Capitolul 3 Empatie și lacrimi - Marea Egee, 1971 – 1980

Capitolul 3 Empatie și lacrimi - Marea Egee, 1971 – 1980

Multe femei și bărbați din Republica Turcă au avut motive bune să plângă de-a lungul anilor 1970. Legea marțială însemna că cetățenii trăiau cu amenințarea arestării pentru orice asociere care putea părea amenin- țătoare în fața regimul puternic armat. Totuși, în ciuda acestui val, viața a continuat. Oamenii au mâncat, au băut, au râs, au mers, au vorbit și s-au rugat. Și-au trăit viețile căutând consolare și demnitate. Romanul lui Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel, „Muzeul inocenței”, care începe în 1975, surprinde cu acuratețe esența timpurilor din Turcia. De asemenea, în mod indirect, cel puțin, evidențiază o parte din dinamica vieții și influenței lui Fethullah Gülen în acest deceniu. În romanul său, Pamuk descrie dragostea unui tânăr turc în vârstă de treizeci de ani, Kemal, pentru o vânzătoare puțin mai tânără decât el, Füsun. Povestea de dragoste a lui Kemal este una complicată. Chiar dacă Füsun se căsătorește cu un alt bărbat, Kemal nu o poate uita și începe să adune amintiri cu Füsun pentru a-și păstra dragostea vie, înainte de a fi despărțiți în mod tragic. În cele din urmă, această colecție devine Muzeul inocenței.1 Acum, ceea ce face ca Muzeul inocenței să fie o cale bună, deși imperfectă, de a înțelege viața și importanța lui Fethullah Gülen în anii 1970 este că Gülen, precum Kemal, s-a dedicat obiectelor și practicilor iubirii. Acest lucru a însemnat în cazul lui Gülen că, indiferent de ceea ce se întâmpla din punct de vedere politic în Turcia, el a continuat cu răbdare și pasiune să predea hizmet-ul (serviciu). El a încercat să angreneze oamenii în activități pozitive - müspet hareket este expresia turcească. În cazul lui Kemal, Pamuk a explicat astfel: „nu am nicio dorință”, a scris scriitorul, „să-mi întrerup povestea cu descrieri ale ciocnirilor de stradă dintre naționaliștii fervenți și comuniștii fervenți la acel moment, doar ca să spun că am fost martori la o prelungire a Războiului Rece”. Suferințele Turciei le-au reflectat pe cele din alte părți. Kemal, Füsun, Fethullah Gülen și miile de persoane din ce în ce mai atrase de învățăturile lui Gülen în acest deceniu pot fi astfel exemplu pentru fiecare bărbat și fiecare femeie din anii 1970, sfâșiați de conflictul Războiului Rece, dar care trăiau cât de bine pu- teau. Kemal, Füsun, Fethullah Gülen și cei inspirați de el s-au chinuit să-și îndeplinească dragostea - pentru ei înșiși, unul pentru celălalt, și (pentru Gülen și pentru oamenii din Hizmet) pentru Dumnezeu. Fethullah Gülen a refuzat să-și întrerupă chemarea de a preda și de a predica împotmolindu- se în simpla politică. În schimb, el a căutat să orienteze oamenii către acele relații și practici de bază care le-ar putea alina suferința. Acest lucru a însemnat adesea (ca un scriitor care încearcă să aline suferința prin cuvintele lui) orientarea oamenilor în sensul în care aceștia ar putea face ceva pentru a alina suferința altui om. Într-un interviu, Pamuk a explicat-o astfel: „există un fel de calitate... sufistă către această dragoste față de lume. Mă identific cu atenția lui Kemal ca iubit față de iubita lui pentru că este precum atenția romancierului pentru cuvinte. În cele din urmă, într-un fel, ca romancier este iubitor de lume, mângâind lumea cu cuvinte”.2 În cazul lui Gülen, el l-a iubit și pe Iubitor. Iar mângâierile pe care le-a oferit turcilor în anii 1970 nu erau doar într-un felul „sufi”. Acea iubire a fost transmisă mai ales prin predicarea și predarea lui. Oamenii s-au adunat să-l audă. Când Hogeaefendi nu a călătorit să-i viziteze, au venit ei la el. Au venit cu autobuzele din toată țara în Izmir, ca să-l audă. Au umplut străzile în fața moscheilor. Când nu puteau încăpea în moschei îl ascultau tare, la boxe. Și când predica, plângea. Și oamenii plângeau cu el.

