7 oct. 202216 min de citit

A trăi pentru un ideal: empatia implicată cu tinerii

A trăi pentru un ideal: empatia implicată cu tinerii

De ce au fost tinerii atât de activi la nivel global din punct de vedere social în anii 1960 și 1970? Nu doar creșterea continuă a natalității a dus tinerii la proteste, marșuri stradale și confruntări ideologice. De asemenea, a existat o dimensiune subtilă și nocivă ce a mobilizat tinerii, care s-a desfășurat de-a lungul deceniilor și se afla la baza protestelor la scară largă. De-a lungul unei mari părți a istoriei, războiul a fost în general o vocație a adulților. Uciderea și moartea au fost un privilegiu al indivizilor maturi. Pe parcursul secolului al XX-lea, acest lucru s-a schimbat. Până la conflictul american din Vietnam (1955-1975), vârsta medie a unui soldat american ucis era puțin peste 23 de ani, iar 61% dintre cei care mureau aveau sub 21 de ani.43 Situația Turciei în anii '70 era ușor diferită, dar influența armatei în viața tinerilor nu era mai puțin puternică. Începând cu 1919, fiecare tânăr cu vârsta de 20 de ani era obligat să efectueze un serviciu în forțele armate turce - de aceea Fethullah Gülen a petrecut o perioadă în Ankara și Istanbul între anii 1961-1963. Acum, fie că vorbim despre Statele Unite ale Americii, fie că vorbim despre Turcia, sunt multe de spus în privința serviciului militar. Apărarea națiunii poate fi o vocație nobilă. Dar după cum au arătat studii asupra culturilor militare în contexte foarte diverse, majoritatea oamenilor trebuie să fie antrenați pentru a ucide.44 Iar instruirea asociată cu slujirea în armată s-a concentrat adesea pe o retorică a sacrificiului pentru națiune. Într-un fel, militarii antrenează tineretul pentru a ucide și a muri pentru un ideal. Nu ar trebui să fie un lucru surprinzător faptul că tinerii au protestat în multe feluri față de vulnerabilitatea lor crescută ca agenți cu scopul de a ucide și a muri.

Ceea ce nu ar trebui să fie surprinzător este că religiile tradiționale precum islamul ar putea reprezenta o alternativă la sacrificiul pentru națiune. Și, într-adevăr, Fethullah Gülen și Mișcarea Hizmet au oferit tinerilor turci exact acest fel de alternativă. Diferitele inițiative începute în Izmir și în jurul acestuia, la încurajarea lui Fethullah Gülen, au implicat empatia tinerilor fără vreun sacrificiu plin de glorie pentru comunitatea imaginată a națiunii turce. În schimb, Hizmet-ul a implicat tinerii în slu- jirea umanității prin credință și rațiune, lucru care i-a învățat curajul într-un alt mod. Ei nu ar putea găsi gloria prin a ucide sau a muri într-o luptă. Dar nici nu ar muri, nici nu ar fi traumatizați de experiența de a fi nevoiți să ucidă. Totuși va trebui să lupte. Existau dușmani care trebuia învinși. Dar bătălia va fi dusă cu armele sufletului, iar inamicul principal era propriul ego. Aceasta era încă o perspectivă interesantă. Armatele pe care egocentrismul le-a susținut au fost substanțiale, chiar dacă acestea nu erau diferite pentru nicio națiune. Acestea erau ignoranța, sărăcia, chiar violența în sine. Totuși, la fel ca înrolarea în armată aducea adesea beneficii acelor soldați care supraviețuiau, la fel și participarea la genul de lupte despre care Fethullah Gülen a predicat, aduce beneficii atunci când tinerii războinici spirituali s-au implicat în acele lupte. Islamul, după cum a descris Gülen, nu a fost doar un efort altruist. Prin Hizmet, a devenit din ce în ce mai clar că tinerii musulmani ar putea trăi vieți depline și pline de sens, bogate în provocări și satisfacții. Puteau trăi pentru un ideal.

