de vedere al esenței. Miracolele sunt stări sau evenimente extraordinare care confirmă veridicitatea Profeților, atunci când își susțin caracterul profetic. Ele sunt mijloace prin care unii pot ajunge la credință și mântuire, în timp ce pentru cei îndărătnici, pot duce la distrugerea lor. În ceea ce privește minunile, ele reprezintă favoruri speciale, pe care Dumnezeu cel Atotputernic le-a revărsat asupra Profeților, ca răsplată pentru devotamentul lor.
Miracolele apar pentru a confirma caracterul de Profet al Profeților și pentru a a-i reduce la tăcere pe cei care îl neagă, în timp ce minunile sunt și ar trebui ținute ascunse ca o taină a lui Dumnezeu, atât timp cât nu este nevoie ca ele să își facă apariția.
Pe lângă faptul că reprezintă o dovadă a caracterului de profet, miracolele sunt daruri Divine excepționale, care trezesc inimile la Mesajul Divin, încât devin obligatorii pentru cei care le sunt martori sau pentru cei care aud despre ele dintr-o sursă sigură. În ceea ce privește minunile, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu, specifice celor care au fost favorizați cu ele și nu sunt obligatorii pentru nimeni.
Când un Profet face un miracol, el poate descrie cu ușurință acea stare, acțiune sau acel cuvânt extraordinar, pe care Dumnezeu Cel Atotputernic le-a creat prin mâinile lui; într-adevăr, este obligat să îl prezinte. Dar, indiferent de nivelul la care se află, sfinții nu își pot asuma nicio realizare extraordinară similară, atunci când sunt binecuvântați cu o minune. Mai mult, ei se cutremură de teamă la gândul că o astfel de realizare poate reprezenta începutul pierzării lor treptate sau că vor devora roadele care le vor fi date în Viața de Apoi în schimbul faptelor lor bune.
Un Profet care face miracole își declară misiunea printr-un miracol, folosindu-l ca bază pentru a-și transmite Mesajul și ca fundament al vieții religioase pe care trebuie să o comunice. Cât despre poporul sfânt al lui Dumnezeu, el consideră că toate darurile și strălucirea cu care a fost binecuvântat reprezintă doar o reflectare a miracolelor Profetului, pe calea căruia merge.
Un miracol indică adevărul rangului de Profet care este unul dintre stâlpii esențiali ai Religiei Divine, în timp ce minunile și alte realizări sau daruri Divine, precum descoperirea unor realități ascunse oamenilor de rând, sunt considerate a fi roadele pe care le culegem atunci când mergem pe calea Profetului.
Adevărul, încrederea, eliberarea de păcat și de orice meteahnă mentală sau fizică, intelectul sau perspicacitatea desăvârșită și a fi un Profet care primește Revelația Divină sunt premisele pentru ca orice realizare sau stare neobișnuită să fie acceptată drept miracol. Cu toate acestea, pe lângă faptul că un sfânt care a fost binecuvântat cu capacitatea de a face minuni nu poate fi considerat și într-adevăr, nu este niciodată privit ca un Profet, nimeni nu așteaptă din partea lui să își fi desăvârșit și celelalte atribute menționate.
Așa cum am discutat mai sus, un Profet prezintă lucruri extraordinare datorită creațiunii lui Dumnezeu și, fără îndoială, este sigur că acestea sunt miracole – însă, sfinții se îndoiesc de lucrurile extraordinare care vin de la ei, fie intenționat, fie fără știință, pentru că, dacă acestea nu sunt destinate călăuzirii, pot reprezenta un test pentru ei, care implică riscul de pieire.
Se știe că, uneori, în urma unei necesități sau a unei nevoie și uneori cu intenția de a servi unui scop religios sau sub influența de neevitat a stării spirituale în care se află, anumiți oameni sfinți ai lui Dumnezeu pot prezenta lucruri extraordinare în limitele impuse de voia Divină. Cu toate acestea, ar trebui să considere că aceste daruri Divine reprezintă o recompensă pentru devotamentul lor față de Profetul în care au crezut și pe care l-au urmat și nu ar trebui să încerce niciodată să-l folosească drept un merit personal. Fie că un sfânt al lui Dumnezeu face un o minune cu bună știință, fie că apare doar ca un dar Divin imprevizibil, minunea și miracolul se aseamănă în privința apariției lor. De exemplu, s-au observat adesea minuni ce se aseamănă miracolelor, precum a primi în mod neașteptat hrană și apă în timp de foame sau sete cumplită, manifestarea unui comportament extraordinar în timp de război, parcurgerea unei distanțe mari sau executarea mai multor acțiuni într-un timp foarte scurt (micșorarea distanțelor sau dilatarea timpului), suflarea unei vieți temporare, cu voia lui Dumnezeu, unei persoane care tocmai a murit, mersul pe apă, fără a se scufunda și deplasarea prin aer asemenea zborului, ca Profetul Solomon, pacea fie asupra lui.
