Povestea reală a lui A.K, după relatarea proprie
Editor Mina Leila
EXILUL
Copyright © APH (Archiving Persecution of Hizmet Project) și AST (Advocates of Silenced Turkey), 2018
Toate drepturile de publicare a acestei lucrări aparțin APH (Proiectul de Întregistrare și Arhivare a Persecuțiilor Mișcării Hizmet) și AST (Avocații Turciei Tăcute).
Este interzisă reproducerea, publicarea și stocarea textelor și imaginilor din lucrare cu ajutorul unui sistem electronic, mecanic, de fotocopiere sau orice alt sistem de înregistrare, fără permisiunea scrisă a APH și AST.
APH NR: 2-9-0418EB-CAN
Dedicăm această lucrare bazată pe o poveste reală miilor de oameni cărora le-a fost răpită libertatea și care încă se confruntă cu persecuția în țara de origine, Turcia; oamenilor nevinovați din Anatolia, care au fost nevoiți să fugă din țara lor, care sunt separați de familiile lor și care și-au pierdut viața în timp ce traversau Marea Egee și râul Marița (Evros).
CUPRINS
Cuvânt înainte
Despre noi
Am fost înstrăinat
15 iulie, așa-numita „tentativă de lovitură de stat”
Am fost arestat și eu
Celula bolnavilor
Nu mai văzusem lumina soarelui de 5 luni
„Doamne, nu mai pot suporta, te rog, ia-mi viața!”
Reunit cu fratele meu!
Am fost eliberat!
Un nou mandat de arestare!
Sătenii ne denunță la poliție
Prinși într-o capcană
Singura cale de scăpare era emigrarea!
America chiar e plină de aventuri
Am solicitat azil și aștept audierea
Canada...
Cuvânt înainte
După așa-zisa tentativă de lovitură de stat din 15 iulie 2016, mii de oameni și-au pierdut locul de muncă, au fost arestați și acuzați că ar fi membrii unei presupuse organizații teroriste, Mișcarea Hizmet. Sute de oameni, care și-au pierdut speranța de a supraviețui acestei atmosfere ostile din Turcia, și-au riscat viața încercând să părăsească ilegal țara. De fapt, în timpul acestor evadări grele și dificile, mulți oameni au murit înecându-se.
Ceea ce urmează să citiți este o poveste adevărată; anumite nume și denumiri de locuri au fost schimbate pentru a proteja victimele și rudele lor din Turcia.
Dorim să le mulțumim tuturor celor care au contribuit la acest proiect, prin colaborarea din cadrul interviurilor, compilarea și editarea relatării și pregătirea imaginilor. Unica noastră dorință este ca nedreptățile la care sunt supuse nenumărate persoane în Turcia să se încheie cât mai curând cu putință.
Despre noi
(Un proiect APH - Proiectul de înregistrare și arhivare a persecuției Mișcării Hizmet)
Avocații Turciei Tăcute este o organizație non-guvernamentală independentă, care își propune să ancheteze încălcările drepturilor omului, procedurile legale/ilegale și acuzațiile de supunere la tortură din Turcia din ultimii doi ani și jumătate, pentru a face publice rezultatele la nivel internațional. După tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016, peste 160.000 de oameni nevinovați, suspectați că ar fi avut legături cu orchestrarea tentativei de lovitură de stat au fost concediați de la locul de muncă. Prin decretarea Stării de Urgență din 20 iulie 2016, statul a obținut autoritate nelimitată în combaterea organizațiilor teroriste, în timp ce principiile fundamentale ale democrației și drepturile universale și fundamentale ale omului, cum ar fi ibertatea de exprimare și libertatea presei au fost limitate. În prezent, în Turcia, peste 60.000 de persoane cu diferite profesii, precum membrii sistemului judiciar, medicii, profesorii, jurnaliștii și academicienii, alături de 16.000 de femei și aproape 700 de copii, au fost reținuți în așteptarea procesului.
În calitate de avocați ai Turciei Tăcute, ne implicăm într-o serie de activități prin care aducem la lumină nedreptățile care au avut și au loc în Turcia de astăzi.
Proiectul de înregistrare și arhivare a poveștilor victimelor își propune să pună sub lupă nedreptățile suferite de mii de oameni în Turcia. Scopul principal al acestei lucrări este să se asigure că aceste relatări sunt înregistrate într-o manieră precisă și imparțială, astfel încât generațiile viitoare să poată afla direct de la victime despre aceste nedreptăți. Sperăm de asemenea să declanșăm schimbări, prin scoaterea la iveală a încălcărilor drepturilor omului care au avut loc în Turcia, aducându-le în atenția oamenilor de cultură, organizațiilor media, organizațiilor care luptă pentru drepturile omului, liderilor comunității și oficialilor guvernului, atât la nivel național, cât și internațional.
Povestea intitulată „Exilul” este rezultatul unui efort pe termen lung. Toate cele relatate cu ajutorul nostru sunt întâmplări reale. Însă pentru a proteja victimele și rudele lor din Turcia, anumite nume și denumiri de locuri au fost omise. Dorim să mulțumim tuturor celor care au contribuit la acest proiect și sperăm sincer ca în Turcia să fie restabilite valorile fundamentale, precum statul de drept.
Am fost înstrăinat
Toți cei din jurul meu începuseră să dispară. Cei care obișnuiau să îmi zâmbească înainte, începuseră să o ia în altă parte de câte ori mă vedeau. Cei care aveau cuvinte de laudă la adresa mea, a carierei și sârguinței mele au început să mă vorbească pe la spate. Am fost declarat dușman al statului de oameni cărora nu le-am făcut niciodată nimic rău. Fiecare și-a ales tabăra și, din păcate, eu am rămas în tabăra opoziției. Cu ce am greșit? Am vorbit și m-am aliniat cu cei care nu erau dispuși să lingușească pe nimeni.
