IRSHAD ȘI MURSHID
(ÎNDRUMARE ȘI ÎNDRUMĂTOR)
Îndrumarea este definită în mai multe moduri, și anume călăuzirea spre calea cea dreaptă, deșteptarea inimilor la Adevărul Suprem, înlăturarea obstacolelor dintre El și mintea și inima omului, astfel încât sentimentele și gândurile să ajungă la Dumnezeu, servirea drept mijloc prin care sufletele să capete o anumită cunoaștere a lui Dumnezeu și de asemenea, un mijloc prin care sufletele care au căpătat o cunoaștere a Lui să aibă o relație mai profundă cu El. Ea constă în educarea oamenilor, atât la nivel individual, cât și la nivel de comunitate, și astfel, de aici cei ce au capacitatea și virtutea necesare să se ridice, pentru a trece de la a fi potențial om la a fi cu adevărat om sau pentru a fi călăuziți către orizontul oamenilor desăvârșiți.
De asemenea, putem considera îndrumarea asemenea unei chemări pe care un profesor perfect, care are cunoștințe complete cu privire la aspectele exterioare și lăuntrice legate de religie și care le poate îmbina în teorie și în practică, o face celor înzestrați cu abilitățile necesare de a fi om la un anumit nivel de umanitate. Din această perspectivă, putem considera îndrumarea ca fiind efortul special pe care eroii spiritualității îl depun pentru a transmite altora spiritualitatea cu care au fost răsplătiți în mod special. În mâinile unor asemenea eroi, cărbunele s-a transformat întotdeauna în diamant, iar pietrele și pământul s-au ridicat la valoarea aurului. Învățătorii sufiți au abordat problema îndrumării și îndrumătorilor în acest sens și au considerat că o astfel de îndrumare este asemenea unui efort supraomenesc al celor ce au calități transcendentale. Pentru ei, eforturile slabe nu reprezintă îndrumare, iar cei care nu sunt capabili să deschisă ușile către orizontul omenirii desăvârșite pentru sufletele înzestrate cu capacitățile necesare nu sunt îndrumători. Căci în cazul lor, ei înșiși au nevoie de îndrumare și cu siguranță trebuie instruiți. Un cunoscut proverb turcesc spune:
Un îndrumător care el însuși are nevoie de o favoare specială
Nu va ști cum să transmită vreo favoare altora!
Într-adevăr pare că acest proverb a fost născocit cu privire la astfel de oameni. Salim Süleyman Üsküdari[1]dă glas aceleiași idei, însă într-o manieră poetică:
Însuși profesorul nostru are lacune în cunoștințe.
Deci, oare cum poate el să știe ce înseamnă cu adevărat îndrumarea?
Ruhi din Bagdad[2] a abordat problema ceva mai nostim:
Privește la ascet: visează să fie îndrumător;
Ieri a început școala, azi dorește să predea.
Se știe că dacă există ceva care să fie trainic în această lume și care să merite toată lauda în Viața de Apoi, acesta este îndrumarea; și, prin urmare, un îndrumător este persoana cea mai valoroasă. Cu toate acestea, îndrumătorii pot educa doar în funcție de capacitatea proprie. Putem discuta despre o gamă largă de îndrumători, de la cei considerați piloni sau axe spirituale până la predicatorii obișnuiți.
Așa cum am menționat în treacăt, îndrumătorii sunt, în sens general, mesagerii adevărului care dețin tot ceea ce este necesar pentru a călăuzi, sunt eroi ai spiritualității și moștenitori ai misiunii Profeților, care transmit inimilor daruri Divine. Legat de anumite aspecte ale aceste misiuni, un îndrumător este numit și ,,cel care șade pe covor” (postnishin) sau ,,cel bătrân” (shaykh). Cuvântul ,, shaykh” este folosit și cu sensul de profesor. Un îndrumător favorizat cu o apropiere specială de Dumnezeu și cu o cunoaștere specială a Prezenței lui Dumnezeu, însărcinat și împuternicit cu datoria de a îndruma, este diferit față de un predicator obișnuit. În funcție de propriul orizont de percepție, îndrumătorii obișnuiți găsesc în ei înșiși adevărurile care trebuie transmise altora și le transmit în funcție de capacitatea lor. Cu toate acestea, îndrumătorii desăvârșiți, asemenea Stelei Polare, îi călăuzesc pe toți spre calea adevărată, bazată pe sursele fundamentale ale Religiei, și lucrurile care trebuie arătate le sunt arătate altora din adâncul inimii și spiritului lor. Cât despre cei care sunt atât un pilon spiritual (Qutb), cât și un Ajutor sau Mijloc de Ajutor Divin (Ghawth), ei modelează pe oricine intră în atmosfera lor după modelul propriului orizont și îi reconstruiesc, folosind doar material din Coran și Sunna.