Atât Coranul, cât și cărțile care cuprind vorbele povestite ale Profetului nostru, pacea și binecuvântările fie asupra lui, menționează minuni asemănătoare sau diferite făcute de diverși Profeți.
Există multe cărți care povestesc viețile sfinților demni și în care putem citi despre stările lor, acțiunile și cuvintele lor extraordinare. În acest capitol, ne vom mulțumi doar cu câteva exemple:
· Citim în Coran (2:49) că Profetul Isus, pacea fie asupra lui, a înviat morții, cu voia lui Dumnezeu. De asemenea, în cărți de încredere se povestește că unii dintre Sfinții lui Dumnezeu, precum Abu Ubayd al-Busri,[5] Shaykh Ahdal,[6] și Abdu’l-Qadir al-Jilani, au reînviat animale moarte. Când, în timpul unui război, Abu Ubayd l-a implorat pe Dumnezeu să-i reînvie calul mort, Dumnezeu Cel Atotputernic a readus calul la viață. Shaykh Ahdal și-a strigat pisica, care tocmai murise, iar pisica a fost reînviată, cu voia lui Dumnezeu, și s-a apropiat de el. Abdu'l-Qadir al-Jilani a ordonat oaselor unui pui mâncat: „Cu voia lui Dumnezeu, ridică-te!”, iar puiul a prins viață și s-a ridicat. Acestea sunt doar câteva exemple; însă exemplele sunt mult mai multe și pot fi găsite în cărțile aferente.
· În aceleași cărți se povestește cum sfinți precum Abu Sa‘id al-Harraz[7] și Abdu’l-Qadir al-Jilani, au vorbit cu morții.
· Există multe alte minuni făcute de sfinți, precum despărțirea unei ape curgătoare și crearea unui pasaj pentru sfinți, faptul că unii sfinți nu mor, deși au fost otrăviți de mai multe ori, scurtarea distanțelor, animalele sălbatice care îi ascultă, primirea rapidă a rugăciunilor lor, sunt împiedicați să mănânce și să bea lucruri care sunt interzise, observă evenimentele care au avut loc în locuri îndepărtate și sunt protejați de dușmanii lor. Toate aceste evenimente demonstrează faptul că facerea de minuni este cu adevărat un lucru real și că anumiți sfinți ai lui Dumnezeu au fost binecuvântați cu asta.
Stările și acțiunile extraordinare, care au venit de la Profetul nostru, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și care au avut loc de la nașterea lui, au aceeași natură ca facerea de minuni. Cu toate acestea, minunile și darurile care reprezintă, într-o anumită privință, un mijloc de onoare pentru sfinți, au un nivel esențial doar în comparație cu darurile și onoarea rangului de Profet și sunt considerate a fi asemenea unor picături din atmosfera Profetului, pe care sfinții îl urmează. De aceea, prietenii lui Dumnezeu nu se gândesc niciodată să folosească asemenea favoruri Divine pentru a se înălța și nici nu le caută. Nu se folosesc de ele în scop personal, stricând astfel relația lor cu Dumnezeu, care se bazează pe slujire. Fac tot posibilul să țină secret aceste favoruri, pe care le primesc fără să le fi cerut, și chiar își supraveghează relația cu Domnul lor, temându-se că aceste acte ar putea fi un test pentru ei. Ei își reînnoiesc devotamentul față de El și caută doar aprobarea și buna Lui plăcere. Toate aceste lucruri sunt potrivite pentru slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu, Adevărul Suprem.
Slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu, cunoscându-și și mărturisindu-și neputința și sărăcia înnăscută, se întorc la El de câteva ori pe zi; sunt cuprinși de bucuria de a fi slujitorii, aflați la ușa Lui și acționează întotdeauna cu recunoștință pentru că sunt pe drumul Lui. Ei freamătă, în speranța că vor dobândi compania Lui veșnică. În consecință, ei sunt îndepărtați de orice lucru – fie că este vorba de o descoperire spirituală sau de facerea de minuni, fie de plăceri spirituale sau de orice alt fel de favoare –însă singura lor dorință aprinsă este de a se întâlni cu Dumnezeu. Ei se consideră a fi nimic în nimic și cred că ceilalți sunt mult mai virtuoși decât ei, trăindu-și viața ca un exemplu de cea mai profundă umilință și sinceritate față de Dumnezeu. Sunt atât de plini de compasiune și mărinimie față de semenii lor, încât sunt dispuși să se sacrifice pentru fericirea acestora; își abandonează toate dorințele și toate așteptările pentru orice dar Divin, pe care îl vor primi în lume, caută doar aprobarea și buna Lui plăcere în fiecare clipă a vieții lor.