Eram un profesor care își construise o carieră în științe politice la una dintre cele mai importante universități din țară. Aș putea spune că am fost tratat cu „ignoranță”, dar de ignoranță de poți vindeca. Tratamentul cu care m-am confruntat nu a fost ceva ce poate fi corectat prin educație; a fost, din păcate, o „ignoranță” fără remediu.
În primul rând, articolele pe care le-am trimis la revista universității nu au fost publicate, chiar dacă trecuseră deja prin procesul de revizuire. Călătoriile mele la conferințele internaționale au fost luate la puricat. Deși acestea fuseseră aprobate de administrație, cheltuielile de călătorie nu mi-au fost rambursate. Mă confruntam cu o campanie agresivă aprigă și totodată cu o agresivitate pasivă. Universitatea își dorea ca eu să bag capul în pământ ca un struț (nu voiau ca eu să mă poziționez împotriva guvernului), ignorând nedreptățile.
Aș fi putut să-mi păstrez tăcerea ca om sau cetățean, dar cum puteam să rămân tăcut ca politolog? Cum să mai fi putut avea respect de sine, dacă aș fi ascuns adevărul în timp ce discutam despre politica externă a Turciei în cadrul conferințelor?
15 iulie, așa-numita „tentativă de lovitură de stat”
Există un concept binecunoscut în științele politice; pentru a epura grupurile opoziției, trebuie să creezi o sursă de legitimitate. Încercarea de lovitură de stat din 15 iulie a fost planificată pentru a legitima epurarea, chiar din primele minute. Între 300 și 500 de persone au ieșit pe străzi în câteva orașe și de la început era foarte evident că aveam de-a face cu un complot.
În noaptea tentativei de lovitură de stat, eu și soția mea am fost în vizită la bunica soției din Istanbul, să bem o ceașcă de ceai. Eram cu toții fericiți, deoarece fratele meu, care era ofițer de poliție într-un alt oraș, era cu noi, având concediu. După ce am văzut știrea legată de „tentativă de lovitură de stat” pe Twitter, am deschis televizorul. Deși Turcia are un istoric al loviturilor de stat, fusesem prea tânăr ca să asist la o lovitură de stat în persoană, dar datorită profesiei, făcusem cercetări ample despre ele. Din câte știam, urma să fie declarată stare de asediu, așa că ne-am întors acasă.
În mod ciudat, niciun lucru neobișnuit nu s-a întâmplat în orele următoare. „ Țapul ispășitor” deja ieșise în evidență chiar din primele primele minute, iar membrii Mișcării Gulen, care erau deja asupriți de guvern de câțiva ani, au fost anunțați ca făptașii loviturii de stat. De această dată ne-am îngrijorat serios, pentru că era evident că guvernul va da vina pe noi și ne va face să suferim. Eu, soția, mama, tatăl și fratele meu, nu am putut dormi până la 8 dimineața și am urmărit știrile.
Cu toții eram epuizați dimineața, pregătindu-ne să mergem la somn. Fratele meu, care era în concediu, a fost chemat la serviciu înainte să mergem să ne culcăm. Ne-am speriat și pe bună dreptate. De când începuse persecuția desfășurată de guvern, fratele meu, care era un ofițer de poliție cu decorații, fusese exilat în zonele provinciale și se confrunta cu intimidarea intensă din partea superiorilor; chiar a fost amenințat că îi vor fi uciși copiii. Și s-a dus... Aceasta a fost ultima dată când l-am văzut „sănătos”. Fratele meu, care lua de ceva timp antidepresive, din cauza intimidării la care fusese expus, avea să se îmbolnăvească într-o săptămână și să fie transferat la un spital psihiatric. Boala lui a devenit și mai misterioasă din cauza dozelor de medicamente mari pe care le-a primit în timpul tratamentului de 35 de zile la care a fost supus. În timp ce era tratat acolo, într-o sâmbătă, urma să fie arestat de către (foștii) colegi.
Tatăl meu l-a însoțit pe fratele meu Ali în timpul internării sale de 35 de zile la spital și i-a rugat pe medici să-l externeze, deoarece sănătatea mintală i se deteriora zi după zi, din cauza medicamentelor. Cu toate acestea, la fel ca majoritatea celorlalți din țară, medicii erau inumani. Când Ali a devenit dependent de medicamente, l-au dus într-un loc necunoscut, de unde nu am mai auzit de el ceva vreme.
Am fost chemat de la universitatea unde lucram; mi s-a spus că sunt căutat de poliție, că trebuie să merg să dau o declarație. Am mers fără ezitare, pentru că nu aveam nimic de ascuns. Într-adevăr, poliția a venit, mi-a perchezitionat minuțios casa și din moment ce nu au putut găsi nimic, au scris un raport și au plecat. Am fost concediat de către consiliul de administrație al universității, așa că m-am dus acolo și mi-am apărat drepturile. Apoi am plecat în orașul în care stătea fratele meu. Înainte de a ajunge, vecinii m-au sunat și mi-au spus că poliția s-a întors cu un lăcătuș, au deschis ușa și au distrus totul din casă. Acest lucru s-a petrecut în ciuda faptului că au fost acolo cu două zile în urmă și au sfârșit prin a nu găsi nimic.
Călătorisem pentru ședința de judecată a fratelui meu. Fratele meu a putut în sfârșit să apară în instanță, după ce a fost interogat, în secret, sub tortură. La sfârșitul ședinței, fratele meu și aproximativ 100 de foști polițiști care se confruntau cu aceleași acuzații, cu excepția celor care „mărturisiseră”, au fost arestați și trimiși la închisoare. Când l-am vizitat în închisoare o săptămână mai târziu, urma să-l găsesc într-o stare deplorabilă, plângând ca un copil.
