Firar și I‘tisam (Fuga și Adăpostirea)

M. Fethullah Gulen

Firar și I‘tisam (Fuga și Adăpostirea)

Firar, care înseamnă literalmente a fugi de ceva, este folosit în Sufism pentru a desemna călătoria de la creație la Creator, adăpostirea de „umbră” în „original” și renunțarea la „picătura” de apă pentru a te scufunda în „ocean”. Mai mult, înseamnă nemulțumire față de bucata de sticlă (în care se reflectă soarele) și întoarcerea către „soare”, scăpând astfel de îngrădirea adorării de sine pentru a se „topi” în razele Adevărului Suprem. Versetul Deci fugiţi voi la Allah! (51:50), care indică călătoria unui credincios în inimă și în spirit, se referă la această acțiune a inimii, la intelectul spiritual.

Cu cât oamenii sunt mai îndepărtați de atmosfera sufocantă a corporalității și a dimensiunii carnale, cu atât sunt mai aproape de Dumnezeu și cu atât mai mult respect au pentru ei înșiși. Să auzim de la profetul Moise, asupra lui fie pacea, un devotat loial la ușa Adevărului Suprem, cum este răsplătit cel care fuge și se adăpostește în Dumnezeu: Şi am fugit de la voi, pentru că mi‑a fost teamă de voi, însă Domnul meu mi‑a dat înţelepciune şi m‑a făcut pe mine dintre trimişi (26:21). Profetul Moise afirmă că drumul către plăcerea spirituală și întâlnirea cu Dumnezeu, precum și vice-regența divină și apropierea de El, presupune o etapă de fugă.

Oamenii de rând fug de tumultul vieții și de urâțenia păcatului pentru a se refugia în iertarea și favoarea lui Dumnezeu. Ei declară sau se gândesc la însemnătatea: Şi spun: Doamne, iartă şi fii îndurător, căci Tu eşti Cel mai bun dintre cei îndurători! (23:118). Ei caută adăpostirea în Dumnezeu cu sinceritate pură, spunând: Mă adăposesc în Tine de răul pe care l-am comis. [1]

Cei ce se deosebesc prin evlavie și apropierea lor de Dumnezeu fug de calitățile lor îndoielnice către Atributele Divine, de la simțirea cu simțurile lor exterioare la discernământ și la observare cu inima, de la preamărirea ceremonială la preamărirea conștientă de cea mai profundă dimensiune, de la sentimente carnale la senzații spirituale. La asta face referire și: O, Doamne, mă adăpostesc în aprobarea Ta de la mânia Ta, și în iertarea Ta de pedeapsa Ta.[2]

Cei mai avansați în cunoașterea și dragostea de Dumnezeu și în evlavie fug de Atributele Ființei sau Esenței Divine, și de la Adevărul Suprem către Adevărul Suprem Însuși. Ei spun: Mă adăpostesc în Tine de Tine[3], și sunt mereu cu frică de Dumnezeu.

Toți cei care fug caută adăpost și protecție. Deoarece conștientizarea fugii este proporțională cu profunzimea spirituală a celui care fuge, calitatea destinației atinse variază în funcție de gradul de conștientizare a căutătorului. Cei care aparțin primului grup de mai sus ajung la cunoașterea lui Dumnezeu. Ei își amintesc de Dumnezeu în tot ceea ce văd, Îl menționează, prețuiesc dorințe și își imaginează lucruri dincolo de capacitățile lor și, în cele din urmă, ajung să se odihnească la simțirea realității: Nu am fost capabili să Te cunoaștem așa cum este nevoie să Te cunoaștem, O, Cel Atotcunoscut! Întotdeauna simt și repetă în extaz:

Ființele sunt în căutarea cunoașterii de Tine, iar cei care încearcă să Te descrie nu o pot face.

Acceptă-ne pocăința, căci suntem ființe umane incapabile să Te cunoaștem așa cum este nevoie să Te cunoaștem.

Cei care aparțin celui de-al doilea grup navighează în fiecare zi către un nou ocean de cunoaștere a lui Dumnezeu și își petrec viața într-o strălucire mereu reînnoită a manifestării Divine. Cu toate acestea, ei nu pot fi salvați de obstacolele care îi blochează de la stația finală, unde spiritul lor debordant va fi prins în minunare. Cu ochii ațintiți pe treptele scării care duce la trepte din ce în ce mai înalte, ei zboară în sus de la un rang la altul; cu toate acestea, tremură și ei de frica că ar putea coborî.

