Filosofia educației în viziunea lui Fethullah Gülen și punerea acesteia în practică la nivel global,

de Graham E. Fuller

Școlile inspirate de Gülen (sau „școlile turcești” așa cum sunt ele adesea numite) au ajuns acum în 120 de țări, dintre care majoritatea nici măcar nu sunt musulmane, în locuri îndepărtate precum Africa și America Latină, Statele Unite și Asia de Est. Au fost uneori fondate în țări în care nu exista nicio ambasadă a Turciei sau o comunitate de turci. Până la urmă, nu încape îndoială că școlile deservesc interesele naționale ale Turciei pe scară largă prin bunăvoința de care dau dovadă, asemănându-se cu Corpul Păcii SUA. Hizmet oferă o rețea majoră de legături internaționale.

Islamul are o îndelungă tradiție de donații filantropice (zakat sau tithe) făcute de cei bogați în ajutorul săracilor și cu scopul ridicării moscheilor. Gülen schimbă această abordare: acesta a afirmat că Turcia are destule moschee; în schimb, îndeamnă ca „faptele bune” cu scop filatropic să fie îndreptate către construirea școlilor și spitalelor. Prin această abordare, Hizmet a construit încet-încet o amplă rețea de școli private, prima dată în Turcia și apoi peste tot pe glob, în prezent cuprinzând mai bine de 1000 de școli. Acestea nu sunt școli religioase și nici nu pot fi asemănate cu școlile „parohiale” (școlile romano-catolice private) din SUA. În Turcia, școlile Gülen urmează programa oferită de Ministerul de Educație al Turciei. Nu conțin materii în plus în sfera religioasă, în afară de un curs standard pe tema islamului, care a fost de mult timp impus de către guvernul laic turc în toate școlile publice, ca parte a culturii turce. Școlile Hizmet din alte țări respectă programa stabilită de către propriile guverne.

Deoarece chestiunea islamului și a educației religioase în Turcia kemalistă a fost dezbătută în plan politic de atât de mult timp, școlile Gülen au devenit în primă fază ținta unor controverse, mai ales că acestea s-au răspândit și s-au bucurat de succes. Oponenții Mișcării Gülen au acuzat școlile Hizmet că ar avea o „agendă ascunsă” și că ar căuta să îi influențeze pe copii în afara orelor de curs să urmeze valorile religioase ale lui Gülen. În timp ce nu există un conținut religios aparte în programa din școlile Gülen în nicio țară, membrii Hizmet recunosc în mod deschis că speră ca valorile, fillosofia și stilul de viață și devotamentul profesorilor să servească drept model pentru elevi. Profesorii caută să le insufle acestora o viziune morală asupra lumii și un model de devotament prin exemplul personal. Dacă elevii aleg să se alăture ulterior mișcării, spun membrii, aceștia nu fac decât să răspundă imaginii pozitive și modelelor de devotament și de viziune asupra lumii a profesorilor lor, dintre care mulți au legături cu mișcarea. Pe lângă importanța pe care o acordă educației, școlile pun de asemenea accentul pe valorile sociale și pe o conduită aleasă; părinții laudă disciplina, politețea și seriozitatea elevilor, precum și nivelul înalt de educație din facilitățile moderne.

