‘AQL (RAȚIUNE)

‘AQL (RAȚIUNE)

În sens literal, termenul înseamnă înțelegere, percepție, minte trează și prudență. În calitatea lui de concept, ‘aql este o lumină Divină, cu care o persoană poate percepe lucrurile care nu pot fi înțelese cu simțurile exterioare. Există persoane care consideră că ‘aql este o facultate abstractă a materiei, dar care acționează în colaborare cu materia sau că este „sufletul vorbitor” sau „sinele” care este identificat cu ego-ul. Există însă și persoane care consideră că este un aspect important al sufletului vorbitor sau al sinelui, sau ca pe o facultate dependentă de spirit. Potrivit altora, ‘aql este o substanță sau o facultate Divină imaterială, separată de sufletul vorbitor și care distinge adevărul de minciună, binele de rău și ceea ce este frumos de ceea ce este urât.

O altă abordare afirmă că ‘aql (rațiunea), sufletul și mintea sunt cele trei denumiri ale celor trei funcții ale aceleiași facultăți. Privind din perspectiva faptului că este o substanță imaterială, luminoasă, această facultate se numește ‘aql; este cunoscut ca suflet, atunci când ne referim la activitățile sale și ca minte, atunci când aducem în discuție percepțiile sale. Deși nu sunt decât speculații, putem afirma cu siguranță că rațiunea (‘aql) este una dintre cele mai vitale facultăți ale omenirii. Chiar dacă nu poate fi considerată o autoritate – capabilă de a oferi hotărârea definitivă cu privire la bine sau la rău, sau la ceea ce este frumos sau urât – ea oferă totuși dovezi veridice pentru a judeca aceste chestiuni, dar și altele asemănătoare. Având în vederea că poate diferenția între ceea ce este benefic și ceea ce este dăunător, în multe cazuri, poate percepe și diferența dintre fapte, premise, ceea ce este fără îndoială adevărat și cunoștințele teoretice. Atâta timp cât nu rămâne sub influența sufletului carnal, care poruncește răul, își poate îndrepta proprietarul spre reflecție, contemplare și chibzuință sub îndrumarea inimii și a spiritului și poate impulsiona aspirațiile sale către sublim. Poporul lui Dumnezeu, sau sfinții, tind să numească o astfel de rațiune „rațiunea destinației finale” sau „rațiunea Vieții de Apoi”, în timp ce descriu rațiunea care este complet închisă sublimului drept „rațiunea vieții lumești” sau „rațiune lumească” sau „rațiune metaforică”.

Pe lângă aceste denumiri, „rațiunea” a mai primit și alte nume în funcție de capacitatea de percepție. Acestea sunt următoarele:

· Rațiunea care înțelege vorbirea și poate distinge într-o anumită măsură între ceea ce este bine și benefic și ceea ce este rău și dăunător a fost numită „rațiune naturală”. Această rațiune, care este limbajul spiritului și tălmaciul văzului și auzului, este responsabilă de atribuțiile religioase.

· Rațiunea care este conștientă de ea însăși, percepe cazurile de înțelepciune și scopurile de bază ale poruncilor și interdicțiilor Divine, evaluând trecutul și prezentul și legăturile dintre cele două și care este conștientă de locul de proveniență al beneficiile sale lumești, dar și a celor din altă lume, se numește „rațiunea dovezii”. În timp ce „rațiunea naturală” este o simplă strălucire a spiritului, care se găsește în toată lumea, acest nivel al rațiunii este lumina strălucitoare și se află în stăpânirea doar a celor care pot reflecta și contempla cu profunzime.

· Poporul lui Dumnezeu, sau sfinții, a preferat să numească rațiunea care citește legile divine ale creației și funcționării în univers, care percepe esența științelor religioase și înaintează fără încetare către cunoașterea exactă și către cunoașterea lui Dumnezeu, analizând și sintetizând tot ceea ce citește, „rațiunea experienței”. Celelalte denumiri ale acestui nivel de rațiune, precum „cunoaștere”, „chibzuință”, „intelect” și „percepție”, pot fi denumirile date diferitelor sale funcții.