Am fost arestat și eu
Am fost arestat și eu când am fost să îmi vizitez fratele în închisoare. Am fost arestat de soldații care se ascundeau în încăperea în care am crezut că îl voi vedea pe fratele meu. Toți se comportau ca și cum ar fi prins un escroc sau un criminal în serie, care se ascundea de mult timp. Au fost foarte duri cu mine. Am fost dus la secția de poliție cu alte două persoane și am așteptat acolo ore în șir. Între timp, am aflat că celelalte două persoane au fost ambele reținute pentru activitate infracțională. Nu a fost o surpriză că procurorul m-a arestat, în timp ce i-a lăsat pe ceilalți doi să plece.
Am apărut în fața instanței pentru prima dată în viața mea. Acolo aveam să aflu despre rechizitoriul împotriva mea. Cu ceva timp în urmă, un prieten de la universitate m-a sunat și mi-a făcut o ofertă. TMSF (Fondul de Asigurare a Depozitelor de Economii) s-a ocupat de lichidarea bunurilor imobiliare ale Bank Asya. Eu luasem luat un împrumut de la acea bancă și mi-am cumpărat un teren și o casă. La un moment dat, i-am trimis prietenului meu niște bani și din această cauză am fost acuzat de „transfer de bani în sprijinul terorismului” (pentru că banca prin care am transferat bani era afiliată Mișcării Gulen). Acel prieten de-al meu a fost arestat și torturat. Mai mult, am cumpărat un apartament de la cineva care avea o viziune asupra lumii complet diferită (față de cea a Mișcării), chiar și pe el l-au arestat. I-am explicat judecătorului că toate tranzacțiile au fost legale și rezonabile. Există o povestioară turcească cu un lup care îl acuză pe miel că a perturbat apa râului încercând să-și astâmpere setea, găsindu-și astfel o scuză pentru a-l mânca. Exact prin aceeași situație treceam și eu. Nu mă credea și nu mă înțelegea nimeni. Până la urmă, tot ce am putut să fac a fost să zâmbesc.
M-au scos din sala de judecată în cătușe. Mama, tatăl și soția mea plângeau, iar eu, pe de altă parte, eram îngrijorat. Singura mea grijă a mea era fiica mea. Cine știe cât timp avea să plângă, când va vedea că nu mă întorc acasă? În ultimii ani, obișnuiam să o privesc în liniște și mă întristam în fiecare dimineață înainte de a o părăsi, crezând că va fi ultima oară când o voi vedea. Din fericire, soldații mi-au permis să fac un videoclip pentru a i-l trimite. Am zâmbit la camera telefonului soției mele, ascunzând cătușele. I-am spus fiicei mele: „Te iubesc atât de mult! Te iubesc atât de mult, dar am câteva lucruri de făcut și voi fi plecat o vreme. Nu știu exact cât timp”. Am făcut și câteva poze pline de zâmbete și pupici. Probabil că din exterior părea foarte tragicomic: un bărbat în cătușe trimițând pupici și zâmbind în fața unui aparat de fotografiat ținut de o femeie care plângea. Ultimul lucru pe care l-am văzut, în timp ce eram împins în mașina poliției, au fost tatăl și soția mea îmbrățișându-se unul pe celălalt și plângând.
Celula bolnavilor
Închisoarea era un loc în care condițiile de viață erau foarte dure și unde am văzut oameni precum Saban și Mustafa, care nu puteau vedea lumina soarelui în celulele lor de 4-5 metri pătrați, oameni precum Ahmet, care fusese bătut până când i s-a fracturat maxilarul și aruncat în celulă, iar pe deasupra și soția sa a fost închisă împreună cu fiul său de un an și jumătate. I-am văzut și pe deținuții care fuseseră bătuți, torturați și care muriseră după ce s-au topit în fața ochilor mei, din cauza lipsei de îngrijiri medicale.
Era ora 11:35 noaptea. Am avut tensiunea arterială mare, m-au dus la infirmierie. Toți deținuții, care fuseseră închiși pe baza acelorași acuzații, s-au trezit și au venit. Un profesor suferea de insuficiență cardiacă; un bătrân, care lucra la prefectură, avea insuficiență hepatică; un alt bătrân, care lucrase ca șofer la cotidianul Zaman avea un diabet foarte avansat; și lăsându-i la o parte pe toți ceilalți, medicii... Toți aveau peste 60 de ani și erau persoane foarte distinse. Am intrat în secție, care avea o capacitate maximă de 4 persoane, fiind al 13- lea deținut (urma să fim 14 două zile mai târziu) și mi-au dat o pătură după ce le-am spus povestea mea. Nu existau paturi, așa că a trebuit să dorm pe podea.
A fost o noapte friguroasă. În timpul iernilor era atât de frig, încât ferestrele și ușile secției aveau depuneri de gheață de 2–3 cm. Deși eram în mijlocul lunii septembrie, fusese o noapte incredibil de friguroasă. În prima noapte, am întins pătura pe podea și am făcut o pernă din covoarele de rugăciune și am tremurat de frig până dimineața. Până la urmă s-a făcut dimineață, dar am trecut printr-o noapte foarte grea.
Aveam două apartamente pe care le cumpărasem din bani cinstiți. Soția mea îmi spusese cândva: „Dacă te vor aresta vreodată, am să vând amândouă apartamentele și am să-ți angajez cel mai bun avocat, ca să te salveze”. Și răspunsul meu a fost „Nu e nevoie, să nu faci așa ceva”. Cu toate acestea, prima mea noapte în acel loc m-a făcut să mă gândesc de două ori și aș fi vândut acele două apartamente, pentru care am lucrat ani de zile, doar pentru a mă salva din acest loc. Un șoc cumplit! Mă trezeam doar și mă regăseam în același loc! Deschideam ochii în speranța că mă trezesc dintr-un coșmar, de fiecare dată.