O contribuție remarcabilă a mișcării educaționale Gülen s-a adus prin abilitatea acesteia de a transforma educația laică și beneficiile ei sociale într-un deziderat pozitiv pentru familiile religioase, care ar fi putut, de altfel, să caute alte modalități de a le oferi copiilor lor o educație religioasă, lucru întâlnit mai ales în cadrul imigranților turci din Europa. „Timp de câteva decenii, imigranții turci din Europa s-au asigurat că identitatea musulmano-turcă va fi păstrată de copiii lor, prin trimiterea acestora la studiu în școlile din Turcia. Faptul că mulți aleg acum să urmeze calea pavată de Nursî și Gülen, și anume să creadă că însușirea unor cunoștințe laice va întări identitatea religioasă a copiilor lor, poate, pe bună dreptate, să fie numit „revoluționar”. Acest lucru indică o adevărată fuziune a educației laice cu valorile religioase, care înlocuiește întâietatea pe care o avea educația religioasă pentru musulmanii pioși: devine un vehicul prin care se valorifică mândria de a fi musulman, prin intermediul realizărilor în sfera educației, într-o lume secularizată. Mai mult decât atât, acest lucru are o dublă valoare în integrarea socială: în timp ce, dintr-un anumit punct de vedere, poate părea, în primă instanță, că Mișcarea „islamizează” clasa de mijloc prin îndemnul către serviciul religios, aceasta transformă, de asemenea, aceeași clasă de mijloc pioasă, într-o forță socială care înțelege și care se simte în largul ei atunci când interacționează cu lumea secularizată. Acest proces depășește paravanele culturale care există între societățile religioase și urbane laice în atât de multe țări musulmane.

Larga răspândire a acestor școli în afara Turciei nu este decât o altă dovadă a acestui lucru. La început au fost fondate în zonele tradiționale care s-au aflat sub influență otomană, precum statele musulmane ale Asiei Centrale, Caucaz și Balcani, mai apoi s-au întins către țările creștine, precum însăși Rusia. Peste 90% dintre studenții din statul caucazian al Georgiei, de exemplu, sunt creștini. Există o școală Gülen în Moscova. Alte școli sunt fondate în Africa și Indonezia. Sunt, fără discuție, școli unde cererea este foarte mare și un vot de încredere se primește prin participarea a unui număr mare de copii din rândul elitelor locale. Își mențin autonomia datorită taxelor de școlarizare.

Predarea are loc atât în engleză, cât și în limbile locale, în timp ce se oferă și lecții în turcă. Profesorii sunt de obicei voluntari din Turcia care pleacă cu scopul de a petrece câțiva ani de zile predând în alte țări și în același timp, de a învăța limba locală și de a obține bunăvoință în numele Turciei și al școlilor. În ciuda faptului că persoanele care îi critică au căutat să caracterizeze Mișcarea Nur, și mai apoi Mișcarea Gülen, ca fiind oarecum reacționară și obscurantistă, dovezile ne arată contrariul. Științele reale, matematica și științele IT ocupă primul loc în programa școlară. Țelul este ca studenții să fie pregătiți să își câștige existența în societatea laică, pentru binele societății – o valoare umană universală, fără doar și poate.

Există și beneficii practice pentru Turcia, de asemenea: absolvenții acestor școli ajung de obicei să se simtă apropiați de cultura turcă, devenind ambasadori locali ai bunăvoinței în Turcia, în guvern și în sfera afacerilor. În multe țări, primii absolvenți care au părăsit băncile școlilor de mai bine de un deceniu, ocupă acum funcții importante în guvern și în sectoarele comerciale ale țărilor lor. Pentru oamenii de afaceri care sunt asociați cu mișcarea, acest lucru reprezintă și o rețea business valoroasă; de multe ori aceștia au pus bazele unor comunități turcești în multe dintre aceste țări și au avut pe ce să își fundamenteze dezvoltarea legăturilor comerciale. Multe orașe din Anatolia s-au înfrățit cu orașe din Asia Centrală și Caucaz, fapt ce facilitează comerțul și alte legături între acestea. Pe scurt, școlile ajută la crearea unei forme de „soft power” care înlesnesc inițierea de legături atât diplomatice, cât și de afaceri pentru Turcia.

În ciuda succesului pe care îl înregistrează școlile, acestea nu duc lipsă de critici. Unii se plâng că elevii admiși la aceste școli, unde concurența este foarte mare în străinătate, fac parte în principal din elitele acelor țări. Deși acest lucru se poate să fi fost adevărat la început, fapt generat de efortul de a primi acordul guvernelor locale, școlile acceptă în prezent studenți eligibili din cadrul tuturor claselor sociale; un procent de 20-25% dintre studenții cu o situație materială precară primesc burse.