Desigur, metaforic vorbind, înstrăinarea sau singurătatea ghurba este asociată cu văile și umbrele vieții. Deci ceea ce Fethullah Gülen și prietenii săi le-au oferit tineretului din anii'70 a fost o serie de inițiative care punea accentul pe o metaforă alternativă - lumina. Primele inițiative au fost cunoscute pur și simplu sub numele de dershane - case pentru studenți sau cămine. Dar într-un articol puternic, Gülen a numit cândva aceste case studențești ıșık evler, „casele luminii”.45 Dacă tinerii se confruntau cu o umbră amenințătoare a ghurba sau dacă se confruntau cu o ispită de a rezolva această singurătate luând parte la violența politică și naționalistă, casele luminii urmau să fie centre alternative unde tinerii puteau învăța să trăiască pentru un ideal. Desigur, ei făceau acest lucru prin intermediul islamului - un tip de lumină. Dar făceau acest lucru și printr-o participare riguroasă (și competitivă) la învățarea laică - un alt tip de lumină. Practic, inițial, aceste cămine nu erau altceva decât apartamente finanțate sau case închiriate, unde tinerii locuiau împreună pentru a se sprijini reciproc. În ultimii ani ai deceniului, oamenii din Hizmet au construit clădiri noi pentru a găzdui elevii de gimnaziu, de liceu sau studenții la universitate, care doreau să vină să studieze în Izmir. Apoi, ideea s-a răspândit. În curând, se găseau casele luminii sau dershane care aparțineau de Hizmet în toate marile centre urbane din Turcia. Aceste dershane au devenit una dintre căile principale prin care a crescut Mișcarea Hizmet. Tinerii au trăit împre- ună și au învățat împreună pentru idealul hizmet-ului.

Yusuf Pekmezci și-a amintit că prima cameră studențească a fost construită în cartierul Bozyaka din Izmir în 1968. Pekmezci a repetat: „A fost o perioadă agitată. Bogații aveau apartamente și mașini, săracii locuiau în cartiere sărace și existau divergențe... conflicte între clase”, a explicat Pekmezci circumstanțele. „Studenții veneau [în Izmir] din alte orașe și sate - nu aveau unde să stea”, în afară de căminele sponsorizate de stat, unde divergențele ideologice erau constante. „«Deci, hai să înființăm un cămin», își amintește Pekmezci că ar fi spus Gülen. Așadar, am deschis căminele. Am pus un bătrân în fiecare cămin și [ei au stabilit reguli stricte]: «veți pleca la 8 dimineața și veniți acasă la ora 17:00. Primul cămin, în 1968, a fost destinat studenților care mergeau la universitate. Le-am închiriat case [camere]. Modelul s-a răspândit rapid în țară. Când copiii se întorceau acasă, părinții spuneau: «Nu am crescut un copil atât de bun!»”46

Acestea erau cămine private - sponsorizate și administrate de mütevelli sau administratori. Colectarea de bani trebuia făcută cu atenție. „Dacă soldații te prindeau strângând bani”, și-a amintit una dintre persoanele pe care le-am intervievat, „te aruncau în închisoare. Deci strângerea de fonduri se făcea cu precauție, pentru a nu fi prinși de soldați... Eram doar 5-10”, își amintește el. Pekmezci și-a amintit că, odată ce a părăsit consiliul școlii din Kestanepazarı, aflată sub administrarea statului [în 1968], a putut începe strângerea de fonduri pentru toate tipurile de inițiative educaționale, inclusiv (în cele din urmă) căminele. „Am deschis o fundație - Fundația Akyazılı pentru învățământ secundar și superior. Ne-am asigurat acceptarea din partea guvernului și ne-am dus la bogați [și le-am spus]: «Aveți datoria de a educa un copil.» Și ei au ajutat. Au depus bani în bancă. Și le-am oferit studenților burse lunare”.47 Așadar, în timp ce grupul de voluntari a trebuit să fie atent la activitățile lui pentru a evita să trezească mânia poliției locale, cel puțin oficial, din punctul statului de vedere, activitatea lor era legală. Cu toate acestea, autoritățile de reglementare i-au supravegheat constant, iar suspiciunea organizațiilor era ceva obișnuit.

