În ziua de astăzi, multor oameni le este foarte greu să înțeleagă că suferința personală, uneori aparent de neîndurat, a semenilor lor admirabili și credincioși este înrudită cu dreptatea și iubirea divină. Credincioșii aparținând tuturor religiilor se confruntă cu această provocare. Există multe explicații, începând de la karma până la reîncarnare.
Musulmanii și evreii oferă, în mod tradițional, aceeași explicație, cu unele diferențe. Acest lucru este de așteptat, deoarece atât evreii, cât și musulmanii cred în unitatea, bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu; atât evreii, cât și musulmanii resping doctrinele „ghinionului”, a moștenirii păcatelor din vieți anterioare sau a purtării poverii „păcatului originar”.
Coranul ne spune că doar pentru că am devenit sau suntem deja credincioși nu înseamnă că vom fi scutiți de suferință. „Oare socotesc oamenii că vor fi lăsați în pace, dacă vor spune „Noi credem!” și că ei nu vor fi încercați?”(29:2) Un alt verset spune: „Veți fi încercați în privința bunurilor voastre și în privința sufletelor voastre” (3:186)
Vom fi încercați de frica pierderii bunurilor materiale și de goana după ele, de pierderea vieților celor dragi și de eșec. Totuși, dacă perseverăm cu răbdare, atunci totul va fi bine: „Vă vom încerca cu puțină spaimă, foamete, lipsire de bunuri, de suflete și de roade, dar vom binevesti celor răbdători” (2:155).
Binevestirea ar putea să apară ca o restabilire după necaz, așa cum s-a întâmplat în cazul Profetului Iov sau în Viața de Apoi.
Înțelepții și rabinii tradiționaliști evrei ar fi fost de acord cu toate versetele citate mai sus din Coran, precum și cu următoarele hadisuri (spusele și faptele Profetului Mahomed): „Dacă Allah vrea binele cuiva, coboară asupra lui necazuri” (Bukhari) și „Dacă Allah vrea binele robului Său, îi grăbeşte pedeapsa în această lume, iar dacă vrea răul robului Său, îl lasă să păcătuiască pentru a îl pedepsi în Ziua de Apoi.” (Tirmidhi).
Cel mai important este că povara dată de Dumnezeu este pe măsura puterilor omului. „ (...) Noi nu impunem unui suflet decât atât cât poate el” (6:152) și „Cât despre aceia care cred și plinesc fapte bune, noi nu putem impune nici unui suflet o povară peste puterea lui (...)” (7:42).
Rabinii au fost întru totul de acord cu aceste afirmații. Au mers și mai departe și au concluzionat că acei credincioși care au fost afectați de calamități îngrozitoare ar trebui să se mângâie cu gândul că cei care au o credință puternică sunt supuși unor încercări mai grele.
În mod asemănător, când Profetul Mahomed a fost întrebat despre cine are de îndurat cele mai mari suferințe, el a răspuns: „Profeții, apoi cei care urmează după ei și așa mai departe. Omul este încercat pentru a-și putea păstra credința. Dacă credința sa este puternică, încercarea este mare; dar dacă credința îi este slabă, povara i se ușurează și își va duce viața astfel până când va păși fără de păcat pe pământ” (Tirmidhi).
Dacă acest lucru pare incredibil de nedrept, să luăm aminte că „răsplata este pe măsura suferinței” (Tirmidhi). Astfel, „bărbatul credincios sau femeia credincioasă pot continua să aibă necazuri în ceea ce privește propria persoană, bunurile și copiii lor, astfel încât să-L poată întâlni în sfârșit pe Dumnezeu dezrobiți de păcat (Tirmidhi).
Poate că această filozofie de viață este mai ușor de înțeles dacă este înainte de toate definită ca o suferință care apare odată cu iubirea dintre oameni. A iubi o altă persoană înseamnă a deveni vulnerabil în fața suferinței. Dacă merită să iubim un alt om, este cu atât mai important să-l iubim pe Dumnezeu, care dorește iubirea noastră.
