M. Fethullah Gulen
Haya (Modestie)
Sufiții folosesc haya, care înseamnă literalmente rușine, sfială și abținerea de la a spune sau a face ceva nepotrivit sau indecent, pentru a descrie pe cineva care, din frică și venerare a lui Dumnezeu caută să evite ce Îi displace Lui. Haya îndeamnă persoanele să fie mai atente, mai stăpâne pe sine și să se controleze mai bine, pentru că o astfel de reținere, dacă provine din sentimente de modestie, are ca rezultat acordarea lui Dumnezeu a respectului pe care îl merită. Dacă aceste sentimente lipsesc sau se pierd din cauza influențelor familiale sau de mediu, credinciosului îi va fi dificil să le dezvolte.
În lumina explicațiilor de mai sus, modestia poate fi împărțită în două categorii: un sentiment înnăscut sau instinctiv de rușine, care împiedică oamenii să se implice în ceea ce este considerat rușinos și indecent, și modestia care își are originea în credință, care constituie o dimensiune importantă, profundă a Islamului.
Combinarea unui sentiment instinctiv de rușine cu modestia bazată pe Islam formează cea mai mare protecție împotriva actelor rușinoase sau indecente. Singur, fiecare poate fi diminuat sau complet pierdut. Dacă acest sentiment înnăscut de rușine nu este combinat cu o conștientizare care vine din credință, exprimată în versete precum: Oare nu ştie el că Allah vede? (96:14) și o conștiință a vegherii constante a lui Dumnezeu asupra noastră: Allah este Veghetor peste voi (4:1), nu poate dura mult, pentru că rezistența sa depinde de credință. Această relație esențială dintre modestie și credință a fost exprimată de către Mesagerul lui Dumnezeu, care i-a spus unui Companion după ce a auzit sfatul său referitor la modestie către alt bărbat: Lasă-l, căci modestia vine din credință.[1] El a mai spus: Credința are cam șaptezeci de diviziuni. Modestia este o diviziune a credinței.[2]
Din aceste zicale Profetice putem concluziona că, la fel ca și alte semințe de virtuți înnăscute, sentimentul natural de rușine al unei persoane se poate dezvolta în măsura în care este întărit cu forțele și mijloacele care produc cunoașterea de Dumnezeu. Apoi devine o dimensiune a vieții spirituale, un obstacol împotriva dorințelor excesive ale sufletului trupesc. Dacă acest sentiment nu este întărit și dezvoltat cu credința și cunoașterea lui Dumnezeu sau consolidat prin conștiința vegherii constante a lui Dumnezeu și este lăsat să se disipeze în plăcerea senzuală sau carnală, vom vedea într-un individ sau într-o comunitate că se dezvoltă acele indecențe și perversiuni care fac pe oricine cu adevărat uman să se rușineze că este om. Slava omenirii și exemplul desăvârșit al modestiei, peste el fie pacea și binecuvântările, a spus: Dacă nu ai rușine, fă ce vrei.[3]
Cuvintele haya (modestie sau sentiment de rușine) și hayat (viață) provin din aceeași rădăcină. Aceasta înseamnă că modestia este un indiciu al unei inimi pline de viață și că vivacitatea unei inimi depinde de credința și cunoașterea proprietarului ei despre Dumnezeu. Dacă inimă nu este hrănită continuu cu credința și cunoașterea lui Dumnezeu, este aproape imposibil ca ea să rămână vie și să dea naștere modestiei.
Potrivit lui Junayd al-Baghdadi, haya înseamnă conștientizarea recompenselor materiale și imateriale dăruite de Dumnezeu și cunoașterea noastră a defectelor noastre personale. Dhu'n-Nun al-Misri [4]spune că haya înseamnă că persoana simte în mod constant rușine în inima sa din cauza păcatelor și a ofenselor personale și, prin urmare, este atentă la acțiunile sale.[5] Un alt maestru spiritual definește haya ca: a nu uită niciodată cum Dumnezeu tratează pe cineva și a ordona viața omului conform credinței că Dumnezeu cunoaște toate acțiunile și gândurile.
Este menționat în Risala lui al-Qushayri că Dumnezeu declară: O, fiu al lui Adam! Atâta timp cât îți menții modestia și sentimentul de rușine în fața Mea, eu îi voi face pe oameni să-ți uite defectele.[6] Domnul Puterii și Demnității i-a spus și lui Iisus, asupra lui fie pacea: O, Iisuse, sfătuiește-ți mai întâi propria persoană. Dacă îți acceptă sfatul, atunci îi poți sfătui pe alții, iar dacă nu, trebuie să te simți rușinat de tine însuți în fața Mea.[7]
Unii au menționat diferite categorii de modestie sau rușine. De exemplu, rușinea sau modestia resimțite de:
• Adam, care s-a simțit vinovat până a fost iertat;
• îngerii pentru incapacitatea lor sinceră de a-I închina pe Dumnezeu așa cum se cuvine, așa cum se exprimă în spusele lor: Atotslăvit ești! Noi nu putem să Te închinăm așa cum cere închinarea Ta, deși ei Îl slăvesc zi și noapte fără oprire;
• cei distinși prin cunoașterea lui Dumnezeu în fața Maiestății Sale, în ciuda cunoașterii lor profunde despre El, pe care o exprimă ca: Atotslăvit ești Tu! Nu suntem capabili să Te cunoaștem așa cum este nevoie să Te cunoaștem;
• cei înaintați spiritual atunci când sunt înfricoșați de Dumnezeu, chiar dacă nu cedează niciodată dorințelor și ambițiilor lor trupești;
• cei care s-au distins cu cea mai mare convingere a lui Dumnezeu datorită presupusei lor distanțe de El, deși ei simt întotdeauna apropierea Lui infinită, în ciuda distanței infinite a umanității de Dumnezeu Atotputernicul;
• iubitorii de Dumnezeu care simt neloialitatea care decurge din anxietatea lor de a nu-l putea iubi pe Dumnezeu așa cum o cere dragostea Lui;
• cei care simt o lipsă de sinceritate suficientă și nu știu pentru ce trebuie să se roage lui Dumnezeu;
• și acei înălțați care sunt conștienți de faptul că ei, ca ființe umane, au fost onorați cu cea mai dreaptă creație, din cauza actelor josnice de care se acuză pe ei înșiși și care, după ei, sunt ireconciliabile cu a face parte din creația cea mai dreaptă.