Structura grupului era mică, Pekmezci își amintește: „Am format un grup administrativ; eram patru, al cincilea era Hogeaefendi”. Gülen a participant la întâlnirile mütevelli doar la început. Proprietarii de afaceri mici care au pornit Hizmet-ul nu făceau parte din elită. Erau croitori, proprietari de magazine de mobilă, directori din fabrică. Hogeaefendi preda elevilor de gimnaziu și liceu din Kestanepazarı, dar aceasta a fost prima lui aventură în ceea ce însemna de fapt organizarea comunității și antre- prenoriatul. Nu a fost o sarcină ușoară organizarea unui grup atât de disparat într-o fundație coezivă și funcțională. „Cu adevărat”, își amintește Pekmezci, „cele patru persoane din jurul său nu fuseseră educate”.48 Cu toate acestea, au reușit de-a lungul timpului să strângă fonduri, iar căminul a fost construit. Pe măsură ce alte grupuri de mütevelli au apărut în alte comunități, a devenit imposibil pentru Gülen să se întâlnească des cu ei. Desigur, în timp ce călătorea, Gülen se întâlnea cu persoane interesate de a discuta despre planurile lor. Și oamenii veneau în Izmir să se consulte cu Hogeaefendi. Chiar în Izmir, Tahsin Șimșek, un dezvoltator imobiliar de succes, s-a alăturat mütevelli de la începuturi. El s-a întrebat dacă ar trebui să renunțe la afacerile sale și să devină imam. „În 1972”, și-a amintit el, Hogeaefendi s-a urcat în mașina mea și privea în jos. M-am gândit, întrucât Hogeaefendi era hafiz - „probabil că recită în mintea sa”. Dar atunci Hogeaefendi și-a ridicat privirea și mi-a spus: „Tahsin Bey [„Bey” este un termen colocvial de respect], dacă puneți pe cineva într-o peșteră timp de două luni, îl faceți să renunțe la carne... și în timpul acelor două luni nu se îndepărtează deloc de Dumnezeu, după două luni acea persoană ar putea ieși din peșteră cu capacități speciale. Poate ar putea chiar să zboare! Și va vedea dimensiunea oamenilor din exterior, dar nu se va putea conecta cu ei. Ar putea chiar să zboare spre stele! Dar oamenii îl vor numi nebun, oricum și nu îl vor accepta între ei”. A continuat: „Tahsin Bey, aceste lucruri nu sunt importante, să zboare, să fie excepțional. Dar omul curajos este cel care poate trăi cu oamenii. El va fi fericit alături de ei. El va fi trist alături de ei. Deci [Hizmet-ul] trebuie să aibă loc prin conviețuirea cu oamenii”. Aceasta a fost prima mea lecție. Se referea la mine.49

Șimșek și-a păstrat afacerile - în cele din urmă a strâns o avere considerabilă - ceea ce, desigur, nu i-a diminuat eforturile de a construi cămine și (în cele din urmă) școli.

Casele studenților au jucat un rol crucial în modelarea unei mișcări. Până în momentul în care s-au construit multe dintre acestea (aproximativ 1972-1978), Gülen preda Coranul studenților de aproape un deceniu. Mulți dintre foștii săi studenți au continuat să fie „înțelepții” din cămine, după cum au fost numiți. Un istoric a descris cum

Casele luminii joacă un rol crucial în atragerea mai multor tineri pentru a se alătura mișcării lui Gülen. Gülen tratează aceste case ale luminii ca fiind casa lui Ibn-i Erkam [un companion al Profetului care și-a transformat casa într-un centru de retragere, studiu și îndrumare] și prin aceasta caută să ofere aceeași misiune religioasă istorică acestora și celor care trăiesc în ele, așa cum se menționează în idealurile originale ale islamului. Membrii mișcării tratează aceste case ca locuri sacre unde se construiesc și se pun în practică identitățile și convingerile personale.50

Într-un interviu, Gülen a menționat că aceste cămine au existat pentru a-i proteja pe tinerii de „necredință și influențe corupte. Aceste adăposturi sunt casele luminii ”, a continuat Gülen, „și sper că ajută fiecare tânăr să-și dezvolte personalitatea, trăind împreună și luminându-și mediul înconjurător cu idealurile islamice”.51