Talmudul spune: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unul singur. Iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6:4-5) și „Ce alta cere Domnul Dumnezeul tău de la tine, decât să cinstești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubești și să slujești Domnului Dumnezeului tău din toată inima ta și din tot sufletul tău” (Deuteronom 10:12).
Acest paragraf poate fi ilustrat prin următoarea parabolă (Martin Buber a fost un celebru filosof evreu din secolul XX):
Într-o zi, un tânăr s-a oprit în piața unui oraș și a început să spună tuturor că are cea mai frumoasă inimă din întreaga regiune. În jurul său s-a adunat o mulțime mare de oameni și toți i-au admirat inima, căci era perfectă. Nu avea nici măcar un defect sau o zgârietură.
Da, au căzut cu toții de acord: era cu adevărat cea mai frumoasă inimă pe care o văzuseră vreodată. Era o inimă perfectă. La fel de frumoasă precum o statuie perfectă a unui tânăr grec. Tânărul le-a spus că inima lui perfectă și frumoasă arată astfel datorită filozofiei sale de viață: urma calea desăvârșirii de sine, calmului și detașării.
Apoi, un rabin numit după Martin Buber și-a făcut loc în fața mulțimii și a spus: „Ce să vezi, inima ta nu este nici pe departe la fel de frumoasă ca a mea”.
Privirile tuturor s-au îndreptat către inima rabinului. Bătea cu putere, însă era plină de cicatrici. În unele locuri fuseseră smulse bucăți din ea și înlocuite cu altele, care însă nu se potriveau prea bine, marginile fiindu-i colțuroase.
În alte locuri avea scobituri adânci de unde lipseau bucăți întregi. Oamenii îl priveau muți de uimire. Cum putea Martin Buber să spună că inima lui este mai frumoasă decât cea a tânărului perfect?
Tânărul s-a uitat la inima bătrânului și a început să râdă. „ - Cred să glumești, spuse el. Compară inima ta cu a mea; a mea este perfectă, iar a ta este o adunătură de cicatrici și lacrimi."
„ - Da, spuse rabinul Buber”, „tu ai o inimă perfectă, care nu a cunoscut durerea, dar nu aș schimba niciodată inima mea cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea. Smulg o bucată din inima mea și o dăruiesc oamenilor, și adesea ei îmi dau o bucată din inima lor, care se potrivește într-un loc gol din inima mea. Dar pentru că bucățile nu sunt perfect egale, inima mea are margini colțuroase, pe care le prețuiesc, pentru că îmi amintesc de dragostea împărtășită.”
Rabinul Buber a mai adăugat apoi: „S-a întâmplat uneori să dau bucăți din inima mea pe degeaba, iar cealaltă persoană să nu-mi dea nici măcar o bucățică înapoi. Acestea sunt golurile rămase... a oferi dragoste înseamnă a risca. Mai sunt și acele porțiuni frânte ale inimii mele, care îmi amintesc de dragostea pe care am avut-o și am pierdut-o. Spun kadișul în amintirea celor care au murit, pentru a-I aduce laudă lui Dumnezeu pentru durerile unei vieți a iubirii și purtării de grijă; căci este mai bine să iubești și să pierzi, decât să trăiești detașat și să nu iubești deloc”.
Tânărul a stat în tăcere, cu lacrimi curgându-i pe obraji. S-a apropiat de bătrân și a smuls o bucată din inima sa perfectă, tânără și frumoasă. I-a oferit-o bătrânului cu mâinile tremurânde. Rabinul a luat ofranda tânărului, a adăugat-o în inima sa bătrână și rănită, din care a rupt apoi o bucată și a așezat-o pe rana din inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, iar marginile erau colțuroase.
Tânărul își privea inima, care nu mai era perfectă, dar era mai frumoasă ca niciodată, deoarece dragostea din inima rabinului Buber se revărsa într-a lui. S-au îmbrățișat și au pornit împreună la drum.
Comments