Indiferent de nivel, dintre toate îndatoririle slujirii, îndrumarea este cea mai apreciată, cu condiția să fie făcută doar de dragul lui Dumnezeu; și orice erou al adevărului care duce la bun sfârșit o asemenea responsabilitate este un îndrumător, un moștenitor al Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm faptul că a însoți un îndrumător desăvârșit are o plăcere aparte și poartă semnele unei posibile ,,întâlniri” cu Dumnezeu, pe când, în compania unui îndrumător imperfect, este foarte greu să avansezi.
Câteva versuri, scrise de un autor necunoscut, ne spun:
Mergi la îndrumător, la îndrumător, îndrumător,
El are leac pentru orice suferință, o, „tată!”
Anwari[3]își aduce contribuția prin următoarele versuri:
Misterul din răspunsul „Tu nu Mă vei putea vedea”[4]-
Care reprezintă imposibilitatea de a vedea „Chipul” lui Dumnezeu –
Nu am fost în stare să îl cuprind
Înainte ca ochii mei plânși să devină Muntele Sinai
cu dragoste pentru El.
Misterul Mantalei cu care Oamenii Mantalei[5]
au fost acoperiți –
Nu am fost în stare să îl cuprind înainte să fiu fericit
de întâlnirea cu îndrumătorul desăvârșit.
Acum, fără a intra în discuția referitoare la diferențele care se nasc din capacitatea și cantitatea de cunoștințe pe care le au fiecare îndrumător sau din darurile spirituale cu care fiecare este favorizat, voi încerca să explic subiectul în raport cu anumite elemente esențiale care se regăsesc în fiecare îndrumător.
Un îndrumător este cel care deține o cunoaștere suficientă cu privire la relația dintre Dumnezeu, oameni și univers și chestiunile referitoare la această sferă a Religiei. Cel care nu Îl recunoaște pe Dumnezeu este negaționist și ignorant; iar cei care nu pot percepe relația dintre El și existență sunt orbi și nu conștientizează natura reală a existenței lor, în timp ce acela care nu se cunoaște pe sine este, de fapt, singur și străin în mijlocul existenței. Toate aceste tipuri de ființe umane au nevoie de îndrumare.
Un îndrumător este un erou al spiritualității, care studiază cu atenție Coranul și cartea universului și care are o minte iscoditoare, ce cunoaște misterele existențiale. Un îndrumător este, de asemenea, o persoană înțeleaptă, pătrunzătoare, cu ochi care observă lucruri, cu gură ocupată cu recitarea Coranului și urechi care îl ascultă. Cu percepții senzoriale sănătoase și precise, observații profunde și cuprinzătoare și gândire sănătoasă, un îndrumător se remarcă prin comportamentul ce poate fi întâlnit la un Profet aflat la un nivel înalt al desăvârșirii. O astfel de persoană are un punct de vedere universal atunci când vine vorba de rezolvarea problemelor și este atentă la punctele de congruență dintre regulile și poruncile revelate și legile Divine ale creației și vieții. Ei urmăresc doar buna plăcere și aprobarea lui Dumnezeu atunci când le transmit oamenilor ceea ce Dumnezeu dorește ca ei să transmită și când le comunică sufletelor aflate în nevoie tot ceea ce este inspirat în ei și astfel, țin cont de apropierea Lui în tot ceea ce fac și spun.
