Gülen în calitate de predicator
Ahmet Tekin a fost unul dintre ei. L-a auzit pe Gülen predicând în multe locuri. Dar și-a amintit în special discursul său din Bornova, unde Gülen a fost numit în 1976. Bornova este un district universitar din Izmir. Aici se află mai multe universități. Studenții de la colegiu au reprezentat un procent considerabil din audiența obișnuită a lui Gülen la predicile de acolo. Tekin și-a amintit că „de când a fost construită Moscheea Bornova, [noi] nu am văzut niciodată tinerii [la rugăciune] ca atunci când Hogeaefendi [predica]”. Și ce se întâmpla atunci când Gülen predica era o manifestare fizică a ghurba. „Când Hogeaefendi începea să se roage, se auzea o simfonie de plânsete” și-a amintit el. „Era de parcă puteai vedea îngerii în spatele său”, a continuat, folosind câteva hiperbole. Mai exact:
Hogeaefendi plângea de fiecare dată când îl pomenea pe Allah sau pe Profet. Moscheea era atât de plină încât oamenii nu se puteau prosterna. Ne loveam unii de picioarele altora. Doar atunci când Hogeaefendi spunea „Allahu akbar”, începeau să se audă hohote de plâns. Când el trecea de la ayet [verset] la ayet, hohotele nu se opreau. Când Hogeaefendi începea să plângă, începeau și toți ceilalți. Plângeam pentru că el plângea. Eu nu înțeleg acea emoție... Este greu pentru [oricine] să înțeleagă.16
Greu de înțeles sau nu, lacrimile au devenit o caracteristică a lui Gülen ca figură publică. Însă, de fapt, lacrimile au început d-abia din anii 1970. Necdet Içel a fost un imam născut în 1955 într-un sat turcesc numit Korucuk, însă nu satul cu același nume în care s-a născut Gülen, în 1938. Când avea zece ani, în 1966, Içel l-a auzit pe Fethullah Gülen predicând prima sa predică în Izmir. El își amintește că:
M-am dus cu familia mea la Moscheea Șadırvanaltı din centrul Izmirului, unde Gülen predica. Până atunci, unii oameni obișnuiau să plângă în moschee, dar cel care predica nu plângea niciodată — dar Gülen a plâns singur, de aceea era cunoscut ca „predicatorul care plânge”. El plângea când vorbea despre Profet și despre companionii săi și plângea când discuta despre situația tristă din lumea musulmană. După prima sa rugăciune și predică de sărbătoare [Eid], oamenii mergeau la Gülen și se prezentau, vrând să îi sărute mâna [un gest de profund respect caracteristic turcilor], dar Gülen își retrăgea mâna din umilință. Din moment ce aveam doar zece ani la acel moment, mi-a permis să îi sărut mâna, și deoarece proveneam dintr-un sat numit Korucuk, Gülen m-a sărutat pe cap și m-a invitat să particip la școala de Coran după ce urma să termin școala primară.17
Aceasta a fost o prezentare memorabilă - și Içel a mers, într-adevăr, să studieze cu Gülen.
Ca student al său, Içel a avut o mulțime de oportunități de a-l auzi pe Gülen predicând și, de-a lungul anilor, el a ajuns să recunoască mai multe caracteristici care l-au făcut pe Gülen diferit de alți vorbitori publici, pe lângă lacrimile sale. În primul rând, Gülen era bine pregătit. El studia, uneori, aproape 500 de pagini de interpretare a Coranului și teologie pentru o singură predică. În al doilea rând, Gülen a fost hafız - cineva care a memorat întregul Coran. El putea astfel să identifice referințe încrucișate adecvate, dacă era nevoie. În al treilea rând, pentru că el fusese educat „în modul sufist”, Içel credea că Gülen a fost deosebit de atașat de poezia tra- diției islamice. De exemplu, în timp ce studia cu Hogeaefendi, Içel a călă- torit odată cu Gülen din Izmir în Erzurum - o călătorie de aproximativ 18 ore. El își amintește că în timpul călătoriei, Gülen „recita mereu poezii”. Studenții și colegii lui Gülen mereu fac observația că are o memorie extraordinară. Prin urmare, nu ar trebui să fie nicio surpriză faptul că, în al patrulea rând, Gülen își ținea predicile „fără notițe”. Aceasta lucru era în contrast cu practica obișnuită între predicatorii turci, care aveau tendința de a-și citi observațiile.
