M. Fethullah Gulen
Huzn (Tristețe sau întristare)
Sufiții folosesc cuvântul huzn (tristețe) ca opusul bucuriei și fericirii și pentru a exprima durerea care decurge din conștiința responsabilității umane și devotamentul față de idealuri înalte. Fiecare credincios desăvârșit va continua să sufere această durere în funcție de gradul său de credință și va țese țesutul vieții cu „firele” tristeții pe „ghergheful” timpului. Pe scurt, omul va simți tristețe până când spiritul Adevărului lui Mahomed va fi respirat în toate colțurile lumii, până când suspinele musulmanilor și ale altor popoare asuprite vor înceta, iar regulile Divine vor fi aplicate în viața de zi cu zi a oamenilor.
Această tristețe va continua până când călătoria prin lumea intermediară a mormântului (al-'Alamu'l-Barzakh) va fi încheiată cu bine, iar credinciosul zboară la sălașul fericirii și a binecuvântării eterne fără a fi reținut la Judecata de Apoi. Întristările unui credincios nu se vor opri până când semnificația: Laudă lui Allah care a îndepărtat de la noi mâhnirea! Domnul nostru este Iertător [şi] Mulţumitor (35:34) nu devine manifest.
Tristețea sau întristarea apar din percepția unui individ asupra a ceea ce înseamnă a fi om și ele cresc proporțional cu gradul de înțelegere și discernământ pe care îl posedă cel care este conștient de umanitatea sa. Este o dinamică necesară, semnificativă, care îl determină pe credincios să se întoarcă constant către Cel Atotputernic și, percepând realitățile aducătoare de tristețe, să caute refugiu în El și să facă apel la El pentru ajutor ori de câte ori este neputincios.
Credinciosul aspiră la lucruri foarte prețioase și valoroase, cum ar fi plăcerea lui Dumnezeu și fericirea veșnică și, prin urmare, caută să facă o „afacere foarte profitabilă” cu mijloace limitate într-un interval scurt al duratei vieții. Necazurile pe care le trăiește credinciosul din cauza bolii și durerii, precum și diferitele suferințe și nenorociri, seamănă cu un medicament eficient care șterge păcatele credinciosului și permite eternizarea a ceea ce este temporar, precum și extinderea meritului său „ca picătură” într-un ocean. Se poate spune că viața unui credincios petrecută într-o tristețe continuă seamănă, într-o anumită măsură, cu viețile Profeților, căci și ei și-au petrecut viața în această stare. Cât de semnificativ este faptul că slava omenirii, asupra lui să fie pacea și binecuvântările, care și-a petrecut viața în durere, este descris pe bună dreptate drept „Profetul întristării”.
Tristețea protejează inima și sentimentele unui credincios de rugină și degradare și îl obligă să se concentreze asupra lumii interioare și asupra modului de a progresa în timp. Îl ajută pe călătorul ce se află pe calea perfecțiunii să atingă rangul de viață spirituală pură pe care un alt călător nu îl poate atinge nici după câteva perioade de pocăință și austeritate de patruzeci de zile. Cel Atotputernic se uită la inimă, nu la aspectul sau forma exterioară. Dintre inimile oamenilor, El le vede pe cele triste și frânte și îi onorează pe proprietarii lor cu prezența Sa, așa cum se spune într-o narațiune: Sunt alături de cei cu inimile frânte.[1]
Sufyan ibn Uyayna (725–813), unul dintre cei mai importanți învățați ai Islamului, spune: Dumnezeu are uneori milă de o întreagă comunitate din cauza plânsului unui om trist, cu inima frântă [2] Acest lucru se întâmplă pentru că tristețea apare într-o inimă sinceră , iar dintre actele care ne apropie de Dumnezeu, tristețea sau întristarea sunt cele mai puțin vulnerabile la a fi întunecate de ostentație sau de dorința cuiva de a fi lăudat. O parte din fiecare act de bunătate și binecuvântare a lui Dumnezeu este atribuită celor care au nevoie de ea pentru a purifica acea bunătate sau binecuvântare de anumite impurități. Acea parte se numește zakah, care înseamnă literalmente „a curăța” sau „a crește”, deoarece curăță bunurile cuiva de acele impurități care au intrat în ele, în timp ce ele sunt câștigate sau folosite, și le face să crească ca o binecuvântare a lui Dumnezeu. Tristețea sau întristarea joacă un rol similar, pentru că reprezintă o parte a minții sau conștiinței cuiva care purifică și apoi menține această puritate și curățenie.
În Tora se povestește că, atunci când Dumnezeu Își iubește robul, El își umple inima cu senzația de plânset; dacă Îi displace și se înfurie pe altul, Își umple inima cu dorința de amuzament și joc.[3] Bishru’l-Khafi[4] spune: Tristețea sau întristarea sunt ca un conducător. Când se stabilește într-un loc, ele nu permit altora să locuiască acolo. [5] O țară fără conducător este într-o stare de confuzie și dezordine; o inimă care nu simte întristare este distrusă.