Metafora „luminării” era importantă. În Coran, Dumnezeu este descris ca „lumină” în 24:35: „Dumnezeu este Lumina cerurilor și a pământului”. După cum Gülen a interpretat acest verset: „Dumnezeu este cel care a adus și aduce totul în lumina existenței din întunericul inexistenței și a făcut din univers o expoziție și o carte la care trebuie să medităm, hrănind conștiința noastră cu semnificațiile care oferă lumină ochilor noștri și ne însuflețesc inimile noastre”. Pe scurt, Dumnezeu este Lumina și lumina arată spre Dumnezeu. Pentru oameni, recunoașterea omniprezenței lui Dumnezeu, chiar și în fenomenele naturale obișnuite, a fost un aspect important al dezvoltării spirituale. „Când avem în vedere totul”, a scris Gülen, „în lumina Luminii lui Dumnezeu, atunci totul - vizibil sau invizibil - este luminat și vorbește despre Creatorul și Întreținătorul său”.52 Fulgerul, de exemplu, este un element important în sufism, un semn și o metaforă. Gülen a scris: „Ochiul percepe fulgerul ca o lumină orbitoare și-i amintește că ușa Atotputernicului este întunecată”. Această deschidere către Cel plin de dragoste capătă un sens surprinzător, pe măsură ce Gülen explică. „Ne reamintim”, a scris el, „următoarea cupletă a lui Ibnu'l-Farid [un sufist egiptean din secolul al XII-lea], un cuplet plin de emoție: «Un fulger orbitor a strălucit din direcția Muntelui Sinai / Sau vălurile de pe fața Laylei au fost înlăturate?»”. Gülen se referă aici la un personaj faimos din literatura musulmană - Layla. Povestea de dragoste a Laylei cu un bărbat numit Majnun este, în multe privințe, o versiune a secolului al nouălea a poveștii lui Orhan Pamuk despre Füsun și Kemal. Majnun o iubește pe Layla, dar el nu se poate căsători cu ea (se căsătorește cu alta). Majnun înnebunește (într-adevăr, numele său înseamnă „nebun” în arabă), din cauza devotamentului etern față de ea. În același timp, Layla menține un devotament tăcut, dar neîmplinit, față de Majnun. Majnun scrie nenumărate poezii Laylei și, în cele din urmă, spre sfârșitul vieții lor, i le recită. Astfel, pentru Gülen, Layla era, la nivel literal, această figură iubită în literatură. Dar la un alt nivel, așa cum este interpretat în sufism, Layla a fost și o reprezentare a „Celui cu adevărat iubit, care este Dumnezeu cel Atotputernic”. Layla era o proiecție a divinului în femei, depășind mereu capacitatea de înțelegere, dar mereu iubitoare. Gülen a interpretat „fulgerul” Laylei într-un mod teologic: „Așadar, în timp ce [oamenii] trăiau în noaptea întunecată a trupului și a dorințelor trupești, Layla a început să se arate pas cu pas și să trimită speranța unirii în... inimi și, în final, nopțile s-au preschimbat în zile în inimile celor care își doreau cu ardoare să se unească cu ea”.53 Layla s-a deschis și s-a arătat, încetul cu încetul, celor care o căutau. O astfel de revelație a fost fulger, într-adevăr. Apoi, explicată de Gülen, „iluminarea” a însemnat dorința care i-a motivat pe oamenii de afaceri să construiască „casele luminii” și, de asemenea, a caracterizat dorința care i-a motivat pe tineri să trăiască și să lucreze în ele. Ambele tipuri de dorință erau și dorință față de Dumnezeu. Acum, Gülen a scris și a vorbit ceva mai practic despre ceea ce avea în minte pentru căminele sau casele de studenți. „Casele luminii sunt locuri”, a prezentat el:

unde... lipsurile oamenilor... sunt vindecate. Sunt locuri sacre unde se dezvoltă planuri și proiecte... și cresc oamenii curajoși și credincioși. Însuși Nursi a spus că „oamenii care dobândesc adevărata credință își pot pune întrebări despre univers. Fără îndoială, este clar că astăzi cucerirea lumii poate fi realizată nu pe spatele unui cal, cu o sabie în mână, cu un iatagan... la brâu, cu o tolbă la spate ca pe vremuri, ci prin pătrunderea în inimile oamenilor cu Coranul într-o mână și rațiunea în cealaltă. Aici, acești soldați ai spiritualității și ai adevărului, crescuți în casele luminii, vor revărsa lumina pe care Dumnezeu le-a oferit-o pentru inspirație în mințile goale și îi vor ajuta să înflorească pe calea cuceririi lumii în spirit și realitate. Astfel, aceste case sunt o masă de lucru sau o școală în care aceste generații fără sens și confuze, care s-au modelat conform ideilor la modă și dominante, sunt acum vindecate și (apoi) revin... la rădăcinile lor spirituale și viața însemnată care începe odată cu acestea.54

