CONSIDERAȚIILE ÎNVĂȚAȚILOR SUFIȚI CU PRIVIRE LA SPIRIT
Învățații sufiți consideră că ideile, pe care filosofii și unii teologi le au cu privire la spirit, sunt un exercițiu zadarnic. Cu toate acestea, când analizăm perspectivele multor sufiți cu privire la spirit, putem vedea urmele doctrinei Unității Ființei.
Respectabilul învățat, Mustafa Sabri Efendi, citându-l pe Sa‘du’d-Din at-Taftazani, împarte învățații sufiți în două categorii, criteriul fiind perspectivele acestora în legătură cu existența. Această clasificare ne oferă informații aparte cu privire la diferențele de opinii. De aceea, ar fi util să rezumam cele două abordări diferite ale sufiților în materie de existență înainte de a prezenta perspectivele lor asupra spiritului.
Potrivit lui Sa‘du’d-Din at-Taftazani, învățații sufiți se împart în două categorii, în funcție de viziunea pe care o au asupra existenței: sufiții și cei care pretind că sunt sufiți. În clădirea perspectivei asupra existenței, sufiții se bazează pe faptul că lucrurile au realități esențiale, stabilite. Așa cum există mai multe lucruri existente, la fel și existența este multiplă. Adică, Existența lui Dumnezeu este diferită de existența altor lucruri și ființe existente. Cu toate acestea, când unii inițiați ating rangul a ceea ce ei numesc „anihilare și subzistență cu sau de către Dumnezeu”, în care sunt absorbiți cu totul, ei sunt înconjurați de vălurile manifestărilor Unității Divine. Ei simt că ființele lor sunt pierdute în Ființa sau Existența lui Dumnezeu, iar atributele lor sunt absorbite în lumina Atributelor Sale. Ei nu mai simt altceva decât Ființa Divină sau Existența Lui. Un inițiat desăvârșit care a atins acest punct, pe care ei îl numesc „anihilarea întru Unitatea lui Dumnezeu” poate rosti uneori cuvinte care sunt aparent în neconcordanță cu Shari'a și, astfel, pot crea confuzie. Cuvintele rostite pot fi: „Nu mă știam astfel” sau „Mă întreb dacă eu sunt El sau El este eu.” Însă, adevărații urmași ai Profeților nu rostesc niciodată astfel de lucruri. Chiar dacă ar putea exista anumite persoane care să rostească astfel de fraze, atunci când revin în starea de luciditate, își corectează frazele conform legilor fundamentale Shari‘a.
Cât despre cei care pretind că sunt sufiți, ei adoptă ca filosofie doctrina Unității Ființei. O afirmă și o susțin. Potrivit lor, există o singură ființă existentă. Această considerație se bazează, așa cum subliniază Mustafa Sabri Efendi, pe ideea că Atributul Existenței lui Dumnezeu este identic cu Însăși Ființa Divină. Ființa Divină este cea care există și întregul univers este imaginar sau este o iluzie sau, potrivit unora dintre ei, este o manifestare sau o reflectare a Ființei Divine.
Chiar dacă Unitatea Ființei exprimată de sufiți este o experiență interioară sau un exemplu de absorbire sau e beție spirituală, Unitatea filosofică a Ființei pe care o susțin cei ce pretind că sunt sufiți, nu poate fi privită ca atare. Învățați de frunte consideră că Khallaj al-Mansur, Ibn al-Farid,[1] as-Suhrawardi, Jalalu’d-Din ad-Dawwani, Muhyi’d-Din ibn al-‘Arabi și Mulla Jami’[2] se numără printre sufiții autentici. Deși există unii care îl includ pe Shaykh Bedreddin, care a afirmat că arhetipurile nu au simțit adierile existenței, și nici nu o vor face, în aceeași categorie, cartea sa principală, al-Waridat („Darurile Divine”), ne împiedică să îl considerăm parte componentă a acelui grup.