Indiferent de nivel, ca lumină a Cunoașterii Divine, rațiunea este o substanță prețioasă care este capabilă să se perceapă – chiar dacă într-o măsură limitată – atât pe ea însăși, cât și toate lucrurile și evenimentele. Mai mult, rațiunea care este capabilă să cerceteze orizontul inimii și observația spiritului poate beneficia și chiar poate împărți darurile pe care le primește. Cât despre rațiunea neluminată, care este numită „rațiunea vieții lumești” sau „rațiunea lumească” și care, cu orizontul său extrem de întunecat, nu este conștientă de viața inimii și a spiritului, este un exemplu de nefericire și scufundare în mizerie.

În schimb, rațiunea care a fost eliberată de sub influența carnalității și a poftei și care a dobândit un anumit grad de transcendență este un companion al inimii, mergând în urma ei cu câțiva pași și este răsplătită cu darurile care îi sunt oferite intelectului spiritual. Această companie îi oferă rațiunii puterea de a transcende pământul și cerurile, de a se grăbi întru observarea tainelor universului și de a ajunge în punctele în care poate auzi suflarea celor ce locuiesc în tărâmurile mai înalte. În timp ce „rațiunea lumească” este nedezlipită de aspectul exterior al lucrurilor, „rațiunea destinației finale” sau „rațiunea Vieții de Apoi” călătorește în adâncurile câmpurilor de percepție ale tuturor facultăților interioare și exterioare, ajungând în dimensiunea interioară a existenței, studiind în amănunt cauzele evidente și trecând între cauze și efecte. Dezlegând codul înțelepciunii și a scopurilor finale ale existenței lucrurilor și evenimentelor, încearcă să înțeleagă scopul Divin legat atât de crearea, cât și de existența ei. Rațiunea este atât de activă în demersul ei, încât în fiecare zi se redescoperă atât pe sine, cât și întregul univers și evenimentele și experimentează o reînnoire sau o înviere continuă.

Atât timp cât o astfel de rațiune, care a dobândit lumina, continuă să studieze tărâmurile metafizice prin ferestrele inimii și spiritului, ea se dezvoltă continuu și primește o nouă strălucire și astfel acționează în funcție de nivelul său de dezvoltare. Drept urmare, actul constant de a se întoarce la Adevărul Suprem face ca noi uși să i se deschidă, iar darurile care intră prin aceste uși o încurajează să se întoarcă și mai mult către Dumnezeu. Acest schimb sau această interacțiune profitabilă pe drumul către Infinit nu se oprește niciodată.

Într-adevăr, prin însăși natura sa, rațiunea este deschisă Creatorului și este într-o căutare continuă a Lui. Atât timp cât nu este învinsă în totalitate de pofte sau dorințe, rațiunea urmărește lumina – și, odată ce a trecut dincolo de lumesc, se transformă într-un loc unde este păstrată cunoașterea lui Dumnezeu, începe să trăiască în dragoste și dor de El și să se hrănească cu laptele din pieptul din care se hrănește și inima. În ceea ce privește scopul pentru care au fost create, spiritul (ruh) este îndreptat către Tărâmul Manifestării Transcendentale a Poruncilor Divine (Malakut) și visează la Tărâmul Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine (Jabarut); intelectul spiritual (al-latifa ar-Rabbaniya) are privirea ațintită spre Tărâmul Manifestării Transcendentale a Atributelor și Numelor Divine și țintește să se asemene secretului (sir); iar secretul (sir) există în extazul percepțiilor intensității manifestărilor Divine și Măreției. În ceea ce privește rațiunea însoțită de inimă, aceasta este asemenea unui observator al orizontului, care distinge între realitate și percepțiile spirituale, pe care visele, într-adevăr, le pot zămisli din popasurile, care sunt dobândite de spirit, intelect spiritual și secret.

