M. Fethullah Gulen
Dhikr (Recitarea numelor lui Dumnezeu)
Însemnând literalmente menționare, amintire și reamintire, în terminologia sufită dhikr denotă recitarea regulată a unuia sau a unora dintre Numele lui Dumnezeu într-un anumit moment.
Unele ordine spirituale sau sufiții preferă să recite: Allah (Numele propriu al Ființei Divine); alții recită: La ilaha illa’llah (Nu există divinitate decât Dumnezeu [Allah]), declarația Unității Divine; iar alții recită unul sau câteva dintre celelalte Nume, după alegerea maestrului ordinului.
La fel ca recunoștința, o astfel de recitare este o datorie a slujirii care trebuie îndeplinită atât verbal, cât și activ, precum și cu inima și celelalte facultăți ale conștiinței. Recitarea verbală variază de la menționarea lui Dumnezeu Atotputernicul cu toate Numele Sale Preafrumoase și Atributele Sacre; lăudându-L, înălțându-L și slăvind-L; proclamând neputința și sărăcia credinciosului înaintea Lui în rugăciune și implorare; recitarea și urmarea Cărții Sale (Coranul); și anunțarea semnelor Sale în natură și a peceții Sale speciale pe fiecare obiect și eveniment.
Recitarea prin facultățile conștiinței, în primul rând cu inima, constă în reflectarea asupra dovezilor Existenței și Unității Sale și asupra Numelor și Atributelor Sale Preafrumoase care strălucesc în cartea creației (universul), meditând la ordinele și interdicțiile Sale, promisiunile și amenințările și răsplata și pedeapsa care provin de la Domnia Sa, pentru a ne proiecta sau a ordona viețile și pentru a încerca să pătrundem misterele din spatele vălului existenței vizibile, studiind creația și urmând anumite discipline spirituale. Mai mult, putem observa în mod repetat frumusețile cerești manifestate ca urmare a unei astfel de pătrunderi; ajungem la concluzia că orice există în univers pulsează cu mesaje din lumea înaltă empirică, manifestând semnificația Tărâmului Manifestării Transcendentale a Divinității și funcționarea ca o fereastră către Adevărul adevărurilor.
Cei care simt această existență pulsatorie constantă aud Tărâmul Manifestării Transcendentale a Divinității vorbind elocvent și cei care observă manifestările Grației și Majestății Sale prin acele ferestre sunt atât de încântați de o plăcere spirituală atât de inimaginabilă, încât o oră petrecută simțind o asemenea plăcere este egală cu sute de ani petrecuți fără ea. Drept urmare, ei avansează pe drumul lor către eternitate cufundați în darurile divine și în încântare spirituală. Atunci când cel care recită simte lumina Chipului Său Glorificat înconjurând întreaga existență, el este răsplătit cu vederea unor scene de nedescris și, devenind conștient de toate celelalte ființe care recită Numele lui Dumnezeu în aceeași limbă, începe să recite Numele Lui.
Recitarea Numelor lui Dumnezeu face uneori ca persoana care recită să intre într-o stare de transă în care simte că se pierde pe sine. Cei care intră în această stare de încântare sau contemplare extatică rostesc expresii precum: Nu există nimic în afară de El; Nu este nimic văzut și observat în afară de El; și Nu există altă divinitate decât Dumnezeu. Sunt alții care, înțelegând și ținând cont de toate Numele Divine, în funcție de caracterul incluziv al conștiinței lor, pronunță numai în afară de Dumnezeu și continuă să declare Unitatea Sa. Aceste secunde petrecute în această atmosferă de apropiere de Dumnezeu și de compania Sa, secundele de lumină și strălucire, sunt mult mai fericite și mai răsplătitoare în ceea ce privește viața veșnică (în Viața de Apoi) decât anii petrecuți fără lumină. La aceasta se face referire într-o vorbă atribuită Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui: Petrec o vreme cu Dumnezeul meu când nici cel mai apropiat înger de Dumnezeu și nici un profet trimis ca Mesager nu poate concura cu mine.[1]
Recitarea activă sau corporală constă în practicarea religiei cu cea mai mare grijă, îndeplinirea cu entuziasm a tuturor obligațiilor și abținerea în mod conștient de la toate interdicțiile. Profunzimea verbală și conștientizarea depind în mare măsură de recitarea activă, ceea ce înseamnă să bați la ușa Divinității, să cauți primirea, proclamându-ți neputința și sărăcia și să te refugiezi în Puterea și Bogăția Divină.
Cel care Îl menționează în mod regulat și repetat pe Dumnezeu, sau recită unul sau unele dintre Numele Lui, este luat sub protecția Sa și sprijinit de El, ca și cum ar fi încheiat un contract cu El. Versetul: Pomeniţi‑Mă pe Mine şi o să‑Mi aduc aminte de voi! (2:152) exprimă acest grad de recitare, prin care sentimentul cuiva și recunoașterea sinceră a nevoii sale înnăscute în fața lui Dumnezeu devine o sursă de bogăție și fără îndoială este o sursă de putere. Acest verset înseamnă, de asemenea, că amintirea obișnuită și închinarea lui Dumnezeu vor avea ca rezultat acordarea de favoruri și bunuri de către El.