Primul grad de modestie este să te vezi prin privirea lui Dumnezeu. Adică practicarea autocontrolului sau autosupravegherii conform standardelor lui Dumnezeu. Această practică generează un sentiment de rușine sau modestie care produce o precauție extremă în gânduri și fapte. Un astfel de grad de modestie se găsește la oamenii considerați vii în sentimente și gânduri.
Al doilea grad este proporțional cu conștientizarea cuiva a ceea ce înseamnă apropierea de Dumnezeu și a fi mereu în Prezența Sa. Acest lucru poate fi experimentat de cei care sunt întotdeauna conștienți de semnificația: El este cu voi, oriunde v‑ați afla (57:4), despre care Profetul, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a spus:
Fii la fel de modest în fața lui Dumnezeu Atotputernicul așa cum o cere necesitatea de a fi modest în fața Lui. Cel care este binecuvântat cu acest grad de modestie să-și controleze întotdeauna mintea sa și conținutul ei, precum și stomacul său și conținutul lui. Să-și amintească mereu că urmează moartea și descompunerea. Cine dorește viața de apoi va renunța la podoabele lumii. Cel care este capabil să facă asta poate simți atâta modestie în fața lui Dumnezeu, cât de modest este necesar să simți în fața Lui.[8]
Se poate ajunge la gradul al treilea doar simțind profund dispoziția divină absolută a tuturor lucrurilor, trăind o viață de spiritualitate profundă în căutarea destinației finale: Şi că la Domnul tău este întoarcerea (53:42). Efortul de a atinge acest scop final continuă de-a lungul unei vieți întregi dedicate urmăririi drumului către El.
Gradul său de modestie determină adevărata umanitate a omului. Dacă un călător nu poate să-și ordone viața și să-și disciplineze actele conform cerințelor vieții veșnice și să trăiască în cea mai mare smerenie și modestie, atunci existența lui este o rușine personală și o povară pentru ceilalți, așa cum se spune în următorul cuplet:
Cuvântul lui Dumnezeu este că nu există bine nici în viață, nici în lume, când modestia dispare.
Modestia este o calitate și un mister divin. Dacă oamenii ar ști la Cine se referă în esență, ar acționa mai atent și mai sensibil. Pentru a lumina acest punct, se leagă că:
Dumnezeu Atotputernicul îi cere unui bătrân de pe Locul Învierii să dea socoteală pentru faptele sale în lume: De ce ai săvârșit păcatele acestea? Bătrânul neagă că le-a făcut. Deci, Cel Mai Milostiv dintre cei milostivi poruncește îngerilor: Duce-ți-l în Paradis. Îngerii vor să știe de ce Atotputernicul a poruncit așa, deși El știe că bătrânul a făcut acele păcate. Cel Atotputernic răspunde: Știu, dar i-am privit barba albă ca aparținând comunității lui Mahomed și mi-a fost rușine să-i spun că știam că minte.
După cum este consemnat în Kanzul-‘Ummal, când Arhanghelul Gavril i-a spus acest lucru Mesagerului lui Dumnezeu, asupra lui fie pacea și binecuvântările, ochii Mesagerului s-au umplut de lacrimi și a spus cu regret:
Lui Dumnezeu Atotputernicul îi este rușine să-i pedepsească pe cei din Comunitatea mea a căror barbă a albit, dar celor din Comunitatea mea cu barbă albă nu le este rușine să comită păcate.[9]
În concluzie:
Hayiy (Atotmodestul) este unul dintre Numele Divine,
așa că străduiește-te și dobândește modestie.[10]
[1] al-Bukhari, “Iman,” 16; Muslim, “Iman,” 59; Abu Dawud, “Adab,” 6. [2] Abu Dawud, “Sunna,” 14; an-Nasa’i, “Iman,” 16. [3] al-Buhkari, “Anbiya’,” 54; Abu Dawud, “Adab,” 6; Ibn Maja, “Zuhd,” 17. [4] Dhu’n-Nun al-Misri (796–859) este printre cei mai proeminenți sfinți ai Sufismului timpuriu și deține funcția în cronicile sufiste la fel de înaltă ca Junayd al-Baghdadi and Bayazid al-Bistami. A trăit în Egipt. (Tr.) [5] al-Qushayri, ar-Risala, 215. [6] Ibid, 216. [7] Ibid, 216. [8] Ibn Hanbal, al-Musnad, 1:387. [9] Muttaqi al-Hindi, Kanzu’l-’Ummal, Vol., 15, Hadith no. 42680. [10] Abu Dawud, “Hammam,” 1; an-Nasa’i, “Ghusl,” 7.
Comments