Școlile au avut de suferit încă de la început din cauza scepticismului regimurilor autoritare din Asia Centrală, care nu sunt tolerante față de critici sau libertatea de exprimare. Uzbekistan, de exemplu, a retras 300 de studenți uzbeci de la universitățile din Turcia în 1999. Motivele au fost cu totul politice: regimul pe deplin autoritar al lui Islam Karimov se temea ca studenții uzbeci să nu fie influențați politic în mediul deschis din Turcia și să înceapă să se implice în activitățile împotriva lui Karimov din străinătate. Pentru că Islamul politic a fost un centru principal al activității de rezistență împotriva regimului din Uzbekistan – precum este în majoritatea lumii musulmane – Karimov a acuzat Turcia că ar fi instigat la „fundamentalism și terorism” islamic în Uzbekistan. Acuzațiile sunt absurde, din moment ce atât Mișcarea Gülen, cât și statul turc sunt în mod deschis opuși violenței și terorismului. Dar în 2000, Uzbekistan a închis toate școlile Hizmet. Turmekistanul a luat aceleași măsuri și a reacționat împotriva Turciei în 2011, deși această atitudine suferă modificări în prezent. Nu este surprinzător că modul de gândire independent încurajat de către școli ducea la dezvoltarea unor elevi mult prea independenți în gândire și în raport cu regimurile nesigure și rigide, la cârmuirea cărora se aflau „președinții pe viață” – mai ales atunci când studenții cu rezultate deosebite au ajuns ulterior în guvernele locale. S-au împrăștiat zvonuri cum că școlile ar fi funcționat conform CIA sau a fundamentaliștilor islamici. Corpul Păcii SUA și organizația internațională Medici Fără Frontiere au fost expulzate în mod asemănător din mediul politic bizar de atunci al Turmekistanului.

Moscova a fost, de asemenea, îngrijorată în mod constant cu privire la influența fundamentalismului islamic asupra regiunilor musulmane ale Rusiei. Însă în urma investigațiilor, nu s-au găsit legături cu „fundamentalismul” în școlile Güleniste. Și nici școlile Güleniste nu își doresc să fie întinate printr-o asemenea asociere. Așa cum am remarcat, mulți elevi creștini urmează cursurile școlilor Gülen, nu doar în Rusia, ci peste tot în fosta Uniune Sovietică. În acele locuri, școlile au umplut un gol aparte: după decenii de campanii sovietice anti-religioase, comunismul ajunsese să reprezinte singura valoare „morală” sau ideologică a societății. Odată cu prăbușirea comunismului și a ideologiei sale în 1991, s-a format un vid ideologic, care a scos la iveală setea de noi valori spirituale. Școlile Gülen au oferit educație de calitate și un antidot echilibrat și modern la forțele radicaliste islamice, care căutau să-și găsească un punct de spijin acolo, lucru care a fost agreat în Occident.

Școlile inspirate de Gülen (sau „școlile turcești” așa cum sunt ele adesea numite) au ajuns acum în 120 de țări, dintre care majoritatea nici măcar nu sunt musulmane, în locuri îndepărtate precum Africa și America Latină, Statele Unite și Asia de Est. Au fost uneori fondate în țări în care nu exista nicio ambasadă a Turciei sau o comunitate de turci. Până la urmă, nu încape îndoială că școlile deservesc interesele naționale ale Turciei pe scară largă prin bunăvoința de care dau dovadă, asemănându-se cu Corpul Păcii SUA. Hizmet oferă o rețea majoră de legături internaționale.

Sursa: Fragment din Graham E. Fuller, ”Turkey and the Arab Spring: Leadership in the Middle East”, capitolul 12