Am sperat că mă voi obișnui cu situația în zilele următoare, dar când mă gândeam la asta, având foarte mult timp liber la dispoziție, mă simțeam mai rău. Președintele universității la care lucram a fost condamnat la 28 de ani de închisoare, deși era nevinovat. Am avut prieteni condamnați la patru sentințe consecutive pe viață, în lipsa oricărui motiv legitim. Mulți dintre prietenii mei s-au confruntat cu pedepse îngrozitoare. Ceea ce se întâmpla îmi răpise toată puterea din mine. Ce avea să se întâmple acum?
Această incertitudine îmi afecta serios sănătatea. Nici nu știam de ce sunt acuzat. Mă gândeam „Dacă fac închisoare pentru această pedeapsă, când voi fi eliberat, ce vârstă va avea fiica mea?” Zile întregi. „Bine, în închisoare pot sta, dar între timp ea n-ar putea oare să se oprească din a mai crește? Ar putea să continue să crească atunci când voi fi eliberat, ca să nu ratez nimic... ”
Nici măcar noi, ca adulți, nu înțelegeam ce se întâmpla. Deci, cum i-ai putea explica aceste lucruri unui copil de 4 ani? Am ajuns să o văd pe fiica mea o singură dată în următoarele două luni. Deși a fost o vizită de două ore, i-au permis să stea doar 20 de minute. A plâns, m-a îmbrățișat și m-a rugat: „Tata, te rog, să mergem acasă!”, dar paznicii m-au dus înapoi cu forța. Vă puteți imagina trauma prin care a trecut?
Nu mai văzusem lumina soarelui de 5 luni
Ne-am trezit la 3:30 dimineața pentru rugăciunea de noapte, apoi la 5:00 pentru rugăciunea de dimineață. Am fost o persoană cu credință în Dumnezeu și nu era zi să nu mă rog, dar problemele recente m-au făcut să-mi pun la îndoială credința. Eu, un musulman practicant și care nu își neglija rugăciunile, nu m-am putut abține să nu mă gândesc: eram nevinovat, deci de ce a permis Dumnezeul meu să fiu aici?
Eram extrem de sensibil la condițiile de igienă și la zgomot și timpul a trecut foarte greu în secție. Prietenul meu mi-a oferit patul său dimineața, deoarece n-am putut dormi în prima noapte. Între fața mea și tavan era doar un spațiu îngust, plin de mucegai și întreaga încăpere avea doar 30 de metri pătrați și eram13 persoane; era exact ca o peșteră. Eram pe punctul de a înnebuni! Puteam merge în curte între orele 8:00 și 16:00. Prin „curte” nu mă refer la un loc deschis. Era un loc în care nu pătrundea lumina soarelui, cu o suprafață de 50 de metri pătrați și o înălțime de 10 metri. Erau găuri în pereții dintre curțile vecine și puteai vorbi cu alți deținuți.
Într-o zi, am fost în curte și am intrat în discuție cu o voce de cealaltă parte a peretelui. Nu știam cum arăta; tot ce știam era că era un alt deținut condamnat la încarcerare solitară. Vocea spunea „Sunt de 24 de ani aici”. Fusese trimis la închisoare din cauza incidentelor de la Madimak din 1993. L-am întrebat când va fi eliberat: „Când o să mor”, a răspuns el. „Sentința mea e pe viață”. Avea 5 copii și nicio șansă să împărtășească ceva frumos cu ei. Era un om mort pentru copiii săi. „Nu am făcut nimic”, a spus el, singura mea vină (!) a fost că am protestat.
În viața mea de dinainte de închisoare, la fel ca oamenii care trăiesc în societate, aș fi crezut că nu aș putea fi închis dacă nu aș fi vinovat. Totuși, am înțeles situația, din moment ce am simțit pe pielea mea cum mașinăria statului își preface victimele în pulbere. Nici eu nu făcusem nimic. Dacă un alt bărbat care nu făcuse nimic fusese închis timp de 24 de ani, era foarte posibil să am și eu aceeași soartă ca el. Iar această teamă m-a cutremurat. Am înțeles că oamenilor li se pot întâmpla lucruri mai rele decât moartea.
„Doamne, nu mai pot, te rog, ia-mi viața!”
În majoritatea nopților nu dormeam, citeam cărți. Oricum nu puteai să dormi. Erau celule deasupra infirmieriei și prizonierii care gemeau se auzeau din infirmierie. În fiecare noapte, auzeam pe cineva care geme și țipă în curtea din spatele gratiilor: „Doamne, nu mai pot, te rog, ia-mi viața!” Își dorea să moară în celula în care fusese aruncat. Prietenii lui muriseră de-a lungul anilor și își dorea și el să moară. Urma să să moară înainte să mai poată zâmbi, să mai poată mânca felul de mâncare favorit, înainte de iubi și a fi iubit... Printre ei, erau oameni condamnați la 150 de ani. Alții care ar fi trebuit să iasă în anul 2035 sau chiar 2050... Asta, desigur, dacă ar supraviețui. Era un tânăr care ne tundea; avea 28 de ani. Am fost îngrozit când am auzit că a fost condamnat la 55 de ani de închisoare. Dacă sfârșitul meu va fi tot așa? Toți cei din secție luau antidepresive, pentru că altfel nu puteai să reziști. Era o închisoare unde visele erau abandonate.
