Dahsha și Hayman (Admirație Supremă și Stupoare)

Dahsha și Hayman (Admirație Supremă și Stupoare)

În discuția noastră despre extaz și extaz deliberat, am menționat cele două stări: dahsha (admirație supremă) și hayman (stupoare). Vom vorbi acum câteva lucruri legate de aceste concepte, cu toate că primul este o dimensiune a hayra (uimire) și împreună, au fost discutate în primul volum a acestei cărți, iar cel de-al doilea nu este un popas de lungă durată a unui călător în drumul lui spre Dumnezeu, ci este doar o oprire de tranziție.

Având înțelesul de temere și consternare în fața unui eveniment sau situație înspăimântătoare, admirația supremă reprezintă sentimentul de șoc, pe care peregrinii îl experimentează de-a lungul călătoriei lor spirituale, în momentele în care sunt puși față în față cu manifestările Frumuseții și Harului Celui Preaiubit. Cu toate că nu există o referință clară referitor la admirația supremă în Cartea Cărților sau în Sunna, există un verset (12:31), care spune: „Iar când l‑au văzut, s‑au minunat de el peste măsură şi şi-au tăiat mâinile”.

Unii au descris admirația supremă ca fiind șocul pe care omul îl experimentează atunci când are de-a face cu o situația peste puterea lui de înțelegere și rezistență și peste puterea lui de a explica. Poate fi descris și ca trăirea adevărului conform căruia manifestările Divine trec dincolo de limitele rațiunii, dragostea pentru Dumnezeu trece dincolo de limitele răbdării; și revenirea într-o stare dincolo de capacitatea omului de percepție.

Vom oferi în continuare câteva informații suplimentare despre această stare:

· Peregrinii pe drumul spre Dumnezeu simt admirație atunci când starea în care se găsesc depășește limitele cunoașterii și percepției lor, apoi ei intră într-o stare de extaz dincolo de rezistența lor, în care Dumnezeu va revărsa asupra lor descoperiri spirituale disproporționale față de eforturile lor. Omul poate atinge stări de extaz involuntar atunci când recită din Coran sau când se roagă, cu toate că stăpânirea de sine și sentimentul de venerație sunt importante în ambele cazuri; inima poate suferi de aritmie spirituală ca rezultat al extazului excesiv, distrugând astfel echilibrul și autocontrolul unui om la început de drum; uneori, sub influența extazului de a fi martor la semnele lui Dumnezeu, peregrinul de pe drumul spre Dumnezeu are un comportament pripit și de o manieră necontrolată, cu toate că a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă întotdeauna devotament și sinceritate. Toate acestea duc la admirația supremă.

· Când, sub influența stării în care au intrat cei noi sau datorită plăcerii spirituale pe care o simt, văd întreaga creație nimicită în Existența lui Dumnezeu, sfârșitul veșniciei și spiritul care stă martor semnelor lui Dumnezeu, apoi sunt măturați în adorație. Aceasta este un punct de popas, în care peregrinii pot auzi prin Propriul Auz al lui Dumnezeu și pot vedea prin Ochii Lui.[1]

· Atunci când inima se deschide și este inundată de darurile din partea Celui Vrednic de Glorie și de favoruri Divine, când luminile apropierii de Dumnezeu învăluiesc și când secretele sunt descoperite așa încât rezultatul este atingerea orizontului de închinare ca și cum L-ar vedea, admirația se revarsă în întreaga ființă a celui cel iubește pe Dumnezeu. Omul se va pierde apoi în profunzimea anihilării egoului și a considerațiilor admirației. Următoarele versuri ale lui Gedai,[2] care exprimă popasul spiritual, sunt cu adevărat frumoase:

Nu mă cunoșteam așa cum mă văd acum,

mă întreb oare El este eu sau Eu sunt el?

Acesta este momentul în care îndrăgostiții se pierd;

Ard, deci dați-mi apă!

Acest sentiment pe care cei care încă nu și-au terminat călătoria îl trăiesc poate crea confuzie. De aceea, cei care nu își ghidează viața după Coran și Sunna și cei care nu își hrănesc spiritul cu lumina pe care o împărtășește Profetul, pacea și binecuvântările fie asupra sa, pot fi amăgiți din cauza acestor sentimente și experiențe. Din cauza unei asemenea amăgiri, este posibil ca ei vorbească cu mândrie, lucru care nu este în concordanță cu legea Shari‘a și să rostească cuvinte ce nu sunt demne de o persoane cu stăpânire de sine.

Stupoarea (Hayman) descrie omul a cărui sete nu a fost satisfăcută nici dacă a băut și de asemenea omul care iubește cu pasiune.