Limbajul militar al lui Gülen era izbitor, dar l-a folosit pentru a sabota militarismul. Tineretul care aclama un anumit ideal putea, prin intermediul hizmet-ului, să cucerească lumea - într-un mod nonviolent. Și putea face acest lucru nu prin crimă sau moarte, ci „înflorind” și trăind o „viață însemnată”. Un astfel de limbaj ar părea pur idealism. În practică, însă, casele studenților au fost experimente timpurii pentru tipurile de cămine sau apartamente specializate pentru studenții care deveniseră acum un lucru obișnuit în campusurile universitare din Statele Unite ale Americii.

Astăzi, în majoritatea campusurilor universitare, există cămine pentru sportivi, pentru ingineri, pentru cei care studiază limba germană etc. Gülen a anticipat dorința din rândul tinerilor de a trăi cu un grup cu care se aseamănă și care sunt atrași de aceleași lucruri. De asemenea, el a observat că aceste cămine specializate ar putea fi o haltă pentru a-i proteja pe musulmanii conservatori de practicile corozive - lucru pe care părinții (care ar fi fost în continuare cei care achitau cheltuielile) nu le-ar fi apreciat. Ceea ce nu a putut prevedea Gülen, dar care s-a dovedit a fi așa, a fost că aceste cămine specializate ar putea fi folosite, de asemenea, ca un fel de seră pentru o urmărire competitivă a excelenței - atât în mediul academic, cât și în viața religioasă. Majoritatea dintre primele case studențești, și multe până în prezent, erau mici, cu cinci sau șase studenți de același sex, într-o singură casă sau apartament. Presiunea de a avea succes era foarte mare. De asemenea, trăiau sub supravegherea atentă a unui „frate” mai mare sau a unei „surori” mai mari, care monitorizau amândoi problemele și încurajau ambiția. „Din aceste motive”, după cum a spus un alt istoric, „părinții conservatori și religioși îi încurajau pe băieții și fetele lor să locuiască în casele luminii din orașele mari”.55 Mulțimi de tineri au venit la ei.

Până în 1973, erau patru sau cinci astfel de case în jurul Izmirului. ÎIrfan Yılmaz l-a întâlnit pe unul dintre ei la universitate, la începutul anilor '70. La casa luminii, Yılmaz a aflat pentru prima dată despre Risale-i Nur a lui Nursi. Deoarece „a citi Risale în public i-a făcut pe oameni să fie agitați și suspecți”, Yılmaz s-a simțit obligat să o acopere cu un ziar de fiecare dată când era în public. Nu era deosebit de pios. El mergea vinerea la rugăciuni și postea în timpul Ramadanului, dar a simțit ostilitate chiar și pentru acest nivel minim de angajament față de islam. Cu alte cuvinte, în societatea turcească au existat stimuli pentru ca oamenii să nu-și practice credința. Dar Yılmaz a întâlnit un alt tânăr, pe nume İbrahim, care stătea într-una dintre casele studenților. İbrahim l-a invitat pe İrfan să participe acolo la un sohbet. Cel care a vorbit a fost Gülen. Când a ajuns Hogeaefendi, mulțimea s-a emoționat. İrfan a fost puțin „intimidat” de această emoție, așa că „s-a furișat afară”, după cum și-a amintit mai târziu. Dar la un an după această primă scurtă întâlnire cu Hizmet, el a participat la o conferință pe care Gülen a organizat-o despre știință și religie - și de data aceasta a rămas până la final. „Atunci l-am descoperit pe Hogeaefendi”, a spus Yılmaz simplu. Prietenii săi l-au invitat la predicile lui Gülen din Bornova, iar el a participat. După ce și-a primit diploma și a început studiile postuniversitare în zoologie, i s-a cerut să devină îndrumător pentru elevii de liceu care locuiau în casele luminii. „Am acceptat”, își amintește el. „Desigur”, a continuat el, „era gratuit”. A fost unul dintre mai mulți autori - în fizică, engleză, biologie și așa mai departe. „Asta s-a întâmplat în 1977”, și-a amintit el. „Dădeam lecții studenților; nu toți ne terminaserăm [propriile studii]. Unii dintre noi eram încă studenți. Dar mergea. Am ajutat 90% dintre studenții noștri să intre la facultate. Hogeaefendi a spus: «Vezi, funcționează!»56

