Capitolul 4 Melancolie și dialog - Istanbul, 1980–1999

Capitolul 4 Melancolie și dialog - Istanbul, 1980–1999

Timp de secole, a fost cunoscut pur și simplu cu denumirea de „Orașul”.1 Până în 1980, când Fethullah Gülen a făcut din Istanbul reședința sa principală, cerul orașului - însorit, încețoșat, plin de fum, cu furtuni de zăpadă și cer înstelat - văzuse milenii de conflicte militare, de rugăciuni în limba greacă, latină, arabă, otomană și turcă modernă, de nașteri, de conflicte între familii, de comerț, de poezie și muzică însu- flețitoare a naiului - ney, de ceai băut, de kebab mâncat și narghilea fumată. Dealurile sale, presărate cu nenumărate moschei maiestuoase - se ondulau până la Bosfor: o venă învolburată de un gri-verzui-negru-albăstrui profund prin care curgea seva celor două continente. Străzile și trotuarele din Istanbul - în cartiere precum Üsküdar, Beșiktaș și Eminönü, printre multe altele - erau panglici de piatră cubică, asfalt și beton, care urcau și coborau pe alei și pe la colțuri strâmte pline ochi cu mașini parcate și pietoni, de-a lungul bulevardelor brăzdate cu lalele, în timp ce autobuzele și tramvaiele se înghesuiau spre centru. Mai erau și ruinele - un apeduct de piatră care a apărut de nicăieri și nu a ajungea nicăieri; un obelisc, o cisternă sau o baie romană - acum uscate, cu praf și împânzite de buruieni; și zidul orașului bizantin, înfășurat lângă autostrăzi și străzi laterale, acoperit cu mușchi și murdărie strânse de-a lungul secolelor, se întrezăresc precum o santinelă peste orașul plin de viață și agitat.

În memoriile sale despre cum a devenit scriitor, Istanbul, Orhan Pamuk sugerează că ceea ce era diferit la Oraș, esența sa - este hüzün. Hüzün, ca ghurba, este un cuvânt arab. El amintește nu numai de singurătate și exil, dar și de emoția și mai puternică a melancoliei - groaza care apare la limita disperării. „În diminețile reci de iarnă”, scrie Pamuk, „când soarele apune brusc peste Bosfor, iar aburii slabi încep să se ridice de la pământ, hüzün-ul este atât de dens încât aproape că îl poți atinge, aproape că îl poți vedea precum un film peste oamenii și peisajele sale”. Când trăiești printre astfel de ruine, așa cum a făcut Fethullah Gülen în ultimii săi ani în Turcia, nu există doar nostalgia pe care orice turist o poate simți, ci și un dor neîncetat, dar resemnat. Într-un cuvânt, simți că te doare inima: „În Istanbul, rămășițele unei glorioase civilizații trecute sunt vizibile peste tot. Oricât de neîngrijit sunt întreținute, oricât ar fi de neglijate sau înconjurate de monștri de beton, marile moschei și alte monumente ale orașului, precum și detritusul mai mic al imperiului de pe fiecare străduță lăturalnică și colț - micile arcade, fântânile și moscheile de cartier - provoacă suferință tuturor celor care trăiesc printre ele”.2 Totuși, ca ghurba - care prin practica islamică se poate transforma în uns, în companie, la fel și suferința hüzün-ului, sugerează Pamuk, se varsă către profunzime, imaginație, creativitate și ce identifică el cu cuvântul turcesc cemaat - comunitate.3 „Istanbul”, explică Pamuk, „nu-și manifestă hüzün-ul ca pe o boală incurabilă... ca o sărăcie neschimbătoare care trebuie suportată, ca o durere sau chiar ca un eșec incomod și șocant de a fi privit și judecat în alb și negru; el își poartă hüzün-ul lui cu onoare”, în timp ce oamenii locuiesc împreună în cemaat. Hüzün-ul împărtășit construiește solidaritatea. Dar această solidaritate nu înseamnă doar vecinătate. Paradoxal, trebuie să acceptați interioritatea în Istanbul, trebuie să vă resemnați în fața suferinței, să vă regăsiți acceptați de ceilalți. Iar punțile de acest tip ale comunității între rezidenții Istanbulului sunt la fel de reale ca acele monstruozități din oțel și beton care se întind de-a lungul Bosforului. „Eroii s-au retras în ei înșiși”, scrie Pamuk, „supunându-se... condițiilor care le-au fost impuse de istorie și societate, că îi acceptăm și, în același timp, la fel face și întregul oraș”.4