Nu a fost cel cu inima cea mai sănătoasă și mai prosperă, asupra lui să fie pacea și binecuvântările, întotdeauna plin de jale și adânc pierdut în gânduri? Profetul Iacov, asupra lui să fie pacea, „a urcat și a mers dincolo de munți” între el și fiul său iubit, profetul Iosif, asupra lui fie pacea, pe aripile durerii și a fost martor la realizarea unui vis plăcut. Suspinele unei inimi îndurerate sunt considerate ca având aceeași valoare și merit ca recitările obișnuite și amintirea celor care se închină regulat și frecvent lui Dumnezeu și ca devotamentul și evlavia asceților care se abțin de la păcat.
Cel adevărat și confirmat, asupra lui să fie pacea și binecuvântările, spune că durerea care ia naștere din nenorocirea lumească face ca păcatele să fie iertate.[6] Pe baza acestei afirmații, se poate vedea cât de valoroase și meritorii sunt durerile care apar din păcate, din frica și dragostea de Dumnezeu și care se referă la Viața de Apoi. Unii simt întristare pentru că nu își îndeplinesc îndatoririle de închinare atât de perfect pe cât ar trebui. Sunt credincioșii obișnuiți. Alții, care sunt printre cei distinși, sunt triști pentru că sunt atrași de ceea ce este altul decât Dumnezeu. Cu toate acestea, alții se simt triști pentru că, deși se simt mereu în prezența lui Dumnezeu și nu-L uită niciodată, ei petrec și timp printre oameni pentru a-i călăuzi către adevăr. Ei tremură de teama că ar putea strica echilibrul dintre a fi mereu cu Dumnezeu și a fi în compania oamenilor. Aceștia sunt cei purificați care sunt responsabili cu îndrumarea oamenilor.
Primul profet, Adam, asupra lui să fie pacea, a fost tatăl omenirii și al Profeților și, de asemenea, părintele durerii. El și-a început viața lumească cu tristețe: slăbiciune de moment în stăpânirea de sine (profetică), stăpânire de sine și hotărâre, căderea din Paradis sau Paradisul pierdut, despărțirea de Dumnezeu și, după aceea, responsabilitatea grea a Profeției. A oftat de durere toată viața. Profetul Noe, pacea fie asupra lui, s-a trezit învăluit de durere când a devenit Profet. Valurile de întristare venite din necredința absolută a poporului său și pedepsirea lor iminentă din partea lui Dumnezeu au apărut în pieptul lui ca valurile oceanelor. A venit o zi când acele valuri au făcut ca oceanele să se umfle atât de sus, încât au acoperit munții și au făcut ca pământul să se scufunde de durere. Profetul Noe a devenit profetul Potopului.
Profetul Avraam, pacea fie asupra lui, a fost ca și cum ar fi fost programat în funcție de durere: întristarea izvorâtă din lupta lui cu Nimrod, fiind aruncat în foc și trăind mereu înconjurat de „focuri”, lăsându-și soția și fiul într-o vale pustie, fiindu-i poruncit să-și sacrifice fiul și multe alte suferințe sacre care țin de dimensiunile interioare ale realității și semnificațiile evenimentelor. Toți ceilalți Profeți, cum ar fi Moise, David, Solomon, Zaharia, Ioan Botezătorul și Iisus, asupra lor fie pacea, au experimentat viața ca o serie sau adunare de dureri și au trăit-o învăluiți de întristare. Cel mai Mare dintre Profeți și adepții săi au fost încercați de cele mai mari dureri.
O, Domnul nostru! Iartă-ne pe noi și pe frații (și surorile) noștri în Religie, care ne-au precedat în credință, și nu lăsa inimile noastre să dea curs vreunui rău față de vreunul dintre credincioși. O, Domnul nostru! Ești Atotiertător, Atotcompătimitor. Și pogoară binecuvântări și pace Profetului nostru Mahomed, plin de milă și compasiune.
[1] al-‘Ajluni, Kashfu’l-Khafa’, 1:203. [2] al-Qushayri, ar-Risala,139. [3] al-Qushayri, ar-Risala, 230. [4] Bishru’l-Khafi (767–840) a fost unul din maeștrii sufiți care au trăit în secolul 8. S-a născut la Marw și a trăit și murit la Baghdad. Și-a petrecut viața învățând și practicând cunoașterea. Din moment ce umbla de obicei descălțat, a primit numele de al-Khafi (Cel desculț).(Tr.) [5] al-Qushayri, ibid., 230. [6] al-Bukhari, “Marda,” 1; Muslim, “Birr,” 52.
Comentarios