În islamul sufit, stupoarea îl descrie pe cel la început de drum care este profund îndrăgostit de Dumnezeu și care, de aceea, își pierde autocontrolul într-un extaz măreț, afundându-se în uimire, apreciere și plăcere spirituale, influențat fiind de surprinzătoarele daruri și manifestări Divine, care inundă inima în timpul călătoriei spre Dumnezeu. Din moment ce nu există menționări clare ale conceptului de stupoare în Coran și în Sunna, mulți învățați înclină să îl considere, la fel ca în cazul admirației, drept stare spirituală și nu popas, ca pe ceva trecător, mai degrabă decât final. Cu toate că au existat persoane care au încercat să facă o legătură cu versetul (7:143) „Moise s‑a prăbuşit leşinat”, este clar că situația Mesagerului care primește Revelația Divină nu poate fi considerată drept leșin. Așadar, cred că ar trebui să ne raportăm la prăbușirea lui Moise pe muntele Sinai ca la o admirație conștientă și un șoc, o atitudine pe care el a considerat-o potrivită în fața manifestărilor parțiale ale Măreției Lui și în fața transcendenței dincolo de corporalitate.

La fel ca admirația, stupoarea poate fi analizată în funcție de trei categorii:

· Când cei la început de drum, conștienți de neajutorarea, sărăcia și lipsa lor de valoare în fața lui Dumnezeu, sunt înzestrați cu daruri Divine dincolo de capacitatea pe care o dețin în primele etape ale călătoriei. Apoi, ei, cu bucurie – la fel ca Profetul Iov care l-a rugat stăruitor pe Dumnezeu, spunând „Nu pot rămâne nepăsător în fața favorurilor Tale”[3]- își doresc din ce în ce mai multe daruri. O asemenea atitudine, atunci când o observăm la cei care sunt în timpul călătoriei, ne demonstrează că aceștia se află în primele etape ale ei.

· Puși în fața darurilor abundente oferite în avans, ca răspuns la sinceritatea și la virtutea lor despre care Dumnezeu deja știe că vor fi dobândite, cei la început de drum își vor înnoi percepția, spiritul și dorința și va înțelege, mulțumit, care sunt minunile și miracolele, ale căror uși s-au deschis înainte lor. În lumina celor menționate în versetul (66:8) „Doamne, întregeşte lumina noastră”, omul, cu o hotărâre puternică și încordare spirituală, tânjește și așteaptă lucrurile care se află dincolo de favorurile deja primite. Versurile lui Gedai,

Mi-am înmuiat degetul în dulceața dragostei;

Dă-mi apă să beau!

descriu cu o frumusețe deosebită acest stadiu al stuporii.

· Cei la început de drum ating o stare în care simt că stau pe loc, deoarece pot cuprinde cu privirea locul unde să-și așeze piciorul și încep să observe universul din orizontul anihilării și dispariției. Ating un punct în care Dumnezeu e singurul care există pentru ei și simt cum existența lor este cuprinsă de Existența lui Dumnezeu, pe care o trăiesc în fiecare clipă, primind noi manifestări din partea Lui. Ei se bucură de o siguranță de neclintit că Dumnezeu îi privește neîncetat, care reprezintă un dar sau o recompensă pentru că au ajuns aici, iar ei abundă de dor și zel să-L întâlnească.

Trebuie să menționăm că toate aceste favoruri vin în funcție de puterea credinței și atât timp cât cei la început de drum au o relație sinceră cu Dumnezeu și duc o viața devotată Lui. Acest lucru depinde de urmarea stăpânului tuturor celor create, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Toate situațiile care apar și în care omul nu simte că este pe deplin devotat lui, cel mai probabil sunt amăgitoare. Cei care își doresc darurile celui Atotputernic trebuie neapărat să facă parte din cercul lui Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra sa, iar cei care iubesc lumina Celui Atotputernic trebuie să se conformeze ritmului impus de cerc.

O, Doamne! Îți cer cunoaștere care să aducă foloase și caut adăpost la Tine, să mă feresc de cea de care nu am trebuință; Îți cer fapte demne. Și revarsă binecuvântări și pace asupra Profetului, asupra Familiei și Companionilor lui.

[1] al-Hakim at- Tirmidhi, Nawadiru’l-'Usul, 3:81; Ibn Kathir, Tafsiru’l-Qur’an, 2:580; Ibn Hajar al-Asqalani, Fathu’l-Bari, 1:13. [2] Ahmed Gedai (1826–1901). Poet sufit turc. S-a născut la Rokat și a murit la Istanbul. Cunoscut pentru poemele sale de tipul muzicii populare turcești. [3] al- Bukhari, „Ghusl,” 20; an-Nasa’i, as- Sunan, „Ghusl,” 7.