După lovitura de stat din 1980, Fethullah Gülen s-a închis în el timp de aproape șase ani. După această perioadă, el a fost acceptat într-un mod nemaivăzut de ceea ce trebuie să i se fi părut a fi aproape întreg orașul. Retragerea lui a fost impusă. Existau „condiții care i-au fost impuse” de istorie și societate. Mai exact, retragerea sa s-a datorat regimului militar și represiunii politice. Acceptarea care a urmat a fost ajutată și de un regim - legea relativ prietenoasă a lui Turgut Özal, care a ocupat funcția de prim- ministru între 1983-1989 și de președinte din 1989 până la moartea sa prematură, în 1993. Dar creșterea din Hizmet, care a urmat întoarcerii lui Gülen în viața publică din 1986, a avut și ea cauze dincolo de sfera politică. Gülen a avut capacitatea de a transforma hüzün într-o comunitate care a ajutat Mișcarea Hizmet să se extindă. Și extinderea a făcut-o, în mod dramatic - în timp ce oamenii inspirați de Fethullah Gülen au construit școli, au început afaceri sociale și au organizat dialoguri publice ce voiau a fi interreligioase, fără precedent în istoria Republicii Turce. Prin aceste eforturi, învățământul lui Gülen și predarea lui au fost implicate și testate în instanța de judecată a opiniei publice. Acea încercare a afectat băiatul din Erzurum. I s-au agravat unele boli cronice - boli de inimă și diabet - în timpul pe care l-a petrecut în oraș. Timp de șase ani, el a trăit o drama scenei politice: ascuns și urmărit de poliție - în timp ce preda în mod regulat, s-a consultat cu abi și abla și i-a îndemnat pe cei inspirați de el să dezvolte instituțiile și organizațiile pe care le înființaseră. Apoi, mai bine de un deceniu, din 1986-1996, a fost o figură de seamă, dacă nu chiar omniprezentă, în înalta societate din Istanbul. Nu era doar un predicator și un învățător. El a fost un intelectual public care a promovat un islam care i-a ajutat pe mulți musulmani să aducă laolaltă o comunitate laică și una sacră. Ar fi putut fi amețitor. Gülen s-a confruntat, de-a lungul a două decenii, cu oscilații de genul „polițistul bun, polițstul rău”. În momentul în care a emigrat în America, în 1999 - după o altă rundă de persecuții politice care a început în 1997 - în multe privințe, nu mai era un om sănătos. Totuși, el a fost, de asemenea, în multe feluri, în pragul celei mai productive și, cu siguranță, cele mai pașnice perioade din viața sa.

Una dintre reședințele în care a trăit Gülen timp de șase ani după retragerea sa - pe care doar apropiații și prietenii o cunoșteau - era un apartament mic într-un bloc modest din beton, în cartierul Altunizade din cartierul Üsküdar, în partea asiatică a orașului. Era un cămin Hizmet, construit cu camere pentru predare, alături de camere pentru studenți. Camera lui Gülen era la etajul 5. Iar acea denumire, „Etajul 5”, a devenit curând o metaforă a modului în care în viața și activitatea lui Gülen, melancolia din Istanbul s-au transformat atât într-o pace personală profundă, cât și într-o rețea în expansiune de oameni care în final a ajuns să fie numită cemaat - comunitatea - în toată Turcia.5 Așa cum au prezentat capitolele anterioare, această comunitate a fost dedicată educării, nonviolenței și empatiei implicate. Însă, în anii pe care Gülen i-a petrecut în Istanbul, el a devenit cunoscut și pentru angajamentul față de dialogul interreligios și pentru un cuvânt turcesc, găsit adesea în predicarea și învățarea sa, care în general a fost tradus ca „toleranță”, dar, în realitate, cuvântul înseamnă mai multe decât poate transmite acest termen incomplet. Acest cuvânt este hoșgörü. Înțelegerea mea despre hoșgörü este ceva de genul „pluralism principial”. O persoană implicată în hoșgörü trăiește cu integritate în propria tradiție (prin urmare „principială”), dar îi permite și altora să își trăiască cele mai profunde angajamente care ar putea diferi foarte mult de al său (de aici „pluralism”).6 Dar pluralismul principial sau hoșgörü, așa cum a fost predicat de Gülen și trăit în Hizmet, nu a fost ceva pur și simplu relativ, unde fiecare opinie era la fel de adevărată ca alta. În schimb, pluralismul principial sau hoșgörü din Hizmet au arătat că islamul a oferit o bază pentru a implica diferențele care să fie transformate în cooperare productivă prin dialog. Un citat pe care Gülen l-a repetat adesea după Said Nursi sublinia: „Victoria în rândul persoanelor civilizate se câștigă prin convingere”. Adică, atunci când oamenii din Hizmet întâlneau diferențe, se comportau pe baza respectului reciproc. Știind ce înseamnă a fi musulman, au acceptat diferențele fără a judeca și, desigur, fără violență. Diferențele au creat circumstanțe pentru dialog. Iar dialogul i- a ajutat pe oameni să învețe să trăiască împreună cu mai multă pace și dreptate decât înainte. Aceasta este definiția academică a hoșgörü, apoi ca pluralism principial. Dar hoșgörü înseamnă și, din punct de vedere teologic, să-l vedem pe seamănul nostru așa cum îi vede Dumnezeu. Iar Dumnezeu vede mai presus de toate cu milă și compasiune, așa cum demonstrează și Bismillah-ir Rahman-ir Rahim, expresia cu care musulmanii încep multe activități publice. Acest aspect din hoșgörü cu privire la modul în care privește Dumnezeu, după cum a fost explicat de Fethullah Gülen, a determinat atât de mulți oameni din Hizmet în anii 1990 să invite în comunitate oameni din diverse culturi și obiceiuri. Așadar, în anii petrecuți în Istanbul, Fethullah Gülen a transformat hüzün în hoșgörü prin Hizmet. Prin dialog, melancolia a devenit o comunitate de serviciu.