Îndrumătorii sunt cei care fac tot posibilul să mărturisească, pe orice platformă, cauza pentru care și-au dedicat inima și care mediază între ceea ce ar trebui să fie transmis altora și cei cărora ar trebui să le fie transmis. Deoarece nu se gândesc niciodată la salariu, compensație sau recompensă, ei atribuie orice răsplată materială sau spirituală eforturilor sincere ale celor din jur. Fără a-și însuși vreodată darurile spirituale care ajung la ei personal, ei își consideră discipolii ca fiind un mijloc prin care aceste daruri sosesc. Fără îndoială, aceasta este negarea de sine; din perspectiva unui îndrumător adevărat, asta este ceea ce ar trebui să facă un musulman obișnuit, nu un lucru demn de laudă. Astfel de îndrumători adevărați nu așteaptă niciodată ca activitățile lor să fie apreciate de alții și nici nu urmăresc vreun rezultat lumesc sau spiritual, cu excepția bunei plăceri și aprobări a lui Dumnezeu. Ei sunt întotdeauna sinceri și drepți în fața lui Dumnezeu, pentru că sunt conștienți că urmează calea Profeților și că această cale are anumite legi ce trebuie respectate, dintre care cea mai importantă este ca atunci când îi îndrumă pe alții, toți îndrumătorii trebuie să caute doar plăcerea lui Dumnezeu.
Un îndrumător este, de asemenea, un erou al dragostei și toleranței, care are o cunoaștere deplină a audienței și discipolilor lui și a tuturor caracteristicilor lor; un îndrumător îi acoperă cu aripa compasiunii, le împărtășește bucuriile și durerea, îi felicită pentru realizările lor și le ignoră greșelile și defectele. Asemenea parfumului, astfel de îndrumători răspândesc miresme de „tămâie” pentru a îndestula inimile aflate în nevoie; asemenea lumânărilor, ard și se consumă pentru a lumina sufletele întunecate din jurul lor, spre binele lor. Ei găsesc adevărata fericire în fericirea celorlalți și nu fug de sacrificii atunci când vine vorba de transmiterea idealurilor lor. Ei mor pentru a reînvia; plâng pentru a-i face pe alții să râdă; obosesc pentru ca ceilalți să se poate odihni; se străduiesc fără încetare pentru a-i trezi pe ceilalți la eternitate – și nu iau în seamă nici cuvintele de apreciere, fie sincere sau nu, și nici critica nedreaptă. Atunci când au parte de complimente, îi cer iertare lui Dumnezeu; vin în întâmpinarea reacțiilor și criticilor drepte și continuă fără să ezite.
Un îndrumător este un înțelept, înzestrat cu cunoașterea necesară atât în domeniul științelor religioase, cât și în domeniul anumitor științe seculare, pentru a discuta diferite subiecte cu publicul și pentru a prezenta soluții satisfăcătoare la problemele lor. În Ordinul Naqshbandiya, datoria de a îndruma nu a fost încredințată celor care nu au finalizat cu succes toate cursurile predate în madrase sau care nu puteau îmbina iluminarea spirituală cu cea intelectuală. Mai degrabă, lojele în care predau bătrânii sau îndrumătorii acestei școli erau asemenea fântânii lui Khadr[6], loc în care cei care studiau își puteau potoli setea. Casele de îndrumare în care îndrumătorii de asemenea calibru nu au predat sau nu predau sunt ca niște ruine; cei care își atribuie îndrumarea sunt înșelați, iar cei care speră la iluminare, dar care ei înșiși sunt lipsiți de lumină, sunt cu adevărat nefericiți.
Nu întinde mâna oricui pretinde că poate îndruma,
Căci te poate conduce pe o pantă de unde nu se poate urca,
Căci calea unui îndrumător desăvârșit,
Este destul de ușor de urmat.