Mustafa Özcan, care a locuit într-unul dintre cămine timp de cinci ani, a folosit o metaforă pentru a defini casele studențești: „o autostradă pentru familiile religioase”. Nu numai că aceste case au devenit locuri sigure, departe de influențele „corupte” - deși acest lucru așa era. Mai exact, potrivit lui Özcan, „atunci când aceste case au fost deschise, oamenii religioși au primit o șansă să-și educe copiii și să facă parte din întreaga societate”. Intensitatea partidelor de stânga și naționaliste i-a făcut pe părinții reticenți să-și trimită copiii la cele mai bune universități. „Deci, atunci când Hogeaefendi a introdus această idee, de a oferi cazare studenților, a deschis calea familiilor religioase de a se integra în societate”, a sugerat Özcan. În mod firesc, în același timp, „această [inovație] a atras animozitatea unor grupări musulmane radicale”. Revoluția, nu reforma sau reînnoirea, a continuat să fie opțiunea preferată pentru mulți tineri musulmani - după cum va demonstra Iranul la scurt timp. Dar participarea tinerilor religioși la cele mai bune școli și universități cu internate din Turcia „a schimbat întregul sistem”, a concluzionat Özcan.57 O autostradă dintre islam și învățare științifică a fost deschisă pentru tinerii musulmani.

Căminele pentru femei s-au deschis mai greu, dar în deceniile următoare s-au înmulțit rapid. Yusuf Pekmezci a explicat faptul că, în timp ce egalitatea șanselor educaționale a existat oficial în Republica Turcia, de fapt „în acea perioadă nu ne educam femeile”. Unele femei au mers la școli seculare, unde părinții (și liderii musulmani în general) „nu aveau control” asupra lor, a sugerat Pekmezci. Alte femei pur și simplu nu și-au continuat educația. Fără îndoială, atitudinea lui Pekmezci a vorbit în numele multora: „Se puteau implica în lucruri rele”, a spus el. „Nu doream ca fiicele noastre să se bage în așa ceva”. Soluția părea evidentă. Așadar, „am deschis căminele pentru fete”. Bărbații și femeile tinere locuiau în cămine separate, dar bineînțeles „studiau împreună și... erau amestecați în universități”, și-a amintit Pekmezci. „Lucrurile rele” încă se mai puteau întâmpla. Însă căminele fetelor au oferit, în general, o modalitate prin care părinții și mamele musulmane credincioase să se simtă mai liniștite cu privire la riscul de a-și trimite fiicele pentru a-și continua educația. Esra Koșar, care a crescut într-un oraș mic din Anatolia Centrală, a fost una dintre ele. Locuia într-o casă din Ankara, pentru studenți, în timp ce studia la facultate. „Tatăl meu era conservator”, a explicat, recunoscând evident că un astfel de conservatorism era adesea o barieră pentru învățământul superior în cazul multor fete. Problema era mobilitatea, a sugerat ea - o fiică trebuie să se mute ca să studieze și, „dacă nu ești mobil, nu poți primi o educație”, a spus Koșar. Căminele Hizmet pentru femei tinere „au deschis acea ușă”, a spus ea. „Multe dintre prietenele mele au venit în Ankara doar datorită prezenței căminelor Hizmet”, a explicat ea. „Există o încredere profundă în aceste locuri”, a concluzionat ea. „Hizmet a fost o punte pentru multe, multe fete”.58