Invocarea și chemarea Lui aduc la iveală favorurile Lui. Cel care își amintește de El chiar și în timp ce își desfășoară treburile și preocupările zilnice va găsi toate obstacolele eliminate atât în această lume, cât și în cealaltă. Compania Lui va fi simțită mereu și El se va împrieteni cu cel rămas singur și care are nevoie de prieteni. Dacă o persoană își amintește de El și Îl menționează în vremuri de ușurință și mângâiere, mila Sa va ajunge la ea în momentele de necaz și durere. Cei care se luptă pentru cauza Lui de a răspândi Numele Său vor fi mântuiți de umilință atât în această lume, cât și în cea de Apoi. Asemenea eforturi sincere vor fi răsplătite cu favoruri și ranguri speciale pe care nu ni le putem imagina acum.
Dorința de a-L aminti și de a recita Numele Lui va fi răsplătită cu ajutorul Divin, astfel încât acest tip de activități să poată continua și îndrumarea să poată fi sporită. Continuarea celei de-a doua părți a versetului de mai sus (2:152), adică: Şi să‑Mi fiţi mulţumitori, să nu fiţi fără credinţă faţă de Mine! sugerează un cerc virtuos în care credinciosul trece de la recitare la recunoștință, și de la recunoștință la recitare.
Recitarea este esența tuturor tipurilor sau actelor de închinare, iar originea acestei esențe este Coranul. Apoi vin cuvintele luminoase și celebrate ale Profetului, care a stabilit Shari’a Islamică. Orice recitare, fie că este auzită sau tăcută, atrage și întruchipează manifestările luminii „Chipului” Glorificat al lui Dumnezeu. Este, de asemenea, proclamarea lui Dumnezeu față de toate ființele umane și djini și răspândirea Numelui Său în întreaga lume pentru a arăta recunoștința pentru favorurile Sale manifestate și ascunse. Când aproape că nu mai rămâne nimeni care să-I proclame Numele, existența va fi lipsită de sens. Potrivit Profetului, asupra lui fie pacea și binecuvântările, distrugerea totală a universului va avea loc atunci când aproape că nu vor mai rămâne oameni care să-I proclame Numele.[2]
Recitarea, indiferent de stilul ei, este cea mai sigură și sănătoasă cale de a duce la Dumnezeu. Fără recitare, este greu să ajungi la Dumnezeu. Atunci când călătorul își amintește de El în conștiința sa și pune această amintire în cuvinte cu limba și celelalte facultăți ale sale, se folosește o sursă inepuizabilă de sprijin și de reasigurare (spirituală).
Recitarea înseamnă o călătorie către El. Când o persoană începe să-L menționeze sau să recite Numele Sale atât verbal, cât și prin sentimente și acțiuni, precum și în inima sa ca un cor, ea intră într-un vehicul misterios care urcă în tărâmul în care zboară duhurile. Prin ușile ușor deschise ale cerului se văd scene de nedescris.
Nu există un moment anume pentru a-I recita Numele lui Dumnezeu. Deși cele cinci rugăciuni zilnice prescrise, actul principal de închinare, sunt săvârșite la cele cinci ore stabilite și nu pot fi îndeplinite în anumite momente (de exemplu, în timpul răsăritului și apusului soarelui și când soarele este la zenit la amiază), credinciosul îl poate menționa pe Dumnezeu și poate recita Numele Lui ori de câte ori dorește: Care îl pomenesc pe Allah, stând [în picioare], şezând [jos] sau pe o parte ( 3:191). Nu există nicio restricție de timp sau mod în ceea ce privește recitarea Numelor lui Dumnezeu.
Este greu să găsești în Coran, Sunna și în cărțile primilor cărturari drepți ceva mai puternic recomandat decât recitarea Numelor lui Dumnezeu. De la Rugăciunile zilnice până la lupta sfântă întru cauza Lui, este ca sufletul sau sângele oricărei închinări. Profunzimea recitării este proporțională cu profunzimea sentimentului pentru Dumnezeu. Sufiții o numesc „liniștea inimii” sau „viziune” sau „observare spirituală”.
Unii îl menționează pe Dumnezeu Atotputernicul și ajung la El în inimile lor într-un mod misterios; alții Îl cunosc prin conștiința lor și simt compania Sa constantă prin intermediul punctelor de încredere și căutând ajutor în lumile lor interioare. Întrucât își amintesc de El neîntrerupt, pomenindu-L mereu cu inima și conștiința lor, simțindu-L mereu în ființa lor și trăind pe deplin conștienți de prezența Lui constantă, ei consideră că pomenirea Lui verbală, în anumite momente, este un semn al nepăsării și al ignoranței față de El. Cel care a atins acest grad de dhikr spune: Dumnezeu știe că nu-L amintesc și nu-L pomenesc tocmai acum. Cum ar trebui să-mi amintesc și să-L pomenesc acum, având în vedere că nu L-am uitat niciodată?
O, Doamne! Fă-mă un credincios care Te pomenește mult, Îți mulțumește mult, se teme mult de Tine și este dornic de Tine și devotat Ție și care se întoarce mereu către Tine cu pocăință și cu penitență. Și pogoară binecuvântări și pace asupra lui Mahomed, care și-a amintit și a pomenit mereu de Tine, și familiei și Companionilor săi, devotați și penitenți.
コメント