Niyazi Mısri[7]
Oricât de transcendentali ar fi în cunoașterea generală și cunoașterea lui Dumnezeu, în special, îndrumătorii sunt predicatori desăvârșiți care pot îmbina, echilibrat, ascensiunea lor către Dumnezeu, păstrând totuși nivelul audienței lor atunci când le transmit ceea ce ar trebui să transmită. Ei țin cont întotdeauna de inclinațiile, sentimentele și gândurile celor a căror educație și-au asumat-o și evită să provoace orice fel de înțelegeri sau neclarități atunci când transmit mesajele care vin de pe urma darurilor speciale pe care le-au primit în orizontul relației lor cu Dumnezeu. Un îndrumător adevărat este un discipol riguros și un student meticulos al Coranului și, prin urmare, este dator să urmeze Coranul atunci când îndrumarea este în sarcina lui. În ciuda faptului că reprezintă Cuvântul Celui Măreț și Absolut, Coranul a apărut la orizontul Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui, nu într-o manifestare complet transcendentală a Atributului Divin al Vorbirii, ci mai degrabă, ținând cont de nivelurile întregii sale audiențe. Astfel, așa cum Coranul se adresează omenirii în funcție de nivelul de înțelegere, primul și cel mai mare predicator al lui – și cel mai mare dintre toți îndrumătorii – Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a avut de asemenea în vedere diferitele nivelurile ale audienței sale și a spus: „Noi, comunitatea Profeților, am primit ordin să ne adresăm oamenilor în funcție de capacitatea lor de înțelegere.”[8]
Îndrumătorii vorbesc prin perfecțiunea caracterului lor, profunzimea spiritualității lor și prin limbajul acțiunilor lor. Sunt foarte credincioși și devotați lui Dumnezeu Atotputernic. Nu putem tăgădui faptul că cei ale căror cuvinte nu sunt în concordanță cu acțiunile lor și care nu sunt de încredere prin propriile lor acțiuni nu pot avea nicio influență pozitivă și de lungă durată asupra oamenilor; astfel, mesajul lor nu este demn de a fi primit. Singura cale prin care acele lucruri despre care se spune că sunt demne de a fi primite pentru conștiința umană este convingerea neclintită a adevărului acelor lucruri și practicarea lor în viața omului. Se relatează că Dumnezeu Cel Atotputernic i-a spus Profetului Isus, pacea fie asupra lui: „O, Isuse! Mai întâi oferă-i un sfat propriului tău suflet și numai după ce l-ai acceptat și l-ai urmat, apoi oferă-l și altora – ori altfel să te rușinezi de Mine.”[9] Acest lucru este în perfectă concordanță cu ceea ce citează Coranul din vorbele Profetului Șuayb, pacea fie asupra lui: „Eu nu voiesc să fac ceea ce vă opresc vouă.”(11:88).
Doamne, ajută-ne să ne aflăm printre slujitorii Tăi sinceri, înzestrați cu sinceritatea în credință și în practicarea Religiei și fă-ne cinstea de a-L urma pe Profetul celor care au fost înzestrați cu sinceritate, pacea desăvârșită și binecuvântările mărețe fie asupra lui, asupra Casei Lui și asupra nobililor Săi Companioni.
[1] Salim Süleyman Üsküdari (d. 1893) a fost poet și scriitor sufit Mevlevi (Mawlawi). A locuit în Üsküdar, Istanbul, și era foarte priceput atât în proză, cât și în versuri. [2] Ruhi din Bagdad (d. 1605) a fost una dintre figurile importante ale literaturii clasice otomano-turce. În scrierile lui, aborda de obicei, tematici legate de probleme morale. [3] Awhadu’-Din ‘Ali Anwari este un cunoscut poet care a trăit în secolul al XII-lea în Iran și Afganistan. Pe lângă poezie, era iscusit în logică, muzică, teologie, matematică și astrologie. Diwanul său, colecție de poezii, constă dintr-o serie de poezii lungi și o serie de versuri mai simple. [4] Se referă la dorința Profetului Moise de a-L vedea pe Dumnezeu pe muntele Sinai și la răspunsul lui Dumnezeu către acesta:„ Tu nu Mă vei putea vedea (în această lume)” Vezi Coranul, 7:143. [5] Trimisul lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, i-a strâns pe ‘Ali, verișorul și ginerele lui, Fatima, fiica lui iubită și pe fiii lor Hasan și Husayn sub mantaua lui și a spus: „Doamne, ei sunt familia mea.”( Muslim, „Fadail al-Ashab” 32; at-Tirmidhi, „Manaqib,” HN: 3726.) După acest eveniment, acești oameni, împreună cu însuși Mesagerul, au ajuns să fie numiți „Oamenii Mantalei”. [6] (al-)Khadr este cel despre care Coranul povestește (18:60–82) că a făcut o călătorie împreună cu Profetul Moise pentru a afla ceva din domeniul spiritual al existenței și adevărata natură a faptelor lui Dumnezeu în lume. Dacă a fost Profet sau un sfânt cu o misiune specială, rămână o problemă controversată. Se crede că se bucură de nivelul de viață în care nu simte nevoile vieții normale ale omului. [7] Mehmed Niyazi Mısri (d. 1694), poet sufit care s-a născut în Malatya (Turcia), a studiat în Egipt și a trăit la Istanbul și Edirne. [8] ad-Daylami, al-Musnad, 1:398. [9] Ibid., 1:144; Abu Nu‘aym, Hilyat al-Awliya, 2:382.
Comments