La începutul deceniului, Gülen se afla sub vălul loviturii de stat militare. Curtea marțială l-a condamnat la arest la domiciliu în Sinop, dar arestul a fost respins de Curtea de Apel, iar apoi acuzațiile au fost retrase din cauza unei legi de amnistie care a intervenit în 1974. În ciuda acestui val, Gülen a continuat să aibă un program public ocupat.3 În acest deceniu, el a umplut amvoanele în regiunile aflate de-a lungul Mării Egee și Mării Marmara - în special în Edremit, Manisa și Bornova. Casete audio cu predicile sale (care au fost înregistrate începând cu anul 1966 de simpatizanții săi, în special de Cahit Erdoğan) au circulat în întreaga țară. În cele din urmă, a plecat într-un turneu național. El a predicat la multe dintre cele mai prestigioase amvoane din Turcia, inclusiv în Moscheea Sultanahmet din Istanbul, în 1977. Când Gülen a vorbit în acest magnific lăcaș de rugăciune, au participat politicienii de frunte, inclusiv prim- ministrul de la acea vreme, Süleyman Demirel. În plus față de statutul lui Hogeaefendi de predicator aflat în plină dezvoltare, anii 1970 au cunoscut, de asemenea, inițiative pe care Gülen le-a recomandat încă de la sfârșitul anilor 1960, care au început să dea roade. Majoritatea au fost îndreptate spre asistarea tinerilor. Mulți turci din clasele de mijloc aflate în dezvol- tare au căutat modalități de a oferi o educație laică excelentă copiiilor lor și de a-i menține musulmani credincioși. A fost un lucru greu de echili- brat. Dar învățăturile lui Gülen au oferit o cale teologică și practică accesibilă. Deci oamenii din jurul lui Gülen au început construirea de cămine comune lângă campusurile colegiilor, precum cel în care locuise Hogeaefendi în timpul anilor '60, și au început înființarea taberelor de vară ca aceea pe care a înființat-o el în Buca. Aceste tabere și cămine au avut scopuri duble. Ele au oferit tinerilor (și părinților lor din ce în ce mai puternici) o alternativă islamică la ceea ce mulți musulmani credincioși au perceput ca îndoctrinare ideologică înspre comunism sau naționalism, în cadrul școlilor conduse de guvern. Și au oferit locuri tinerilor musulmani pentru a-și continua educația laică și ca cititori, scriitori și gânditori, atenți la metodele științifice. Aceste începuturi de succes, pentru că asta erau, s-au răspândit rapid în întreaga națiune. În scurt timp, pe măsură ce dezvoltarea lor durabilă a devenit clară, au dat naștere la alte inițiative – în special cursurile de pregătire universitară și fondurile de burse pentru studenții nevoiași. Aceste două inițiative din urmă, alături de căminele comune (și, în deceniul următor, școlile) au devenit canale foarte eficiente pentru activitatea mütevelli sau a administratorilor, care s-au organizat în scopul strângerii de fonduri și dezvoltării afacerii în fiecare regiune locală unde s-a înrădăcinat predarea Hizmet.

Cât despre Gülen, pentru toată agitația activității, a existat și o peri- oadă de singurătate. Imediat după eliberarea sa din închisoare, în 1972, s-a întors pentru scurt timp în Erzurum pentru a-și vizita familia. A fost o reuniune dulce-amăruie. Categoric, tatăl lui îmbătrânea. Urma să moară după doi ani. La fel, mamei sale îi lipsea mângâierea fiului său cel mai mare și cel mai faimos; ea se va muta în Izmir pentru a fi aproape de el după moartea soțului ei, Ramiz, în 1974. În 1973, Gülen a mers din nou la Hajj - de data aceasta nu sponsorizat de guvern, ci de un prieten pentru care a făcut Hajj, în locul mamei acestuia, care era în vârstă, o practică comună în islam. Așa cum se întâmplă de obicei în cazul celei de-a doua vizite, strălucirea Meccăi nu a fost la fel de luminoasă ca prima dată; există puține însemnări înregistrate din călătoria de întoarcere a lui Gülen în Mecca. Și în 1977, Gülen a vizitat și a predat în comunitățile turcești din Germania, afla- te în dezvoltare - un prim pas important pentru Hizmet în afara spațiului Anatolian. Dar din cauza faptului că Turcia însăși era tulburată - prim- ministrul se schimbase de zece ori în timpul deceniului - Gülen a exprimat frecvent o tristețe profundă. Deși faima sa era în creștere, el a fost, în multe privințe, un străin în propria sa țară. Termenul arab pentru fenomenul acesta este ghurba. În viața lui Fethullah Gülen, și printre oamenii din Hizmet, împăcarea a venit prin ceea ce noi numim empatie implicată. Cei care au venit să-l audă pe Fethullah Gülen în anii 1970, printre care se aflau oameni precum Kemal și Füsun, și-au găsit de multe ori eliberarea de ghurba prin lacrimile lui Hogeaefendi.