Potrivit filosofilor musulmani, rațiunea este o facultate care, în ceea ce privește natura sa esențială, are o legătură cu spiritul, este deschisă orizontului inimii și își răspândește lumina prin intermediul minții. Oamenii vânează și percep prin intermediul rațiunii, lucrurile pe care nu le pot percepe prin simțuri. Ei percep relația dintre cauză și efect, și dintre cel care face și lucrul făcut. Prin glas, ei îl recunosc pe cel care vorbește; prin miros, recunosc floarea; prin amprentă, ei percep ființa care a lăsat-o; din sistem, îl descifrează pe cel care l-a întemeiat; iar din rânduială, îl înțeleg pe cel care a stabilit-o. De asemenea, pe lângă faptul că rațiunea este o facultate care percepe astfel lucrurile incluse în câmpul percepției simțurilor exterioare, rațiunea este un element important al spiritului care poate genera diferite gânduri și considerații fără a avea nevoie de simțuri. Vede, citește, analizează și sintetizează, împarte și înmulțește, trece de la întreg la părți și trage concluzii. Călătoria sau comparația între două lucruri sau situații sau procese individuale și emiterea de concluzii se numește „analogie”; a emite o judecată asupra unui întreg pe baza informațiilor despre una sau unele dintre părțile sale sau a folosi fapte cunoscute pentru a da naștere unor reguli generale se numește „inducție”. Cele mai multe fapte stabilite științific au fost concluzionate prin acest din urmă proces al rațiunii. Există, de asemenea, un alt proces numit „deducție”, care implică judecarea unei părți pe baza informațiilor generale sau a faptelor referitoare la întreg. Acest al treilea proces al rațiunii este o modalitate importantă de a trage concluzii finale cu privire la chestiuni legate atât de legea religioasă, cât și de faptele creației și de funcționarea universului.

După ce a înțeles bine principiul cauzalității, rațiunea poate aduna, folosindu-se de procesele menționate, din semnele lui Dumnezeu – faptele creațiunii și funcționării universului – nenumărate mărturii și dovezi, care să demonstreze Existența Sa, Unicitatea Sa și caracterul cuprinzător al Milei Sale. De asemenea, poate obține câteva indicii despre poziția, responsabilitatea și sfârșitul său. Cu toate acestea, există două moduri prin care rațiunea poate obține rezultate în urma acestor procese. O metodă este cea prin care rațiunea acţionează lent şi înaintează treptat; acesta este modul de reflecție, chibzuință și amintire și necesită o anumită perioadă de timp. Prin a doua cale, care se numește „intuiție”, rațiunea nu are nevoie de timp și ajunge la țintă dintr-o singură încercare. Cu toate acestea, cunoașterea intuitivă este și ea la rândul ei de două feluri. Cunoașterea intuitivă dobândită în urma studiilor și experiențelor – denumită „cunoașterea intuitivă dobândită”; și cunoașterea intuitivă la care se ajunge prin dezvoltarea aproape instantanee a capacităților umane și a asistenței Divine speciale este evaluată ca „produsul puterii sacre”. Fiecare ființă umană este creată cu un potențial pentru acest tip de cunoaștere intuitivă. Cei mai experimentați, asupra cărora s-au revărsat intuiția și inspirația, sunt Profeții, iar în urma lor vin cei cu rațiune sănătoasă, inimi sincere și sănătoase și spirite fără pată.

De asemenea, ar trebui să subliniem faptul că rațiunea nu este întotdeauna capabilă să găsească adevărul și, astfel, este supusă sau predispusă greșelilor. Nu ea inventează concluziile la care ajunge prin logică și comparație sau prin celelalte procese menționate mai sus. Este un instrument pe care Dumnezeu Cel Atotputernic îl folosește asemenea unui văl înaintea faptelor Sale și este un instrument care primește ceea ce este trimis sau dat. Este un mecanism spiritual care a fost creat cu capacitatea de a înțelege adresarea Divină. Atât timp cât este conștientă de adevărata sa poziție, rațiunea va fi întotdeauna îndreptată spre Stăpân și I se va supune doar Lui. Ea rămâne în legătură activă cu El și înțelege existența în mod corespunzător. Preschimbând ceea ce înțelege și învață în cunoașterea lui Dumnezeu, rațiunea încredințează aceste informații inimii și este mereu ocupată să inspire și să expire cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu reprezintă atât nevoia rațiunii de a satisface, cât și o sursă din care trebuie să se hrănească. Rațiunea care găsește această sursă poate studia în detaliu creațiunea, de la cel mai mic nivel până la nivelul la care se află, considerat a fi unul dintre vârfurile celui mai înalt nivel al existenței create. Se mulțumește cu favorurile primite și se bucură, aducându-I mulțumiri nemărginite lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Când pofta, dorința sau fantezia și gândurile fanteziste îi întunecă fără voie orizontul, ea se adăpostește imediat în învățăturile neprihănite ale Mesagerului lui Dumnezeu, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și încearcă să rămână asemenea unui companion al inimii, stând la câțiva pași în spatele ei și fără a-şi abate privirea de la orizontul inimii de observare a tărâmurilor metafizice.