Membrii celui de-al treilea grup, eliberați de valurile stării[4] și înecați de uimire[5] sunt atât de îmbătați cu „vinul care vine din sursa tuturor”, încât nici măcar Trompeta lui Israfil[6] nu îi poate face să-și revină din acea stupoare. Doar cel care a atins acest rang poate descrie profunzimea gândurilor și sentimentelor sale. Jalalu’d-Din Rumi spune:

Acele iluzii, care sunt capcane pentru sfinți, sunt reflexiile celor cu chipuri strălucitoare din grădina lui Dumnezeu.[7]

„Grădina lui Dumnezeu” semnifică manifestarea Unității Divine – manifestările unuia, multora sau tuturor Numelor Divine din univers. „Cei cu chipuri strălucitoare” denotă Numele și Atributele Divine concentrate pe un singur lucru sau ființă. Deci, sensul cupletului este acesta: Capcanele în care sunt prinși sfinții sunt manifestările Numelor și Atributelor Divine. Aceste manifestări constau în iluziile din viziunea celor orbi față de adevărurile Divine. În cuvintele lui Sari Abdullah Efendi[8], inimile Profeților și sfinților sunt oglinzi care reflectă Numele și Atributele lui Dumnezeu. Dumnezeu își manifestă, de asemenea, Numele și Atributele Sale ca Domn – Conducător, Susținător și Stăpân – al universului, făcând o grădină cu frumuseți și farmece mereu reînnoite, care îi încântă pe Profet și pe sfinți.

Pe scurt, acești eroi ai „fugii” și „adăpostirii” au fugit de tot și, așa cum este menționat în acela s‑a prins de cea mai trainică toartă [Islamul] (2:256), este de neconceput că prin plecarea lui Dumnezeu, nu se vor mai întoarce și nu vor devia. Căci Cel către Care ei vin și în Care și-au pus încrederea este Cel cu adevărat Măreț, Care trăiește veșnic și vede totul neîncetat. Ei L-au găsit, au prins strâns de toarta Lui nesfârșită și au fost mântuiți de cădere și pierzanie. După cum se spune în Coran (2:257), Allah este ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunecimi la Lumină, toate felurile și vălurile întunericului au fost îndepărtate de peste ei. Ei văd adevărul cu ochii și aud adevărul cu urechile. Cerurile le zâmbesc prin stelele lor, iar soarele și luna au profunzimi nelumești în privirea lor, iar toate, de la cele mai mici particule până la galaxii, devin fiecare o carte pe care să o studieze și o scenă de privit. Primăvara ei râd de bucurie, vara cântă melodii înduioșătoare, durerile și supărările dispar, iar plăcerile spirituale se revarsă de pretutindeni. Plăcerea de a exista ca ființe umane este resimțită în deplină satisfacție.

Cei care ar dori să simtă aceste plăceri spirituale nelimitate pentru totdeauna fug mereu și migrează de la orice neplăcut lui Dumnezeu la orice plăcut Lui, de la interdicțiile Lui la poruncile Lui și sunt pe deplin hotărâți să-I ceară orice Îi vor cere, pe deplin conștienți că orice favoare pe care o primesc este de la El. Acesta este adevărul sens de a te adăposti.

O, Doamne! Îți cer tot binele pe care Ți L-a cerut Profetul Mohamed, pacea și binecuvântările să fie asupra lui. Și caut refugiu în Tine de orice a căutat adăpost Profetul Tău, Mahomed.

[1] al-Bukhari, “Da’awat,” 2; at-Tirmidhi, “Da’awat,” 15. [2] Muslim, “Salat,” 222; at-Tirmidhi, “Da’awat,” 76. [3] Ibid. [4] Vezi capitolul: Hal and Maqam. (Tr.) [5] Vezi capitolul: Dahsha and Hayra. (Tr.) [6] Israfil este unul dintre cei patru arhangheli. El va sufla în Trompetă chiar înainte de distrugerea finală a lumii. [7] Rumi, Mathnawi-i Kabir, 6 vols. (Istanbul, nedatat), 1:3. [8] Sarı Abdullah Efendi (d. 1071/660). A trăit la Istanbul. El a comentat cu privire la câteva fraze din Futuhatul-Makkiyya, în lucrarea sa intitulată Mir'atu’l-Asfiyâ fî Sifati Malamatiyyatu’l-Asfiyâ (Tr.)