Așadar - o „autostradă”, o „ușă deschisă”, un „pod” – alege ce metaforă îți place. Căminele erau populare. Elevii le-au ales, părinților le-au plăcut, oamenii de afaceri le-au susținut. În mod firesc, a existat un element de interes de toate părțile acestei dinamici. „Au fost anumite avantaje”, după cum a spus cu blândețe sociologul Joshua Hendrick, pe care studenții le puteau anticipa în special. Hendrick spune povestea, de exemplu, a lui „Osman”, care s-a mutat într-unul dintre noile cămine, ca elev la liceu [locația este incertă] în 1978. Dershane avea „paturi noi, cărți noi și era foarte modern”. Apoi, în 1979, la îndemnul „înțeleptului” din casa luminii unde locuia el, Osman a făcut o călătorie la Izmir. Ceea ce a întâlnit acolo l-a convins să participe pe deplin în Hizmet. El își amintește:

Cemaat [comunitatea Gülen] era 80% la sută formată din tineri energici, studenți la univeristate... A fost prima dată când l-am văzut pe [Gülen]. Amândoi am ascultat predicarea din Izmir și am vizitat și locurile unde stăteau studenții. Am văzut ce fel de oameni erau. Am fost influențați de două lucruri. Primul a fost persoana lui Hogeaefendi, iar celălalt lucru au fost oamenii pe care i-am văzut în casele Mișcării, pentru că erau modele destul de bune. Adică ni s-a părut că viața lor era foarte spirituală. Erau foarte prietenoși, foarte spirituali, casele erau destul de moderne... erau persoane necăsătorite, dar casele erau foarte moderne și... am fost surprinși.59

După cum sugerează comentariul, casele în care erau cazați studenții și nu erau afiliate Hizmet-ului puteau fi dezordonate, neîngrijite și deloc bine întreținute. În schimb, proprietarii de case, într-un mod în care se repetă în fiecare oraș universitar din lume, erau adesea reticenți în a închiria studenților. În orice caz, împreună cu condițiile de trai curate și moderne, Osman a primit îndrumare gratuită în propria casă pentru studenți, organizată de un „frate mai mare”. Acest lucru a adus un punctaj ridicat la examenul național (versiunea turcească a examenului SAT american). Iar asta i-a permis lui Osman să studieze la o universitate din Ankara - ceva ce nu-și imaginase inițial pentru el. Hendrick trage concluzia:

„Locuință modernă, îndrumare gratuită și un îndrumător concentrat și implicat, toate au contribuit la admiterea lui Osman” în Hizmet.

În timp, Osman a devenit profesor și apoi administrator în organizațiile care aparțin de Hizmet. Dacă elevii ar putea anticipa un astfel de beneficiu al programului, părințiilor le-a plăcut, în mod evident, ideea unui loc sigur în care să-și trimită copiii și, fără îndoială, au apreciat că urmașilor lor li s-a deschis și drumul către o carieră pentru un trai din care se pot întreține. Donatorii au avut beneficiile statului care se oferă oricărui donator și (în final) au primit binecuvântarea lui Allah pentru fapta lor bună.

Faptul că oamenii aveau motive economice sau personale de a se implica într-o casă pentru studenți a Hizmet-ului nu excludea alte motive de participare. Majoritatea oamenilor au mai multe motive pentru deciziile majore în viață, iar reducționismul economic - presupunerea că oamenii iau alegeri doar din motive economice, este o simplificare la fel de groaznică precum oricare alta. Însă, în orice caz, casele pentru studenți aveau scopul de a deschide căi ale educației pentru oameni. Și educația este o autostradă care merge în două sensuri. Oamenii capătă cunoștințe care îi pot ajuta să depășească chinul ignoranței, astfel dezvoltându-se. Însă, educația poate, de asemenea, sperăm, să stârnească în oameni dorința de a împărtăși cunoștințele lor și de a le folosi în folosul altora. Traficul mergea în ambele direcții pe aceste autostrăzi inspirate din Gülen. Iar ultima posibilitate era implicarea empatiei; casele studențești inspirate de Gülen au căutat în special să încurajeze. Studenții puteau dobândi abilități tehnice la nenumărate școli cu internate și universități din Turcia. Casele pentru studenți inspirate de Gülen le-au oferit acestora o modalitate de a-și orienta abilitățile în plină dezvoltare spre alinarea suferinței celorlalți. Tinerii puteau trăi pentru un ideal.

A trăi pentru un ideal: empatia implicată cu tinerii

Postări recente

コメント

Cumpărați Cărțile lui Fethullah Gulen

Politica de retur