Întrucât nu exista spațiu, dormeam pe o saltea pe podea, pe vremea aceea rece; așa-zisa saltea avea 3 cm grosime. Puneam ziare, cărți și ce găseam sub ea pentru a ține frigul departe. Mâinile mele erau uscate, iar pielea mi se crăpase, pentru că eram nevoit să-mi spăl rufele la mână. Mi-am ascuns mâinile pentru a le ține departe de ochii mamei mele, când m-a vizitat. Noaptea, oamenii călcau pe mine când mergeau la toaletă; apele reziduale din celulele de deasupra se scurgeau pe mine...
Exista o singură toaletă pentru 35 de persone și apă caldă aveam doar o jumătate de oră pe zi. În timp ce încercam să ne gândim cum să împărțim această apă caldă, a început să fie oprită apa rece timp de 5–6 ore și asta se întâmpla cel puțin trei zile pe săptămână. Desigur, totul era făcut intenționat ca să ne fie îngreunată viața. Ne-au tăiat chiar și sforile pe care ne uscam hainele.
Oamenii supuși la acest stres erau în mare parte bolnavi și vârstnici. Printre ei era și un fost angajat al prefecturii, suferind de o boală hepatică severă (Hepatita B). Bărbatul avea nevoie de îngrijiri medicale, dar l-au eliberat chiar înainte de a muri.
Un altul a fost un cunoscut profesor, care avusese o intervenție chirurgicală la picioare. Gândiți-vă, omul avea șuruburi și suturi în picior! Pe lângă faptul că în loc să îi panseze piciorul rănit, l-au trimis înapoi la secția din spital timp de o zi și jumătate, în timp ce el trebuia să stea la spital cel puțin o lună. Era bătrân și nu putea face nimic de unul singur; nici măcar nu putea merge la toaletă. Luni întregi, alți deținuți i-au curățat patul. Am fost de față când bietul om se ruga la Dumnezeu să moară. Piciorul îi era mai subțire de la o zi la alta, i se formase un abces și până la urmă a paralizat.
În timp ce esti martor la toate acestea, nu poți să mai simți milă față de propria persoană. De fapt, uiți de tine uneori și simți mai multă compasiune față de alții, deoarece nu ești singur și există persoane în condiții mai grave decât tine.
Era un tânăr, fost ofițer de poliție, a cărui poveste fusese mediatizată. Era foarte tânăr și sănătos, era un ofițer de poliție care promitea. Din cauza așa-numitei tentative de lovitură de stat, a fost trimis la aceeași închisoare cu noi. Fusese torturat fizic (obrazul îi fusese fracturat cu o scrumieră) și emoțional (soția lui fusese arestată împreună cu copilul lor). Bietul om se îmbolnăvise din cauza torturii și a presiunii psihologice și, pe deasupra, toate cererile sale de eliberare ascunse sub preș. Până la urmă, a fost eliberat din închisoare, unde intrase perfect sănătos, dar a murit la scurt timp.
Eliberat spre moarte... Aceste situații incredibile pe care le-am văzut, le-am auzit și le-am trăit au fost o tragedie pe care o întâlnești doar în filme sau cărți.
Reunit cu fratele meu!
Era iarnă. Era foarte frig. Ușa celulei avea un strat de gheață de 5 sau 6 cm și ne înfășuram în orice pentru a nu îngheța în acest spațiu de 20 de metri pătrați. Părea că viața nu mai are nimic bun să ne ofere... până când, într-o zi, l-au adus pe fratele meu la 2 noaptea în celula noastră.
A fost atât de plăcut să-l văd, chiar și în acest loc. Am plâns și ne-am îmbrățișat minute în șir. În zilele următoare, avea să mă facă să plâng și mai mult. I se administraseră o mulțime de medicamente și se îngrășase foarte mult . Întrucât nu mai aveam spațiu unde să dormim, începusem să împart salteaua de pe podea cu el. Cel mai apropiat prieten și mentorul său spiritual („fratele mai mare”) îl denunțase. Ali nu mai putea trece peste acest lucru și intrase în depresie. Era exact ca un copil; mâinile și picioarele îi tremurau fără voia sa; se trezea în miez de noapte strigând și mă îmbrățișa. A fost devastator pentru mine să-l văd așa, am uitat de propriile mele probleme și am încercat să-l fac să se simtă mai bine.
În ciuda tuturor celorlalte greutăți și a faptului că era deprimat, încercase să îi ajute pe ceilalți, chiar din momentul în care sosise. Întrucât cunoștea foarte bine ce presupune procesul de petiționare, a scris reclamații pentru nedreptățiile din închisoare în numele tuturor și individual. Chiar și pentru mine el a trimis mai multe petiții. De fapt, chiar dacă mă confruntam în continuare cu detenția, am fost eliberat într-o zi rece de februarie, cu ajutorul uneia dintre petițiile pe care le-a scris!
Am fost eliberat!
În mod normal, un deținut ar fi fericit după eliberare. Eu nu! De ce aș fi fost fericit? Eram liber, dar a trebuit să-l las pe fratele meu (și alți oameni pe care i-am considerat frații mei) în acel loc mizerabil. Pot spune că a fost cea mai mizerabilă zi din viața mea. M-au eliberat într-o seară, după apusul soarelui. M-am împotmolit în zăpada înaltă până la genunchi. M-am urcat plângând într-un autobuz, pentru a ajunge în centrul orașului. Am bătut la ușa casei mele nu cu emoție, ci cu rușine. Purtam vina de a-mi fi lăsat fratele în urmă. Iar prima întrebare a mamei mele a fost: „Unde este fratele tău?” Am plecat capul și nu am putut spune nimic.
Am crezut că situația se va îmbunătăți afară, dar nu s-a întâmplat nici pe departe asta. Fiica mea a intrat în depresie după ce am fost arestat. Colecționa pietricele de pe stradă și atunci când era întrebată de ce, răspundea că o face „pentru a nu se pierde”.