Considerațiile cu privire la spirit ale celor care pretind că sunt sufiți sunt coerente cu opiniile lor despre existență. Potrivit acestora, asemenea existenței, spiritul este o manifestare sau o reflectare. Din moment ce omenirea nu există cu adevărat, nici spiritul nu există independent. Este o manifestare sau o reflectare a Creatorului Preasfânt sau a Spiritului Universal. Conceptele „spirit vegetal”, „spirit animal”, „spirit uman” și „suflet - gândire”, menționate de filosofi și anumiți învățați, reprezintă doar niște denumiri, pe care omenirea le-a dat-o anumitor umbre ale aceste reflectări. Cu toate acestea, Muhyi’d-Din ibn al-‘Arabi are o perspectivă oarecum diferită asupra Vieții de Apoi. Potrivit lui, distrugerea finală a lumii nu va fi o distrugere completă sau o anihilare, ci distrugerea și învierea de după vor fi o imagine diferită a aceleiași realități. Când Dumnezeu ia prin moarte la El o persoană, face o nouă formă pentru spiritul său și identitatea umană, diferită de corpul său lumesc. Această nouă formă va fi la fel sau va fi în concordanță cu popasul în care vor fi transferați morții. Cu alte cuvinte, o persoană va lua o nouă formă și natură în lumea intermediară a mormântului, în Locul Adunării Supreme și Paradis sau Iad, adică în funcție de starea ei spirituală și de fiecare dintre aceste locuri.
Unii învățați sufiți au împrumutat perspectivele sufite despre spirit, în timp ce alții le-au acceptat pe cele ale celor care pretind că sunt sufiți. Există și mulți ca gândesc precum teologii; la rândul lor, printre aceștia se numără și cei care folosesc un limbaj asemănător cu cel al filosofilor, urmând calea celor care afirmă Unitatea Ființei, dar și cei care, la fel ca vechii învățați drepți, se mulțumesc cu informațiile concise pe care Coranul le oferă despre spirit și nu intră în detalii. Cu toate acestea, majoritatea acestor învățați, urmează cu strictețe Coranul și Sunna în considerațiile lor.
PERSPECTIVA LUI BEDIUZZAMAN SAID NURSI ASUPRA SPIRITULUI
Înainte de a încheia această discuție lungă despre opiniile sufiților legate de luciditate și starea de veghe, ar trebui să prezint ideile lui Bediüzzaman Said Nursi, care este considerat una dintre cele mai remarcabile și eficiente minți ale epocii moderne.
În câteva tratate, Bediüzzaman Said Nursi subliniază semnificația și importanța vieții și adresează problema spiritului, conform Coranului și Sunnei. De asemenea, el abordează problema spiritului împreună cu alte subiecte precum existența îngerilor și a altor ființe spirituale și dă glas credinței și gândirii sunnite, explicând viitorul spiritului după moarte, prin realitatea trezirii după moarte (Învierea). El discută despre satisfacția năzuințelor îndelungate ale omenirii, care a fost creată pentru veșnicie și, prin urmare, aspiră cu ardoare la fericirea veșnică – însă nu caută acea satisfacție în teoriile unei picături care se reîntoarce în marea din care a plecat și nici în călătoriile anevoioase pe care falsa ipoteză a reîncarnării și a transmigrației sufletului le oferă. El trimite alinare inimilor, o alinare ce vine din promisiunea Divină a fericirii veșnice atât trupești, cât și spirituale și le arată celor care așteaptă, plini de speranță, fericirea eternă, că aceasta strălucește la orizontul Coranului și Sunnei. Bediüzzaman face frecvent trimiteri la conceptul de viață. Potrivit lui, așa cum viața este un dar din partea Dumnezeului celui Atotputernic, asemenea unui control direct al Numelor Sale Cel Atotviu și Cel Dătător de Viață, tot așa și spiritul uman, care a fost „insuflat” de Dumnezeu, a izvorât din aceeași sursă. În continuare, voi face un rezumat al ideilor lui:
Viața este cea mai importantă țintă în crearea universului și cel mai măreț rezultat este lumina sa strălucitoare, esența sa cea fină, uleiul ei esențial, rodul cel desăvârșit, cea mai sublimă desăvârșire, frumusețea splendidă și cea mai strălucitoare podoabă. În plus, viața este axa unității existenței, sursa desăvârșirii ei – iar în ceea ce privește arta și natura, reprezintă cel mai minunat aspect, înzestrat cu spirit și cu realitatea minunată, care face ca cea mai mică creatură să fie asemenea universului însuși. De asemenea, viața este o minune a Puterii Divine, care transformă toate ființele vii într-un indicator sau o mostră pentru întregul univers, în relația cu majoritatea celorlalte creaturi. Din nou, viața este o operă de Artă Divină, care face ca o parte mică și neînsemnată să fie la fel de cuprinzătoare precum este mărețul întreg și care face ca o entitate vie singulară să fie la fel de cuprinzătoare precum entitatea universală, care o cuprinde. În ceea ce privește Domnia lui Dumnezeu, viața demonstrează că universul este un întreg indivizibil și inseparabil. Mai mult, este cea mai bună și cea mai clară dovadă că Ființa Vie și Subzistentă prin Sine există și este absolut necesară; este cel mai subtil și totuși cel mai evident dintre artefactele Divine, cel mai valoros și totuși cel mai răspândit și cel mai curat, mai strălucitor și cel mai semnificativ dintre ele.[3]
După aceste definiții ale vieții, Bediüzzaman explică legătura pe care viața o are cu cei șase stâlpi ai credinței și încheie cu o discuție despre slujirea lui Dumnezeu. Explicațiile sale cu privire la spirit, pe care îl consideră o esența pură a vieții, sau chiar viața însăși, sunt pline de originalitate. El afirmă:
Spiritul este o lege conștientă și are o existență reală, evidentă. Asemenea legilor statornice ale creației, și spiritul vine din Lumea (Manifestării Inițiale a) Poruncilor Divine și din Atributul Divin al Voinței. Puterea Divină îl îmbracă într-un înveliș energetic, într-un corp de organe senzoriale. Acest spirit, care există în fiecare ființă umană, este un corespondent al legilor naturii, căci ambele sunt neschimbătoare și stabile și provin din Lumea (Manifestării Inițiale a) Poruncilor Divine. Dacă Puterea Veșnică ar fi îmbrăcat legile într-o existență veșnică, atunci acestea ar fi reprezentat un spirit; dacă spiritul uman ar fi dezbrăcat de conştiinţă, ar deveni o lege imaterială.[4]
Într-o altă lucrare în care discută despre spirit și viață, Bediüzzaman scrie următoarele lucruri:
Desăvârșirea existenței este prin viață. Viața este adevăratul fundament și lumina existenței. Conștiința, la rândul ei, este lumina vieții. Viața constituie temelia tuturor lucrurilor și își însușește totul pentru fiecare ființă vie. Doar așa poate pretinde o creatură vie că-i aparține totul, că lumea este casa ei și că universul este proprietatea sa, conferită de Proprietar. Așa cum lumina face ca lucrurile (concrete) să fie văzute și, conform unei teorii, este cauza adevărată a apariția culorii, tot așa viața dezvăluie creația. Prin viață, calitățile sunt dobândite și arhetipurile câștigă existență materială. Specificul devine universal, iar universalul este concentrat în specific. Viața este manifestarea singularității în multiplicitate, reflectarea unității în pluralitate. Fără viață, chiar și un lucru cât un munte de mare este singuratic. Interacțiunile sale sunt limitate de locul în care se află, iar ceea ce există în univers nu reprezintă nimic pentru el, căci nu știe că există și alte lucruri. Dar, întrucât chiar și o ființa vie atât de mică precum o albină poate interacționa îndeaproape cu universul, în special cu plantele și florile, ea poate spune: „Pământul este grădina mea, piața este locul în care îmi desfășor activitatea.”[5]
Atunci când își exprimă punctele de vedere cu privire la dimensiunile fizice și metafizice, Bediüzzaman remarcă: „Lumea corporală este doar un văl de dantelă peste Lumea Spiritelor și Lumea (Tărâmul) Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine.”[6] Mai mult, el oferă explicații despre spirit și viață:
Materia nu este esența existenței, astfel încât existența să se limiteze la materie. Ci, mai degrabă, materia există și subzistă prin ceva imaterial, reprezentat de viață și spirit. De asemenea, materia nu este ceva de care depinde totul, ci, mai degrabă deservește desăvârșirea a ceva substanțial, și anume viața. Iar spiritul este esența vieții. Din nou, materia nu este dominantă, astfel încât lucrurile ar trebui să se refere la ea; mai degrabă este dominată, supusă unor lucruri, care joacă un rol fundamental în existență. Acestea sunt viața, spiritul și conștiința.[7]