Cu toate acestea, în al cincilea rând, chiar mai mult, când Gülen pre- dica „nu vorbea urât despre necredincioși, de guvern sau altcineva. A încer- cat să nu vorbească despre cât de răi sunt oamenii, ci despre cât de bun este islamul”. Acest stil de predicare - care subliniază activitatea pozitivă, müanimalhareket - de asemenea, era în contrast cu abordarea multor pre- dicatori care s-au simțit obligați să tragă linii morale sau dogmatice clare.
Mehmet Küçük, încă unul dintre primii studenți ai lui Gülen, a folosit un limbaj aproape identic pentru a descrie abordarea lui Gülen cu privire la predicare și predare. Potrivit lui Küçük, Gülen „nu a spus nimic negativ despre nimeni”.18 Înregistrările scrise nu susțin suficient o astfel afirmație; au existat adversari clari ai hizmet-ului în discursul lui Gülen.19 Dar la fel de adevărat este că acesta a pledat pentru transformarea acțiunilor caritabile în ceva accesibil, în care să se poată implica oricine și că în anii ce au urmat s-a îngrijit ca toate grupurile să poată lua parte la dialog, considerat o dimensiune intrinsecă. Chiar și comuniștii, care ar fi putut fi cel mai probabil cei care voiau să îi dea planurile de la amvon peste cap, dat fiind faptul că a crescut în regiunea Erzurum, marcată de Rusia, în general, nu au fost excluși de la posibilitatea de a participa. Yusuf Pekmezci a spus: „Gülen obișnuia să spună că noi chiar ar trebuit să iubim comuniștii”.20 Se pare că această atitudine deschisă, fără prejudecăți, s-a îndreptat și în cealaltă direcție ideologică pentru a include naționaliștii sau pe cei de dreapta. Küçük și-a amintit un sohbet de-al lui Gülen, la care a participat un student asociat cu Lupii gri, un grup de dreapta, ultranaționalist, acuzat în anii 1980 de zeci de asasinate politice. În mijlocul acestui sohbet, tânărului membru al grupului Lupii gri i-au scăpat următoarele cuvinte: „Noi ar trebui să omorâm toți comuniștii!” Un alt student care participa la discuție a răspuns: „Dacă ai fi făcut asta ieri, nu aș mai fi stat aici lângă tine”.21 Acest schimb de replici a devenit o poveste de bază în repertoriul de predare al lui Gülen. Predicarea și predarea lui nu erau doar lacrimi și atât, ci includeau și o abordare retorică axată mai puțin pe adversari și mai mult pe posibilități.