Soția mea era însărcinată de 5 luni în momentul în care am intrat în închisoare și a suferit un avort spontan din cauza stresului prin care a trecut. Am simțit că nimic nu va mai fi la fel. Nimeni nu mai vorbea cu mine, cu excepția câtorva prieteni, care m-au sunat, dar nu puteau vorbi, din cauza plânsului, și apoi închideau. Am mers la universitate să-mi ridic lucrurile, dar decanul nici măcar nu m-a lăsat să intru. Am fost încăpățânat, am persistat, nu am plecat și am așteptat și am reușit într-un final să-mi iau bunurile personale. Cu toate acestea, în mod surprinzător, aveam să aflu mai târziu că depuseseră o plângere împotriva mea.
Un alt mandat de arestare!
Trecuse o lună și jumătate de la eliberarea mea. Avocatul meu mi-a spus că există un alt mandat de arestare pe numele meu. Abia începuse greul. Toate proprietățile mele au fost puse sub ordin provizoriu de sechestru. Prietenii mei apropiați sau rudele mele nici măcar nu mă salutau. Nu aveam unde să stau, deoarece poliția ar fi percheziționat prima dată apartamentele mamei și soacrei mele. M-am ascuns în apartamentul bunicii soției mele, trăind o viață de fugar. Am putut să tolerez această situație timp de 15 zile.
Nu mai puteam sta în această țară! Pașaportul meu fusese deja anulat cu ceva timp în urmă și, ca ultimă soluție, am decis să părăsesc țara ilegal. Nu știam cum să fac asta, totuși. Eram ca într-un thriller, pentru că toate intrările și ieșirile din orașe, metroul, tot, literalmente tot, era împânzit de polițiști. În cele din urmă, un prieten de-al meu care este avocat, a reușit să aranjeze o întâlnire și am plecat spre Aksaray pentru a ne întâlni cu călăuza. Soția și fiica mea erau cu mine. Când mi-am luat la revedere de la fiica mea, conștientiza aproape tot și plângea încontinuu. Biata mea fiică, căreia i-a fost dat să cunoască o asemenea durere la vârsta de 4 ani ...
Au aranjat să mă urc seara într-o mașină. Înăuntru erau alți patru oameni. Niciunul dintre noi nu îi cunoștea pe ceilalți trei și nimeni nu a spus un cuvânt. Dar fețele noastre spuneau totul. Tensiunea era extrem de mare. La intrarea în Edirne era un punct de control al poliției și au oprit mașina chiar în spatele nostru. Ne-a trecut glonțul pe lângă ureche.
Am ajuns într-un sat de graniță. Râul Martița era chiar în fața noastră. Călăuzele ne-au părăsit imediat după apusul soarelui și au fugit. Am rămas singuri cu bagajele. Ne gândeam că ne va întâmpina cineva acolo, dar nu a venit nimeni. Fugiseră, lăsând în urmă o geantă mare în care era o barcă gonflabilă, dar era atât de grea încât am decis să o abandonăm și am mers mai departe.
Sătenii ne-au denunțat la poliție
Patru oameni, care nu se cunosc între ei și nu-și pot spune niciun cuvânt, împărtășeau inevitabil aceeași soartă ... În timp ce ne deplasam cu bagajele, am fost brusc înconjurați de săteni. Aceștia puneau întrebări una după alta: „Cine ești, ce faci aici, de unde ești, unde te duci?”
Călăuzele ne avertizaseră ferm: „Dacă vă întâlniți cu cineva, nu vorbiți în turcă. Comportați-vă ca și cum ați fi din Siria, altfel vă vor raporta la poliție pentru a primi recompense!” Nu am spus niciun cuvânt; am vrut să ne exprimăm prin limbajul corpului și am încercat să-i convingem să ne lase să trecem, dar nu erau omenoși deloc. Ne-au amenințat cu secera și ne-au jefuit bagajele. De asemenea, ne-au furat banii și apoi au chemat poliția. În acel moment, unul dintre noi a fugit, după ce a reușit să se dezlege. Mi-am făcut curaj și am început să alerg după el.
Am alergat... am alergat... și am tot alergat... Nu conta în ce direcție. Pur și simplu alergam în întuneric. M-am prăbușit în mlaștini, m-am lovit de stânci și am căzut; genunchii începuseră să-mi sângereze, dar nu m-am oprit, totuși. Nu-mi amintesc cât am fugit fără să respir. În cele din urmă, îmi amintesc că am căzut pe un câmp de grâu, după ce nu am mai reușit să fac un alt pas. M-am întins și am privit cerul timp de 30 de minute. Ce era de făcut acum? Nu a durat mult până au sosit forțele de poliție. Părea că mă căutau. În timp ce mă căutau pe câmp, nu exagerez, simțeam că am îmbătrânit cu zece ani. „Aveau camere cu termoviziune? Își aduseseră câinii de căutare? Dacă da, mă vor prinde imediat! ” Totuși, nu am fost prins.
Asta mi-a dat speranță. Asta însemna că am încă o șansă să scap, dar eram ud până la piele; pantofii îmi erau plini de apă și înghețam de frig! Aveam un telefon mobil cu mine și am introdus o cartelă sim în el, tremurând. Am sunat la singurul număr pe care l-am memorat, cel al tatălui meu, acoperind telefonul pentru a ascunde luminile pe care le emitea. Nu le-am povestit părinților despre pățania mea, pentru că erau bătrâni și nu voiam să se îngrijoreze. L-am rugat pe tatăl meu doar să o sune pe soția mea și să-i spună să sune pe acest număr. Când m-a sunat soția mea, am rugat-o să-l sune pe intermediar și să-l anunțe despre situația mea. În timpul acestor conversații telefonice, am rămas fără credit!