Acești eroi se remarcă în primul rând prin calitățile lor, precum înzestrarea cu credință a cât mai multor inimi, efortul ca Religia să devină viața întregii omeniri, luminarea tuturor sufletelor întunecate, încercarea de a îndepărta toate greutățile și necazurile de care comunitatea lor are parte, păstrarea aceleiași sensibilități pe care o au față de propria onoare și față de onoarea celorlalți, rugăciunea pentru binele tuturor musulmanilor, la fel de mare sau mai mare decât binele propriu, ori de câte ori își întind mâinile spre cer pentru a I se adresa lui Dumnezeu, rugăciunea în fiecare dimineață și seară pentru milă și iertare pentru Comunitatea lui Mahomed, spunând: „O, Dumnezeule! Ai milă de Comunitatea lui Mahomed! O Doamne! Iartă Comunitatea lui Mahomed!”; acțiunile lor sunt pline de mărinimie și toleranță, astfel că îi iartă pe toți cei care le-au făcut rău, îi îmbrățișează cu dragoste, milă și bunătate, sunt foarte devotați Religiei și îl urmează pe Profet, pacea și binecuvântările fie asupra lui, la fiecare pas din viața lor. Ei încearcă să reprezinte pe deplin standardele morale și virtuțile înalte, indicate în Coran și sunt hotărâți să stea departe de toate relele și viciile, precum ranchiuna, răzbunarea, ura, gelozia, neîncrederea și dușmănia. Toate aceste calități reprezintă o minune ce trebuie căutată, o minune mult mai valoroasă decât celelalte minuni care se manifestă ca niște acțiuni sau evenimente extraordinare, ale căror exemple le-am amintit mai sus.
Într-adevăr, cea mai mare minune este să trăiești o viață complet conformă cu preceptele Coranului, iar cei care sunt cel mai aproape de Dumnezeu trebuie să fie reprezentanții acestui spirit.
O, Doamne! Fă-ne parte printre slujitorii Tăi sinceri și înzestrați cu sinceritatea în credință și în practicarea Religiei și care au dobândit evlavie și dreptate. Să fim slujitorii Tăi care se înfrânează de la lucrurile interzise, mari sau mici; să facem parte dintre cei care Îți stau aproape și pe care îi găsești plăcuți, care Te iubesc și pe care îi iubești, care se tem de Tine și al căror caracter a fost modelat de Coran! Amin! Și revarsă binecuvântări și pace asupra Stăpânului tuturor celor care Te iubesc și pe care Tu ii iubești, și asupra Familiei și Companionilor săi, pe care Tu i-ai adus aproape de Tine.
[1] Mawlana Allama Shibli an-Nu‘mani (1857–1914) a fost un învățat musulman din India. El a fondat Colegiul Național Shibli în 1883 și Daru’l-Mussanifin în Azamgarh. Shibli a fost un învățat în mai multe domenii, mai ales istoria și literatură. A fost și poet. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Siratu’n-Nabiyy („Viața Profetului"). Cu toate acestea, el a reușit să scrie doar două volume din această carte și după moartea lui, discipolul său Sayyid Sulayman an-Nadwi a folosit materialul lui an-Nu‘mani și al său și a scris celelalte cinci volume ale lucrării. [2] Abu Jahl, ‘Abr ibn Hisham (m. 624 d.Hr.) a fost adversarul cel mai încăpățânat și nemilos al Profetului Mahomed în Mecca. Abu Jahl, adică Părintele Ignoranței, este numele pe care i l-a dat Profetul, pacea și binecuvântările fie asupra lui. A fost ucis în bătălia de la Badr la doi ani după plecarea Profetului la Medina. [3] an-Nu‘mani, Asr-ı Saadet („Epoca fericirii”: traducerea în turcă de Siratu’n- Nabiyy), vol. 3, sub titlul „Viața spirituală a profetului nostru”. [4] Yazır, Hak Dini Kur’an Dili („Coranul, limbajul religiei adevărului”), 2:2238. [5] Muhammad ibn Hasan Abu Ubayd al-Busri (d. 859) a fost un cunoscut învățat sirian și sufit. Este considerat unul dintre cei mai mari sfinți. [6] Shaykh Abu’l-Hasan Ali al-Ahdal al-Husayni (d. 1604) a fost unul dintre sfinții din Yemen. Lui i se atribuie ordinul sufit Ahdaliya. [7] Abu Sa‘id Ahmad ibn ‘Isa al-Harraz din Bagdad, de meserie cizmar. Autor al mai multor cărți, inclusiv unele care au supraviețuit până în ziua de azi. Nu se cunoaște data morții dale, dar probabil a murit între 892 și 899.
Comments