Totuși, pentru Alaattin Kırkan, croitorul cu care am făcut cunoștință în Capitolul 2, oamenii au fost din ce în ce mai atrași de islam datorită lacrimilor lui Hogeaefendi. Kırkan a spus povestea unei schimbări care s-ar fi putut repeta în multe variante din Turcia, în anii 1970. Gülen ținea o predică de Eid, își amintește Kırkan (Eid este numele a două festivaluri islamice importante; unul la sfârșitul Ramadanului, celălalt în timpul Hajj- ului). Locația a fost Moscheea Hisar din Izmir - o clădire frumoasă din secolul al XVI-lea, aflată în inima orașului. Kırkan a invitat un client care „nu se mai rugase niciodată în viața lui”. Clientul a fost „speriat - mergea pentru prima dată într-o moschee”. Povestea intensă a lui Kırkan continuă:
Hogeaefendi se afla la kürsü [amvon]. Prietenul meu era în spatele meu, în al doilea rând. Când Hogeaefendi a început să explice despre [un conflict musulman timpuriu] s-a auzit un plânset din partea din spate a moscheii. Prietenul meu mi-a atins umărul și a spus: „Acesta din spate trebuie să fie un mistic”. De obicei, în prezența Hogeaefendi nu ne mișcam, dar am atins genunchiul prietenului meu - dându-i un semn că am înțeles. Dar apoi, cineva din partea stângă a început să plângă, de asemenea. Apoi, prietenul meu mi-a atins umărul - și mi-a spus: „Mai este un alt sfânt!” Dar lecția a fost atât de minunată, încât în timpul predicii nu era nimeni care să nu plângă. Chiar și prietenul meu plângea. În punctul culminant al predicii, [Hodjafendi a spus povestea] mamei noastre Sumayra - unul dintre companionii Profetului. [După cum povestea Gülen, Sumayra] i-a spus tatălui ei, soțului și celor doi fii să nu se întoarcă de la război dacă Profetul pățește ceva. Și apoi ea a [auzit] vești de la război că Profetul nostru ar fi devenit martir. S-a urcat pe calul ei și s-a dus pe câmpul de luptă. Era un om întins pe jos, aproape mort. Cineva a spus: „Sumayra, el e tatăl tău”. Ea a spus: „Lasă-l pe tatăl meu, unde este Profetul?” I l-au arătat și pe soțul ei, iar ea a spus: „Nu e timp pentru tatăl sau soțul meu. Unde e Profetul?” Apoi, au arătat către băieții ei, care erau răniți fatal. Ea a spus din nou: „Unde este Profetul?” După aceasta, unul dintre companioni i-a spus Sumayrei: „care este grija ta - el este chiar acolo în față!” Apoi a coborât de pe calul ei, s-a apropiat de Profet [și a sărutat] pământul. Ea a spus; „Te-am găsit! Să se oprească timpul. Să se oprească creația”. [În timp ce ne spunea această poveste], Hogeaefendi s-a bătut în pieptul și a spus: „Ah, dacă această inimă s-ar opri. Această inimă s-ar opri, această inimă s-ar opri!” Apoi s-a înclinat și a plâns câteva minute. Atunci când m-am întors, l-am văzut pe prietenul meu de asemenea plângând... Ei bine, când am ieșit din moschee, mi-am pus brațul după umerii prietenului meu și l-am întrebat: „Deci, ești și tu unul dintre cei sfinți?” Și el a spus: „Aceasta este un fel de hoge - nu numai că plânge, el îi face pe toți ceilalți să plângă!” Din acea zi, prietenul meu, care a fost salvat de acea predică, a devenit o persoană care a plâns toată viața lui.22
Aici, „plângând o viață întreagă” a fost o metaforă pentru ghurba, pe care sufismul l-a învățat și pe care Gülen l-a practicat. La urma urmei, lecția acestei predici în special a fost una dificilă. Dragostea pentru Profet poate fi chiar mai profundă decât dragostea partenerului marital, a tatălui sau a fiului. O astfel de dragoste a adus multe lacrimi.