Minutele treceau și nimeni nu mă suna. Poate că nu aveam semnal, nu știam. După un timp, am decis să mă ridic în picioare și să mă îndrept spre râu. După ce m-am apropiat, am început să aud câini lătrând, ceea ce m-a făcut să simt că înnebunesc. Chiar în acel moment, intermediarul m-a sunat și mi-a spus: „Vă vom ridica, spuneți-mi locația”. Eram mulțumit, dar pe măsură ce trecea timpul, nu părea să vină nimeni și aveam de a face fața riscului de îngheț. În cele din urmă, au sunat din nou și mi-au spus: „Sunteți pe cont propriu”. I-am implorat, plângând: „Voi muri aici, dacă nu veniți, vă rog să ajutați!” Evident că nu au dat dovadă de milă, eu nu însemnam nimic pentru ei.
În cele din urmă, când un prieten de-al meu și socrul meu au închiriat o mașină și se îndreptau spre mine, încercam să merg târându-mă. Am încercat să mă încălzesc îngrămădind bucăți de iarbă în pantaloni, încercând să nu îngheț. Am primit din nou un apel, în jurul orei 5 dimineața. Urmau să sosească și am trecut printr-o pădure plină de spini pentru a ajunge la punctul de întâlnire. Întregul meu corp și fiecare părticică din el fusese înțepată, dar tot nu îmi păsa, pentru că voiam să supraviețuiesc! Am reușit să ne întâlnim în jurul orei 7:30. Eram cu toții acoperiți de noroi și spini. Când m-am întors acasă, o săptămână întreagă mi-au tot scos ghimpii și mai grav, am stat la pat, bolnav, ca un cadavru, timp de trei luni. Nu mă însănătoșeam, dar nici nu puteam merge la spital. Mi-aș fi dorit să mor, de atâtea ori!
Prinși într-o capcană
Bunica și bunicul soției mele au început să se simtă incomod din cauza prezenței noastre, deoarece se temeau că vom fi prinși. Proprietățile noastre fuseseră confiscate, cardurile noastre de credit anulate și tatăl meu rămăsese fără bani din cauza cheltuielilor noastre legale și de trai.
Un prieten de-al meu, care era doctor și cunoștea situația, a riscat totul și a închiriat un apartament pentru mine în acele clădiri uriașe unde nimeni nu știa pe nimeni. A mobilat apartamentul, a avut grijă de utilități, ne-a dat niște bani și a plecat.
Un apartament minuscul ... Fiica mea se plictisea și nu aveam nicio șansă să o duc în parc. Trăisem zi de zi ca în închisoare în acel apartament minuscul timp de 7 luni. Stingeam luminile noaptea pentru a nu atrage atenția și puneam chiar și șervețele în gaura cheii. Eram detașați de restul lumii, citeam cărți toată ziua și urmăream știrile pe Twitter. Întrucât aveam foarte mult timp liber, verificam fiecare statistică despre câți contrabandiști fuseseră arestați și unde.
Trecuseră șapte luni. Mă sună un număr necunoscut. O voce necunoscută de partea cealaltă a receptorului spunea că medicul, prietenul meu, îmi trimitea felicitări și a închis. Am înțeles imediat ce înseamna asta. Aparent, prietenul meu (care închiriase acel apartament) fusese arestat și ne avertiza să ne mutăm. Nu mai puteam sta acolo. Încercasem de câteva ori să mai plec în străinătate, dar din cauza experienței trecute, m-am răzgândit de fiecare dată și nu am putut să o fac. Mă blocam, făceam gafe și mă îmbolnăveam din senin. Tatăl meu nu mai putea suporta stresul și a făcut o angiografie și o operație de bypass. Nici nu l-am putut vizita. Avea nevoie de sânge și nu i-am putut da nimic din al meu! M-am simțit atât de mizerabil!
Singura cale de scăpare era emigrarea!
Toate ușile erau deja închise. Fie emigram, fie mergeam la închisoare. Cu toate acestea, experiența mea anterioară mă împiedica să fac un pas înainte. Mi-am făcut curaj luând medicamente. Călăuzele m-au preluat din nou într-o sâmbătă. Eram eu și două familii. Auzisem și citisem o mulțime de povești: unii fuseseră jefuiți și uciși de contrabandiști, alții se înnecaseră în râu, alții fuseseră prinși, iar alții reușiseră să scape, dar fuseseră extrădați ...
Îmi era teamă, dar nu aveam altă opțiune. M-am găsit lângă râu, încercând să umflu o barcă cu oameni care aveau aceeași soartă ca mine. Aveam gânduri obsesive în minte. Soldații puteau să apară, elicea bărcii putea să nu funcționeze , curentul putea fi mai puternic ...
În cele din urmă, ne-am început călătoria. Barca noastră se zbătea și a lovit de două ori malul Turciei! Toată lumea era nervoasă și fără speranță. Era evident că vom fi prinși fără să reușim să finalizăm călătoria. O femeie din barca noastră nu a mai putut să se controleze și s-a aruncat în apă.
În cele din urmă, după o călătorie îngrozitoare de cinci ore, zece dintre noi am reușit să ajungem în Grecia cu aceeași barcă. Erau copii printre noi. Vă puteți imagina la ce experiența terifiantă au asistat tocmai la începutul vieții? Din păcate, ne-au fost alături în călătoria de cinci ore.
Urma să ne continuăm călătoria ghidați de prietenul meu. Un prieten de-al meu, care locuiește în străinătate, ne-a îndrumat urmărindu-ne prin satelit. Am încercat să evităm satele și zonele rezidențiale cu ajutorul lui. Nu-mi amintesc nici măcar cât de epuizați eram, dar tot ce pot spune este că pantofii erau ferfeniță cauza mersului.