Potrivit sufiților, pe lângă faptul că este una dintre cele mai prețioase facultăți ale ființelor umane, rațiunea este, în mod paradoxal, un instrument care le poate duce la pierzanie. Dintr-o anumită perspectivă, rațiunea îi face pe oameni să se înalțe la un nivel important deasupra animalității și carnalității; le șoptește multe lucruri din percepțiile inimii și spiritului, legate de tărâmurile de dincolo; acţionează atât ca receptor, cât şi ca emiţător al celor mai transcendentale adevăruri. În schimb, în funcție de valoarea serviciului pe care îl face, rațiunea beneficiază de toate darurile care apar la orizontul spiritului. Prin acest serviciu, rațiunea devine de neprețuit, asemenea spiritului sau inimii și se familiarizează cu orizontul „secretului”. La polul opus, se află prostia, care nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu; nu este demnă ca Dumnezeu să i se adreseze. În Mathnawi, Jalalu'd-Din ar-Rumi citează vorbele Profetului, pacea și binecuvântările fie asupra lui, „Cel prost, lipsit de rațiune, este dușmanul nostru și un hoț care vrea să ne atragă în cursă” și spune: „O persoană cu rațiune sănătoasă este sufletul nostru. Adierea ce se simte dinspre ea ne aduce mireasma busuiocului dulce. Chiar dacă se înfurie și mă blestemă, nu mă împotrivesc. Dar dacă vine un prost și îmi dă halva să mănânc, trupul îmi va fi cuprins de fierbințeală și mă voi îmbolnăvi.” Într-o altă ocazie, el spune: „Rațiunea este un lucru luminos care caută adevărul și dorește binele”. Ar-Rumi laudă rațiunea luminată cu credință: „Rațiunea care crede este asemenea unui ienicer corect. Este atât guvernatorul, cât și gardianul orașului inimii.” Jalalu'd-Din ar-Rumi, prințul iubiților lui Dumnezeu, care are această perspectivă asupra rațiunii care și-a găsit calea prin credință, integritate, corectitudine și dreptate, pune, la rândul său, semnul egal între rațiunea care nu este îndreptată către Dumnezeu și insectele otrăvitoare și paraziți și spune: „Dacă rațiunea te împiedică să mergi pe calea Domnului, atunci nu este rațiune; este un șarpe sau un scorpion”. Împărtășind aceeași viziune, un cunoscut poet din secolul al XVI-lea, Fuduli,[1] face referire în următoarele versuri la o astfel de rațiune stricată:

I-am cerut rațiunii să mă îndrume;

Dar rațiunea m-a dus în rătăcire.

Jalalu’d-Din ar-Rumi folosește un limbaj și mai aspru atunci când descrie rațiunea stricată și spune:

Vinde-o și scapă de această rațiune ce te duce în rătăcire; în locul ei, cumpără înmărmurire și admirație. O astfel de rațiune este izvorul mofturilor și suspiciunilor. Admirația este un alt orizont. Sacrifică rațiunea pentru Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările să fie asupra lui; apoi rostește: „Dumnezeu îmi e de ajuns”.

Astfel, el aduce învinuiri rațiunii ce conduce la rătăcire și salută rațiunea care a fost sacrificat pentru Profetul Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și care este plină de admirație față de Creatorul ei.

În timp ce unii sufiți au propus considerații similare cu cele ale lui Heraclit și Anaxagora, cu privire la esența, natura și funcțiile rațiunii, alții au considerat că rațiunea este manifestarea Ființei Divine la rangul de a fi cunoscut. Potrivit acestora, această etapă a creațiunii este descrisă și ca rangul Divinității, în care Atributele și Numele Divine nu au fost încă pe deplin manifestate, fiecare în funcție de propria Sa zonă de manifestare. Această manifestare inițială a mai fost numită „identificarea inițială” sau „abilitatea inițială” sau „popasul celor două lungimi de arcuri” sau „cea mai mare trecere” sau „spiritul suprem” sau „umbra inițială” sau „Adevărul lui Mahomed”. Acei sufiți au susținut că atunci când, așa cum cere Esența Sa, Dumnezeu Cel Atotputernic S-a manifestat cu Atributele Sale de Glorie din tărâmul „identității absolute” sau al „caracterului de a nu putea fi identificat sau cunoscut”, „adevărul lui Mahomed” a apărut ca esenţă a arborelui universului. Unii au numit acest rang al manifestării „intelectul universal” sau „vorbirea inițială” sau „lumina inițială”. În viziunea acestor sufiți, întreaga creațiune și toate evenimentele reprezintă o oglindă cuprinzătoare, formată din manifestarea și dezvoltarea sau desfășurarea acestui rang inițial.