Desigur, în această eliberare de lacrimi în compania altora, am putea găsi, de asemenea, uns - compania într-o comunitate cu un scop. Relatarea Esrei Koșaron despre impactul predicării lui Gülen poate ajuta la clarificarea modului în care lacrimile lui Hogeaefendi au dus la un angajament plin de compasiune. Koșar a crescut în Ankara. A aflat de Gülen prin intermediul casetelor audio ale predicilor pe care el le-a dus în moscheile de la Marea Egee. „Mă întrebam”, a spus ea, „de ce plângea?” Era o întrebare pe care mulți o aveau. De-a lungul anilor, Koșar a găsit răspunsul. „[În cele din urmă,] a devenit ușor pentru mine să înțeleg. Plângea din cauza situației islamului în lume. Suntem în urmă în toate privințele. Ca oameni, îl dezamăgim pe Dumnezeu pentru că nu suntem slujitorii lui Dumnezeu”. Lacrimile lui Hogeaefendi au semnalat o lipsă în hizmet. Pentru a explica mai departe, Koșar și-a amintit de o profesoară pe care a cunoscut-o în Ankara. Acest profesoară „era plină de ură. Spre deosebire de ea,” a continuat Koșar, „Hogeaefendi nu era nervos, iar [predicile sale erau] pline de compasiune și dragoste”. Dovezile ei pentru a susține această afirmație au fost că lacrimile lui Gülen au stopat și au încurajat conștientizarea autocritică. „Să ne uităm la noi înșine”, l-a citat ea pe Gülen, „și, în loc să fim furioși pe oamenii din jurul nostru, decât să dăm vina pe alții, să ne uităm la noi înșine - de ce suntem aici?” Această abordare pozitivă, plină de speranță, axată pe trăirea vieții cu un scop, a fost ceea ce a atras-o la Gülen.23
Nu cred că a fost ușor să găsească speranță în timp ce se afla în închisoare sau fiind urmărit de poliție (așa cum mereu a fost Gülen începând cu serviciul său în Edirne). Cu toate acestea, Gülen a transmis o astfel de speranță probabil prin intermediul aspectului cel mai durabil al tradiției islamice - practicile sale de comunicare orală.24 La urma urmei, primul mesaj către Profetul Muhammad de la îngerul Gabriel – începutul Coranului și prin urmare, a islamului în sine - a fost ordinul de a „recita!” Iar în islam, comunicarea prin predicare nu a fost doar un mijloc de a stimula emoția individuală. Predicarea a fost, de asemenea, un mijloc principal de organizare a comunității. La acest capitol, musulmanii au multe în comun cu creștinii protestanți. Atunci, ar fi o greșeală să presupunem că oamenii au fost atrași de predicarea lui Gülen doar datorită emoției. Și cu siguranță a fost mai mult decât emoția care a ținut oamenii legați de Mișcarea Hizmet aflată în creștere. Instituțiile nu se bazează doar pe empatie.25 În schimb, ceea ce reiese din declarațiile celor care au ascultat predicile lui Gülen în timpul anilor săi în zona Mării Egee este că a promovat un echilibru între emoția profundă și acțiunea pragmatică. Numiți-o empatie implicată. Lacrimile lui Gülen însemnau suferința musulmanilor. Însă felul său de a predica le-a oferit musulmanilor o cale pozitivă de depăși această suferință, prin intermediul unor acțiuni concrete care să ducă la o mai mare dreptate și pace. Prin hizmet, ghurba s-a transformat în speranță.
Dar hizmet-ul nu a fost, după cum a văzut Gülen, altceva decât islam autentic. În consecință, nu ar trebui să surprindă faptul că, în perioada pe care a petrecut-o în zona Mării Egee, Gülen a început să predice pe teme discrete - un fel de islam 101, într-o serie care va dura mai multe săptămâni. Astfel de predici care se întindeau pe mai multe săptămâni erau obișnuite la unele amvoane creștine. Nu erau frecvente în rândul predicatorilor musul- mani. Într-o perioadă, între 1975-1978, de exemplu, Gülen a predicat timp de 120 de săptămâni consecutive (peste doi ani!) pe o singură temă, cea