În final, am ajuns într-un orășel. După aceea, am decis să mergem în alt oraș cu autobuzul, dar poliția a oprit autobuzul pe șosea. Eram speriat, pentru că în ultima mea tentativă nereușită de a fugi, contrabandiștii îmi ștampilaseră o viză de intrare falsă pe pașaport și aș fi fost trimis înapoi dacă poliția ar fi descoperit acest lucru. Poliția s-a apropiat de noi și a vrut să ne vadă pașapoartele. Deoarece eram fugari, nu umblam cu pașapoartele la îndemână. Ne ascunsesem pașapoartele în șosete, învelite în pungi de plastic. Și-au dat seama că ceva nu era în regulă după ce ne-am scos pașapoartele de unde le-am ascuns, simțind privirile tuturor ațintite asupra noastră. Poliția ne-a spus să coborâm din autobuz și a început să ne interogheze. Prietenul meu le-a spus imediat „Fugim de Tayyip (Erdogan)!” Polițistul s-a arătat un pic supărat, dar ne-a dat pașapoartele înapoi și ne-a spus să plecăm.
Am renăscut. A fost prima dată când ne-am simțit puțin ușurați și am realizat că nu mâncaserăm nimic de multă vreme. Mai întâi, am cumpărat câteva bilete pentru a călători mai departe, apoi am mers să mâncăm pizza. Mă gândeam la familia mea, în special la tatăl meu. Tocmai făcuse o intervenție chirurgicală la inimă și pentru a nu-l îngrijora, nu-l anunțasem despre călătoria noastră. Am uitat de mine o secundă și m-am rugat lui Dumnezeu pentru sănătatea lui. Am sperat că e în regulă. Avusesem ocazia să-mi iau rămas bun de la soția și fiica mea. După o călătorie lungă de 5–6 ore, am ajuns mai întâi într-un alt oraș și apoi am continuat spre Atena. A trebuit să stăm acolo două zile. Am găsit un apartament cu două camere, unde ne-am cazat 8-9 refugiați și am decis să rămânem acolo.
America chiar e plină de aventuri
Era o melodie care spunea „America este plină de aventuri ...” Experiența noastră în S.U.A. va fi plină de aventuri, într-adevăr. Aveam vizele necesare, dar ne-au arestat chiar după ce am ajuns în aeroport, pentru că intrasem ilegal în țară. Ne era frică, dar mulțumită lui Dumnezeu, temerile noastre nu s-au adeverit.
Iată-ne într-un avion care se îndrepta spre S.U.A.! Până la urmă, luptasem împotriva dușmanului doar pentru asta. Dacă m-ați întreba ce simțeam, dacă eram fericit – nu eram. După toate prin care trecusem, simțeam că mi-am pierdut capacitatea de a mai fi bucuros sau trist.
Eram pe punctul de a fi interogați încă o dată, după ce am pus piciorul în S.U.A. Nu au vrut să ne lase să intrăm. Le-am spus atunci că nu sunt un individ periculos și că le-am vizitat țara de cel puțin 20 de ori în trecut. Mi-au dat voie să intru doar după ce le-am spus toate acestea.
Canada...
Sunt în Canada de doar șase luni și încerc să-mi construiesc o viață nouă pentru mine, departe de familie și de cei dragi. În ciuda acestor greutăți, singura mea motivație de a supraviețui este familia mea. Am venit în această țară fără un ban în buzunar. Am închiriat mai întâi un apartament cu prietenul meu. O familie turcă mi-a vândut o mașină în rate, cu un plan pe 9 luni. Acum, livrez pizza cu acea mașină.
După ce am venit aici, mi s-a născut a doua fetiță. Chiar dacă nu-i pot oferi sprijin soției în zilele dificile și nu reușesc să trăiesc bucuria de a-mi îmbrățișa fetele, vorbim zilnic la telefon. Amândouă fiicele mele cresc și trebuie să le văd frumusețea pe ecranul unui telefon. Dacă mă întrebați care este cel mai semnificativ lucru pe care îl fac în viața mea, aș spune că este vorbitul la telefon cu fiica mea cel puțin trei ore pe zi, indiferent cât de obosit aș fi.
Am solicitat azil și aștept data audierii
Încerc să mă agăț de viață, atât financiar, cât și emoțional. Clima și condițiile de viață aici sunt foarte dificile. Aștept o minune, chiar dacă nu am mari speranțe. Sper să mă reîntâlnesc cu familia într-o zi, să-mi îmbunătățesc abilitățile de învățare a limbii, astfel încât să pot preda la o universitate aici, chiar și fără bani. Până la urmă, viața ne oferă experiențe dincolo de imaginația noastră, nu-i așa? De ce nu mi le-ar oferi și pe acestea?
Am învățat să am mici speranțe de supraviețuire în această experiență și să înnod aceste speranțe pentru a face din ele o frânghie puternică cu care să mă agăț de viață.
EXILUL
După presupusa tentativă de lovitură de stat din 15 iulie 2016, mii de persoane au fost concediate, și-au pierdut locurile de muncă și au fost supuse unor procese și anchete pe motiv că erau membrii ai Mișcării Hizmet. Sute de oameni, care nu mai au speranța de a supraviețui în această atmosferă înfricoșătoare din Turcia, se străduiesc să părăsească țara ilegal, aventurându-se în mod riscant și înfruntând moartea pentru a trăi liberi. De fapt, în această călătorie dificilă și aspră au fost și oameni care s-au înecat.
Povestea „Exilul” se bazează pe povestea reală a lui A.K., profesor la una dintre cele mai respectabile universități, a cărui viață a fost întoarsă pe dos în urma presupusei „lovituri de stat”. Prin intermediul poveștii sale aflăm despre întâmplările prin care a trecut în călătoria pentru libertate.
UN PROIECT APH
Comments