Alți sufiți, precum Sayyid Sharif, [2] consideră că „primul intelect” sau „adevărul lui Mahomed” cuprinde adevărul mărețelor Nume Divine și de asemenea, formează esența sau sâmburele existenței universale. Unii l-au numit „sufletul unității”, ținând cont că reprezintă esența sau substanța inițială a existenței, în timp ce alții, care din perspectiva luminozității, îl descriu drept „primul intelect”. Nasimiv sintetizează aceste considerații după cum urmează:

Intelectul universal s-a încins și universul a luat ființă;

Întregul univers a fost fermecat de porunca „Să fie!”

Unii sufiți consideră „primul intelect” drept „Tăblița și Pana”, fiind lipsit de materie și imperceptibil. Având în vedere că a fost prima creată, esența sau adevărul Profetului Mahomed, pacea și binecuvântările fie asupra lui, reprezintă Pana, în timp ce este și o tăbliță strălucitoare ca esență a următoarelor identificări. Cei care au propus astfel de opinii au încercat să le susțină, bazându-se pe niște narațiuni atribuite maestrului nostru, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Narațiunile profetice precum „Primul lucru creat de Dumnezeu a fost rațiunea (sau intelectul)”[3] și „Primul lucru creat de Dumnezeu a fost Pana”[4] și „Primul lucru creat de Dumnezeu a fost lumina mea”[5] au fost folosite drept pietre de temelie pentru astfel de considerații.

Există și persoane care numesc primul intelect „cea mai strălucitoare lumină”. Pare a fi o denumire foarte bună, deoarece este asociată cu manifestarea inițială a existenței din stadiul ei pur nevăzut și neidentificabil în Cunoaștere, sub forma identificării inițiale, și ținând cont de faptul că existența sau toate lucrurile și evenimentele sunt asemenea unei cărți care poate fi citită sau asemenea unei expoziții care poate fi vizitată, cu ajutorul luminii pe care o răspândește primul intelect sau esența Profetului Mahomed. Într-adevăr, nu putem considera că o carte care nu se poate citi, o expoziție care nu se poate vizita și o comoară care este ascunsă au existență. Deci, existența a fost inițial identificată și manifestată ca cea mai strălucitoare lumină pură și după ce a trecut prin multe etape de identificare și manifestare, ea a apărut ca un sistem magnific, ce poate fi observat și care se află într-o ordine desăvârșită. Universul reprezintă macrocosmosul, iar omenirea microcosmosul. Lumina pe care profetul Mahomed a adus-o, pacea și binecuvântările fie asupra lui, au transformat universul într-o carte perfectă pentru a fi citită și o expoziție perfectă a fi vizitată sau observată.

Binecuvântările și pacea lui Dumnezeu din plinătatea cerurilor și a pământului să fie asupra lui, asupra Familiei și Companionilor săi.

[1] Mehmed Fuduli (1490–1556). Unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii clasice turcești. A trăit în Irak și a scris multe opere atât în ​​versuri, cât și în proză. Diwanul său („Colecție de poezii”) pe care l-a scris în ​​turcă, persană și arabă este cea mai cunoscută operă a sa. Layla wu Majnun („Layla și Majnun”), Tarjuma-i Hadith-i Arba'in („Traducerea celor patruzeci de hadith”) și Hadiqatu's-Su'ada' („Grădina Sfinților”) se numără de asemenea printre cele mai cunoscute lucrări ale sale. [2] Sayyid Sharif al-Jurjani (1339–1413), a fost unul dintre cei mai importanți teologi ai secolului al XV-lea. În 1374, a vizitat orașul Istanbul, iar în 1377, la întoarcerea sa, i-a fost oferit un post de profesor în Shiraz. Sharh al-Mawaqif este cea mai cunoscută lucrare a sa. [3] ad-Daylami, al-Musnad, 1:13; Ibn Hajar, Fathu’l-Bari, 6:289. [4] at-Tirmidhi, „Qadar”, 17; Abu Dawud, Sunna, 16. [5] al-‘Ajluni, Kashfu’l-Khafa’, 1:311.