a iman-ului - credinței. Desigur, textele din Coran și subiectele în legătură cu aceste texte pe care Gülen le-a avut în vedere în această serie au fost foarte variate - de exemplu, tawhid (unitatea lui Dumnezeu) și natura profeției (desigur, incluzându-l pe Isus).26 Dar, de asemenea, Gülen a avut în vedere, în mod evident, tema unică a credinței sau a încrederii în Dumnezeu (și unul în celălalt), suficient de importantă pentru a sălășlui mult timp. O altă serie de 20 de săptămâni s-a concentrat pe salat - rugăciune. Gülen a dedicat cinci săptămâni Hajj-ului, pelerinajul principal, ca parte a unei serii mai lungi de 48 de săptămâni despre stâlpii islamului. O a treia serie de predici - și acestea sunt doar simple exemple, au condus ascultătorii timp de aproape 50 de săptămâni prin etica tebliğ - sinceritate sau dezinteres ori prin încurajarea faptelor bune și prevenirea răului. Fiecare dintre aceste serii de predici a inclus cuvântări discrete pe care Gülen le-a comunicat cu intensitate emoțională și lacrimi. Din nou, el le-a ținut fără notițe sau manuscrise, bazate totuși pe o cercetare atentă, adecvată cărturarului care era Gülen. Predicile au fost înregistrate și transcrise (și, din ce în ce mai mult, publicate) mai târziu. Pe Mehmet Yıldız, un profesor din Bornova, ceea ce l-a atras la Gülen a fost modul în care predicatorul a echilibrat cercetarea științifică, spiritualitatea, pragmatismul și emoția la amvon. „Gülen era deja renumit ca predicator” când a ocupat postul la Bornova (în 1976), unde Yıldız a trăit și a lucrat. „Piața din fața moscheii”, și-a amintit Yıldız, „s-a umplut de oameni cu câteva ore înainte ca Hogeaefendi să-și predice vaaz-ul [predica] vineri după-amiază”. Yıldız a făcut apoi un comentariu succint cu privire la ceea ce-i atrăgea pe atât de mulți de Gülen. Yıldız a spus: „Trebuie să mărturisesc că am găsit ceva în predicile lui Gülen ce nu mai experimentat niciodată: o parte a cunoașterii, o parte de ruh (prezență spirituală), o parte acțiuni și o parte lacrimi”.27 Indiferent de rețetă, diferita hrană spirituală a lui Fethullah Gülen a devenit rapid foarte populară în toată Turcia. O colecție de înregistrări ale predicilor și învățăturilor lui Gülen a ajuns, în cele din urmă, la unsprezece DVD-uri și douăzeci și două de discuri. Majoritatea predicilor din colecțiile respective au fost dintre aparițiile sale în zona Mării Egee, în anii 1970.28
Este incontestabil faptul că predicarea lui Gülen a schimbat viața oame- nilor. Dovada principală este în poveștile oamenilor care și-au găsit idealul în viață prin Hizmet. Dar o altă latură a influenței lui Gülen, fără îndoială mai dificil de constatat, se află în acțiunile negative pe care oamenii inspi- rați de el nu le fac. Predicile lui Gülen i-au împiedicat pe unii tineri să devină radicaliști și violenți. Unul dintre ei a fost Mehmet Doğan. Doğan avea diploma universitară în literatură și studii de film, iar el preda în Antakya la începutul anilor '70, când l-a descoperit pe Gülen. „Am auzit de Hogeaefendi”, a spus el, „am crezut că este un hoge obișnuit. Nu voiam să-l ascult”. Doğan a subliniat că predicarea unui „hoge obișnuit” putea fi la fel de emoționantă ca a lui Gülen. Unul dintre ei, și-a amintit, „țipa mult, lovea podiumul - oameni erau atrași de aceste lucruri”, a spus el. Dar Doğan a făcut parte dintr-0 „comunitate educată, o universitate... Eram familiarizați cu intelectualii occidentali - Sartre, Hegel, Marx și așa mai departe - citeam acele opere și acești hogi nu citiseră nimic. Deci, nu voiam să îi ascultăm”. Totuși, când Doğan a fost transferat în Adana în 1976, a întâlnit un coleg care era student de-al lui Hogeaefendi. Doğan a văzut biblioteca