După ce a oferit multe dovezi raționale și bine documentate – cele bazate pe Coran și Sunna - cu privire la existența îngerilor și a altor ființe spirituale, Bediüzzaman trage următoarea concluzie:
Întrucât oamenii înțelepciunii și ai religiei și filosofii și învățații în domeniul religios sunt de acord că existența nu este limitată la tărâmul cunoscut, corporal. Din moment ce acest tărâm vizibil, corporal, a fost locuit de nenumărate ființe care posedă spirit și deși este material și nu este tărâmul potrivit pentru originea spiritelor, cu siguranță, existența nu poate fi limitată la el. Mai degrabă, ar trebui să existe multe alte tărâmuri ale existenței, pentru care tărâmul cunoscut, corporal să reprezinte un văl brodat.[8]
De asemenea, Bediüzzaman subliniază existența îngerilor și a altor tipuri de ființe spirituale și, ori de câte ori apare ocazia, el pune accent pe permanența spiritului. În „Tratatul despre înviere” (Al zecelea cuvânt) și „Al doilea scop” din „Al douăzeci și nouălea cuvânt”, el aduce dovezi convingătoare cu privire la învierea trupească, pe baza multor argumente raționale și declarate și făcând referire la Atributele și Numele Divine. Apoi, Bediüzzaman atrage atenția asupra beneficiilor pe care credința în reînvierea după moarte le are pentru viața umană individuală și socială. El oferă cititorilor indicii extrem de importante, în concordanță cu credința și gândirea sunnită despre realitatea vieții, spirit și permanența acestuia, precum și despre răsplata și pedeapsa care ne așteaptă în lumea cealaltă.
[1] Umar ibn ‘Ali ibn al-Farid (1181–1235 d.Hr.) a fost un poet arab sufit musulman. S-a născut la Cairo, a trăit o vreme în Mekka și a murit la Cairo. Este considerat cel mai mare poet sufi al musulmanilor arabi și numit Prințul Poeților. Se spune că unele dintre poeziile sale au fost scrise în extaz. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt Hamriyya („Oda vinului”), care vorbește despre „vinul” iubirii și al fericirii spirituale și Nazmu’s-Suluk („Poemul cărării sufite”). [2] Mawlana Nuru’d-Din ‘Abdu’r-Rahman ibn Ahmad al-Jami’ (1414–1492 d.Hr.), cunoscut în mod obișnuit sub numele de Mulla Jami’, este considerat ultimul mare poet clasic al Persiei și sfânt. A compus numeroase versuri și idile, precum și multe lucrări în proză. Salaman și Absal reprezintă o alegorie a iubirii profane și sacre. Dintre lucrările sale amintim Haft Awrang, Tuhfatu’l-Ahrar, Layla wu Majnun, Fatihat ash-Shabab și Lawa’ih. [3] Bediüzzaman Said Nursi, Sözler („The Words” – în română „Cuvintele”), „The Twenty-Ninth Word” ( în română „Cel de-al douăzeci și nouălea cuvânt”), p., 527; Lemalar („The Gleams” – în română „Strălucirile”), „The Thirtieth Gleam.” (în română „Cea de-a treizecea strălucire”). [4] Bediüzzaman Said Nursi, Mektubat („The Letters” – în română „Scrisorile”), „Hakikat Çekirdekleri (The Epigrams or Seeds of Truth),” – în română „Epigramele sau sâmburii adevărului” p. 447. [5] Bediüzzaman Said Nursi, Sözler („The Words” - în română „Cuvintele”), „The Twenty-Ninth Word” ( în română „Cel de-al douăzeci și nouălea cuvânt”) pp. 526–527. [6] Bediüzzaman Said Nursi, Sözler („The Words” – în română „Cuvintele”), „The Twenty-Ninth Word,” ( în română „Cel de-al douăzeci și nouălea cuvânt”) p.530., Mektubat („The Letters” – în română „Scrisorile”), „Hakikat Çekirdekleri (The Epigrams or Seeds of Truth),” – în română „Epigramele sau sâmburii adevărului” p. 446. [7] Bediüzzaman Said Nursi, Sözler („The Words” – în română „Cuvintele”), „The Twenty-Ninth Word,” ( în română „Cel de-al douăzeci și nouălea cuvânt”) p.529 [8] Bediüzzaman Said Nursi, Sözler („The Words” – în română „Cuvintele”), „The Twenty-Ninth Word,” ( în română „Cel de-al douăzeci și nouălea cuvânt”) p.530.
Commenti