acestui coleg - care era impresionantă. „Am fost surprins”, a continuat el. Așadar, „OK, m-am gândit - dă-mi niște casete audio [ale predicilor lui Gülen]. Am început să ascult casetele. Și [Gülen] știa Orientul, dar cunoștea și Occi- dentul. Nu era persoana care am crezut că o să fie... Sezai Karakoç [un influent intelectual și poet turc, b. 1933] a spus că „va veni cel care cunoaște Occidentul și Orientul”. Și când am auzit predicarea [lui Hogeaefendi], m-am gândit „el este acela”. Această percepție l-a împiedicat pe Doğan să se radicalizeze. „Mă îndreptam spre direcția pe care a luat-o Iranul”, a spus el. Iranul, desigur, avea o populație extrem de educată, laică, dar a devenit Republica Islamică Revoluționară în 1979. „Am fost o persoană radicală”, a continuat Doğan. „Am fost singurii credincioși și îi numeam necredincioși pe toți ceilalți”. Un astfel de dualism sau lipsă de empatie este o modalitate foarte studiată prin care religiile produc violență.29 „Nu îmi vizitam rudele deloc”, a menționat Doğan”, „pentru că nu erau credincioși”. Dar Gülen predica altfel. „În loc de luptă și război”, a concluzionat Doğan, „[Hogeaefendi] a predat dialogul [și] pacea... prin educație [și] putere de convingere”. Practic, asta a însemnat că „Gülen m-a făcut să-mi iubesc socrul”, glumi Doğan. Mai abstract, „Am învățat cum să nu pun oamenii în categorii, ci să-i îmbrățișez pe toți”. De fapt, Doğan și socrul său au dezvoltat obiceiul de a asculta predicile înregistrate ale lui Gülen. „Ginerele meu fuma [în timp ce ascultam] și spunea: «Acest om are două aripi!»”30 Imaginea a devenit una importantă în Mișcarea Hizmet. A zbura cu două aripi însemna a păstra laolaltă mintea și inima, islamul și știința, propria tradiție și respectul față de ceilalți. De fapt, a devenit o metaforă cheie în cadrul Hizmet-ului pentru dialogul dintre credințe - un subiect pe care îl vom explora mai detaliat în capitolul următor.31 În ceea ce-l privește pe Doğan, el a continuat să fie unul dintre membrii fondatori ai Universității Fatih - o poveste pe care o vom cunoaște în Capitolul 4.
Așadar, la jumătatea anilor ’70, în ciuda timpului pe care îl petrecuse în închisoare și a faptului că era mereu supravegheat de poliție, Fethullah Gülen își câștigase o faimă considerabilă. Însă angajamentele sale au rămas neschimbate: a fost predicator și profesor, trăind într-un cămin ca om singur, dedicat practicării islamului, învățării și serviciului. Afirmațiile sale despre modestie erau consecvente. În general, a căutat să distragă atenția de la persoana sa în cadrul mesajului pe care a încercat să-l comunice. Cel puțin o singură dată, asta a însemnat că s-a îndepărtat de public. În Bursa, cândva la mijlocul anilor '70, predica într-un mare cinematograf (o altă inovație pe care a pornit-o, alături de vizitarea cafenelelor). În mijlocul discursului său, cuvintele sale au fost primite cu aplauze. Gülen și-a oprit predica. El a cerut adunării să nu aplaude. Când aplauzele au izbucnit din nou, el a spus brusc: „La revedere!” și a părăsit scena. O sursă a explicat că Gülen „a crezut că este lăudat prin aplauze; în timp ce ceea ce el voia era să se acorde atenție lucrurilor pe care el le-a explicat și să se încerce să fie înțelese”.32 Cu toate acestea, cu siguranță, nu era ușor să întoarcă spatele unei asemenea adulări. Faima este „o miere otrăvitoare”, spunea odată Gülen.33 Dar tot era miere. Deci angajamentul lui Gülen față de practica sufistă de ghurba - identificându-se cu suferințele lumii - a continuat. El a fost adorat de mii de oameni. Nu a putut să nu remarce mulțimile uriașe care se îngrămădeau să-l audă predicând. Dar în același timp era un străin în propria țară.
Commenti